Sylva

Nimeni nu se aştepta ca odată ajunşi pe Gliese, oamenii să îşi potolească setea de cunoaştere. Însă mult timp viaţa a curs într-un ritm monoton. Descoperirea găurii de vierme, precum şi mesajele primite de la primele sonde, au scos omenirea din amorţeală şi au făcut-o să privescă cu încredere posibilitatea colonizării spectaculoasei planete descoperite de cealaltă parte. Trimiterea coloniştilor păruse un lucru realizabil şi necesar, dat fiind spiritul aventurier al oamenilor şi setea de explorare înscrisă practic în genele noastre. Însă după trecerea prin gaura de vierme, o linişte de cinci sute de ani terrrani s-a aşternut. Lipsa unui mesaj făcuse ca proiectul să fie abandonat, fiind considerat prea periculos. Acum, după ce uitarea aproape se instalase, recuperaseră o sondă în Cadranul 3, locul experimentului. Asta nu putea însemna decât un singur lucru: Misiunea Explorer reuşise. Nautilus trecuse cu bine printr-o gaură de vierme şi reuşise să transmită şi un mesaj înapoi. Entuziasmul declanşat de mesajul primit era umbrit de conţinutul lui. Era un S.O.S., un strigăt de ajutor, un mesaj într-o sticlă aruncată în mare de oameni disperaţi, care nu aveau certitudinea ajungerii acestuia la vreun destinatar. Şi oare când fusese trimis? Mai era el de „actualitate”? Şi cum să planifici o misiune de salvare când nu ai un minim de informaţii?

Singura soluţie luată în calcul a fost trimiterea unei misiuni de recunoaştere cu echipaj uman. Urma să se profite de progresul tehnologic înregistrat în cei cinci sute de ani şi să furnizeze informaţiile necesare celor de acasă, pe baza cărora să se poată elabora un plan viabil.

S-a optat pentru o navetă mică cu un echipaj de două persoane. Căpitanul navei, John Lehman,  era considerat singurul capabil să ducă la bun sfârşit o misiune atat de complexă. Pilot cu cel mai mare număr de ore terrane de zbor pe o astfel de navetă, specialist în comunicaţii şi inginerie de bord, participase la concurs şi câştigase în dauna altor cincizeci de candidaţi. Secundul lui a fost aleasă Meredith Sinclair, doctor în genetică, medicină şi psihologie. Se considerase necesară prezenţa unui om de ştiinţă care să tempereze cumva spiritul prea cazon al lui Lehman.

Nu după mult timp mica navetă lansă sonda pentru a declanşa implozia neutrinică necesară deschiderii găurii de vierme. Apoi cu mult curaj şi poate inconştienţă, pilotul aruncă nava, în mijlocul hăului căscat înaintea lor.

*  *  *

Ieşirea de cealaltă parte a găurii de vierme a fost spectaculoasă. S-au trezit direct în atmosfera unei planete, conform aparatelor de bord, la mai puţin de cincizeci de metri altitudine. Sub ei Se găsea Nautilus, vizibil avariată şi afectată de trecerea timpului. Folosind nişte manevre evazive, Lehman a evitat coliziunea şi a căutat din priviri un loc de aterizare. Meredith nu prea avea sarcini tehnice aşa că privea pe monitoare la spectacolul de jos. Marea îşi arunca valurile domoale, înspumate, pe plaja cu nisip auriu. Fâşia de nisip îngustă era strajuită de o pădure a cărei margine se pierdea în nesfârşitul joc al orizontului. Cât vedeai cu ochii pădurea acoperea pământul ca o pătură protectoare.

Nu după mult timp au găsit un loc favorabil şi au aterizat acolo. Au privit epava navei Nautilus încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. O navă de dimensiunile acestea nu ar fi avut nici o şansă să se redreseze la ieşirea din gaura de vierme. Probabil a căzut ca o piatră din cauza propriei mase. Arăta destul de impunător chiar frântă în două, cu vegetaţie crescută peste ea, cu porţiuni oxidate, cu săruri acumulate din marea care o spăla.

Au observat că la doar câteva sute de metri se găsea ceva ce părea făcut de mâna omului. S-au îndreptat în direcţia aceea, luându-şi măsuri de siguranţă. În fond se găseau pe o planetă necunoscută!

Când s-au apropiat de ceea ce acum semăna cu un debarcader, o mulţime de oameni deja îi aştepta. Era mai degrabă o adunătură pestriţă, de toate vârstele şi sexele, decât un comitet de primire cum s-ar fi aşteptat. Un bătrân cărunt, în straie albe dintr-o singură pânză, s-a apropiat de ei:

–          Bine aţi venit pe Sylva, oameni buni! spuse el trecând pe la fiecare în parte şi dăruind îmbrăţişări călduroase.

–          Bine v-am găsit! răspunse Lehman uşor surprins.

Nu era chiar ce se gândeau să găsească, dat fiind mesajul de ajutor. Toţi pareau într-o perfectă stare de sănătate, zâmbitori, fericiţi chiar. Mulţimea îi urma vorbind în şoaptă, minunându-se de noii veniţi. Câţiva copii mai îndrăzneţi chiar alergau împrejurul lor, făcând tot felul de giumbuşlucuri în inocenţa specifică vârstei lor.

Au fost însoţiţi spre inima junglei până la un luminiş. Colibe din lemn erau cocoţate în înaltul copacilor legate printr-o reţea încâlcită de podeţe din scândură şi liane. Scări din aceleaşi materiale le-au fost aruncate din înaltul coronamentului şi au urcat spre cea mai impunatoare dintre ciudatele locuinţe. Avea o singură încăpere spaţioasă, fără obiecte de mobilier. În sală rămăseseră doar trei persoane, bătrânul albit de ani şi alţi doi bărbaţi uşor mai tineri, unul în straie cenuşii, iar cel de-al treilea purtând un soi de armură, care îi dădea o înfăţişare cazonă. S-au aşezat direct pe podeaua din scândură, având doar câte o pernuţă simplă dintr-un material asemănător  mătăsii. Se simţeau confortabil.

–          Cu siguranţă aveţi nenumărate întrebări! începu bătrânul privind pe rând la membrii echipajului. Scrierile noastre povestesc cum am ajuns aici. Cum nava a ieşit din gaura de vierme şi s-a prăbuşit. Erau trei sute de suflete şi, din păcate, aproape jumătate nu au supravieţuit. La început au fost speriaţi de necunoscut, dar treptat au realizat că sunt binecuvântaţi că au ajuns aici. Vedeţi voi, pădurea asta fără de sfârşit, ne dăruieşte tot ce avem nevoie: hrană şi adăpost. Tot ce avem nevoie pentru a ne bucura de locul ăsta minunat se găseşte din abundenţă şi nu trebuie decât să luăm. Nu puteam spera la o viaţă mai bună.

–          Dar de ce nu aţi dat nici un semn atâta timp? îl întrerupse Lehman. Pe Gliese lumea a aşteptat înfrigurată mult timp un simplu semn.

–          Am considerat că e mai bine aşa. Nu puteam risca viaţa pe care o avem. Orice semn putea să însemne venirea altor oameni şi ştim prea bine ce presupune asta.

–          Şi atunci de ce aţi trimis sonda acum?

–          Ajungem şi acolo! zâmbi bătrânul. Până atunci o să vă servim câteva fructe, iar între timp se vor înalţa două case noi, să puteţi sta liniştiţi la noapte. Cele trei gazde s-au scuzat politicos şi s-au retras, pretextând că prezenţa lor este necesară în altă parte, însă, fără îndoială discuţiile vor continua la cină.

Un platou imens cu fructe, care mai de care mai ciudate, le-a fost adus să le potolească foamea şi să-i ţină ocupaţi.

Colibele lor au fost terminate surprinzător de repede. Primul gând al lor a fost să se tolănească în paturi. Totul mirosea a lemn proaspăt, iar de afară pătrundea o briză sărată. Au înţeles de ce ai putea dori un astfel de paradis doar pentru tine. Atât Lehman cât şi Meredith au avut un somn odihnitor, ajutaţi şi de o ploaie torenţială ivită parcă din senin.

Cina s-a ţinut tot în încăperea cea mare. Afară nu mai ploua de ceva timp, dar aerul se împrospătase sesizabil. Pe cer, privind spre mare, se vedeau două luni mari, roşiatice, răsărind parcă din imensitatea albastră. Meredith şi-a cerut scuze că nu putea mânca întrucât se simţea rău de la zdruncinăturile trecerii prin gaura de vierme, iar cele câteva fructe mâncate în timplul zilei i-au fost suficiente. Nu venise nici cel cu armură, însă era prezenta Salma, nepoata bătrânei gazde. Ţinuse morţiş să vadă de aproape străinii de care vorbea toată lumea. Era o prezenţă discretă, tăcută, dar cu nişte ochi iscoditori, verzi ca pădurea fragedă.

Lehman, ca un militar care se respectă, nu avea nici o reţinere în a se înfrupta. Era fermecat de diversitatea de arome, de culori, de texturi. Totul era nou, fără asemănare cu ceva cunoscut. Puteai face analogii, dar cu siguranţă erau forţate. Până şi peştele avea un gust specific, minunat, dar total diferit de orice mâncase. Iar fructele acelea albastre, asemănătoare cu citricele de pe Gliese, erau sublime. Se topeau în gură învăluindu-te într-un curcubeu de senzaţii.

–          Ţin să vă mulţumesc pentru ospitalitate! Spuse Lehman. Însă trebuie să ne satisfaceţi curiozitatea!

–          Bineînţeles! răspunse bătrânul. Vedeţi voi… Nu am fi dat niciun semn. Ne-am fi trăit viaţa aşa cum o facem de sute de ani. Familiile noastre sunt acum acestea. Asta este casa noastră. Viaţa pe Sylva este minunată! Sau cel puţin a fost… De un an de zile vieţile noastre s-au schimbat. Din întunecimea pădurii, când ambele luni sunt pe cer, creaturi ale întunericului vin şi ne răpesc dintre cei dragi. Poate însăşi Sylva ne pedepseşte pentru un păcat pe care nu îl ştim.

–          Ce fel de creaturi? întrebă Lehman.

–          Noi îi numim metamorfi! Vin întotdeauna noaptea. Au puterea de a se schimba. Iau diferite forme. Uneori arată ca nişte oameni cu blană şi colţi enormi, alteori ca nişte şerpi, alteori ca lighioane ale întunericului… Pe faţa bătrânului se citea spaimă. Le e teamă doar de foc şi de suliţele noastre, dar prea mulţi au pierit de ghearele şi colţii lor. Am zis că vom putea supravieţui doar ajutaţi.

În capul lui Lehman calculele se făceau cu o viteză ameţitoare: „avem tehnică la dispoziţie, ei sunt vulnerabili la foc… nu ştim numărul lor, cum reacţionează, cât de inteligenţi sunt… putem crea un perimetru de siguranţă, un sistem de alertare timpurie, capcane…”.

–          O să facem tot posibilul! spuse el hotărând practic să nu cedeze din principiu în faţa „inamicului”.

Cina fusese apreciată, dar gândurile zburau invariabil spre ce e de făcut în continuare. Doar fructele alea albastre parcă le-au îndulcit starea. După cină Lehman a hotărât să cerceteze împrejurimile pentru a stabili punctele cheie ale terenului şi a hotărâ cum să organizeze apărarea. A adunat toţi bărbaţii capabili să lupte şi i-a instruit. S-au întins fire de mătase de jur împrejurul satului, cu scoici legate mănunchi, care făceau un zgomot uşor de auzit când atingeai firul invizibil în intuneric. Au înfipt ţăruşi ascuţiţi pe fundul gropilor săpate adânc. Au acoperit cu nuiele fragile şi frunze. Au legat cu liane butuci grei care cădeau la o atingere a unui fir întins peste poteci. A stabilit santinele care să ţină focul aprins toată noaptea şi modul în care se roteau la odihnă astfel încât să fie în permanenţă de veghe oameni odihniţi. Şi-a armat pistolul şi a plecat în coliba lui, hotărât să nu scadă vigilenţa pe timpul nopţii.

La colibă îl aştepta Salma. Avea un păr negru ca tăciunele, ochii verzi aruncau sclipiri de smarald, de sub pânza albă de mătase se ghiceau forme generoase. I-a aruncat un zâmbet cu o mie de nuanţe. Nu părea să aibă optsprezece ani, dar asta era ultima lui grijă. Au intrat în cameră ţinându-se de mână şi se lăsară pradă pasiunii.

Târziu în noapte ţipete disperate îl treziră. Îşi lăsă fata încremenită în pat, făcută ghem într-un colţ, cu pătura adunată până sub bărbie. El se repezi afară şi încercă din mers să-şi acomodeze ochii la întuneric. Nici nu atingea scările. Sărea peste balustrade, de pe platformă pe platformă, aproape căzând spre pământ.

Alergă spre santinelele instalate. Le găsi chircite grotesc, fără suflare. Aveau întipărită o groază nebună pe faţă. Privi spre adâncul pădurii şi pentru o clipă crezu că zăreşte, în lumina palidă a focurilor care încă ardeau, siluata unui animal de pradă.

A doua zi de dimineaţă doar cadavrele şi teama fiecăruia erau martore ale grozăviei de peste noapte. Capcanele puse erau neatinse. Cadavrele schimonosite nu aveau nici o urmă pe corp, nici o rană care să arate atacul unui animal de pradă. Iar victimele erau chiar lângă foc. Ceva nu se lega.

Meredith studia fiecare cadavru înainte de a fi îngropat. Însă toate analizele nu indicau decât stop cardiac. Cu toate astea, starea în care se găseau, ca nişte mumii stafidite, contorsionate grotesc, nu putea fi cauzată doar de un stop cardiac. A luat probe biologice şi căuta să facă nişte analize mai minuţioase pe navetă unde avea aparatură performantă.

Lehman s-a hotărât să stea şi el de veghe la marginea satului. Trebuia să vadă creaturile cu ochii lui. Doar aşa putea să găsească o modalitate de a lupta cu ele. Iar întâlnirea a fost copleşitoare. Era trecut de mijlocul nopţii. Lunile cu aspect ruginiu se zăreau sus pe bolta înstelată. Focul arunca jocuri hipnotice de lumini şi umbre de jur împrejur. Din noapte, paşi nenumăraţi veneau spre el zguduind pământul. Şi-a pregătit fiecare fibră musculară, încordat ca un resort, pregătit să lovească tot ce mişcă. Prima creatură ajunsă lângă el l-a făcut să simtă un fior rece pe spinare. Era ca un lup uriaş, cu nişte canini ca două pumnale, părul zbârlit pe ceafă şi ochii roşii. A tras trei focuri de armă, dar fără nici un rezultat. Fiara era la câţiva paşi când a sărit scoţând la iveală gheare ascuţite şi lungi. Din reflex a luat un lemn de pe foc, ca o torţă, şi l-a înfipt cu putere în locul unde ar fi trebuit să fie inima. Instantaneu fiara s-a vaporizat, nelăsând nici o urmă a  existenţei sale. Nu a avut timp să se minuneze de dispariţia care sfida cele mai elementare legi ale fizicii, pentru că alte creaturi veneau alergând. Sub ochii lui metamorfii îşi schimbau forma. Se schimbau într-un soi de primate, masive, cu nişte cozi puternice. S-au oprit la câţiva paşi parcă studiindu-l. El se retrăgea încet strigând puternic să alarmeze pe cei de la odihnă şi agitând torţa să îi ţină la distanţă. Pas cu pas, se retrăgea spre colibe. Meredith sărise din pat înspăimantată la auzul vacarmului de afară. Chiar sub coliba ei, îl zări pe Lehman  su spatele sprijinit de copac agitând o torţă. Nu îl văzuse niciodată atât de înspăimântat. Coborâse într-o suflare şi încercă să-l liniştească. Cu mare greutate a reuşit să-l calmeze.

Noaptea a trecut fără alte evenimente, însă nu mai puţin de cinci bărbaţi au fost găsiţi morţi, contorsionaţi şi cu disperare întipărită pe chip.

*  *  *

Cei trei bătrâni stăteau cufundaţi în proprile gânduri. Erau în sala mare. O gardă fusese postată în faţa uşii pentru a se asigura că nu mai intră nimeni.

–          Domnilor, spuse cel în straie albe, trebuie să acceptăm realitatea. Ne aflăm la un moment de cotitură. Ceilalţi aprobară prin mişcări ale capului. Sylva este vie. Şi e supărată pe noi. Nu suntem decât nişte intruşi şi am tulburat echilibrul. Metamorfii sunt copiii ei, trimişi să ne alunge pentru că suntem văzuţi ca o ameninţare. Trebuie să o înduplecăm să ne adopte, să devenim copiii ei.

–          Poate ar fi timpul să punem în aplicare soluţia ta! spuse cel cu straie cenuşii. Ai avut dreptate tot timpul. Însă trebuia să încercăm şi varianta ajutorului primit de pe planeta mama. Se pare însă că aşteptările ne-au fost prea mari şi trebuie să ne descurcăm singuri.

–          Da! spuse bătrânul. O să formăm un corp al Clericilor menit să divinizeze Sylva, Zeiţa Mamă! O să fim obedienţi şi o vom îndupleca să ne tolereze. Şi traiul nostru aici nu va afecta niciodată ceea ce este în jurul nostru. O să ne asigurăm prin puterea nostră că nimeni nu se va abate de la regulile stabilite de noi, chiar dacă asta va însemna să folosim forţa. Iar pentru a ne asigura că legile noastre vor fi respectate vom forma, cum am stabilit, un detaşament de Îngeri Păzitori.

–          Ce facem însă cu cei doi de pe Gliese? întrebă cel de-al treilea.

–          Nu putem risca să plece de aici. Vor veni din nou, mai mulţi, iar Sylva va fi mai mânioasă. O să mă ocup eu de ei.

*  *  *

Meredith privea atentă prin microscop. Se citea pe faţa ei uimire şi bucurie. Lehman era nerăbdător, nu-şi găsea locul.

–          De ce m-ai chemat pe navetă? întrebă el.

Meredith nu-i răspunse, dar se aşeză lângă el, pe o ladă, având un proiector holografic în mână.

–          Lehman! începu ea, protocolar cumva, iar el ştiu din prima că o să urmeze ceva important. Am studiat cadavrele. M-a uimit că niciunul nu avea semne de agresiune. Un atac al unor astfel de fiare, trebuia să lase o urmă, o rană, un fir de păr să analizez ADN-ul. Nimic! Toţi au murit ca urmare a unui stop cardiac. Am analizat sângele lor. Am găsit o substanţă organică ciudată. Nu seamănă cu nimic din ce am văzut. Însă am făcut un experiment. Îi arătă o hologramă ce semăna cu o moleculă complexă. Am izolat substanţa  şi am pus-o să reacţioneze cu ţesut uman. John… Afectează puternic doar neuronii. E cel mai puternic drog pe care l-am văzut vreodată. Şi ştii de ce eu sunt singura care nu a văzut niciodată o creatură de când suntem atacaţi? Sunt singura care nu a mâncat porcăriile alea albastre. John… Ne aflăm în faţa unei halucinaţii colective. Nu există monştrii! Toţi mor din cauza spaimei!

Lehman ascultă atent. Ştia că are dreptate. Aşa toate aveau o logică, deşi era greu să accepte că ce a trăit a fost doar o iluzie. Însă Meredith nu se înşela niciodată.

–          Hai să le zicem şi bătrânilor! spuse el, bucuros că au găsit soluţia salvării.

Au ieşit din navetă, zâmbind unul altuia, nerăbdători să împărtăşească veştile bune. Patru bărbaţi erau la baza scării, aşteptându-i. Au coborât simţind impulsul de a le povesti ce au descoperit. Cei patru bărbaţi s-au repezit fără nici un cuvânt cu suliţele asupra lor. Le-au străpuns piepturile până au rămas inerţi, într-o baltă de sânge.

*  *  *

Salma venea de la debarcader cu un coş plin de peşte proaspăt. Nu se simţise bine de dimineaţă. Ajunsă lângă primul copac, lăsă coşul jos şi se spijini o secundă, la umbră. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu dosul mânecii. Nu ştia încă, dar sămânţa rodise în ea.

Boca Grigore-Daniel

Născut: 15.12.1981, Orăştie, Hunedoara

Absolvent al Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu” – Sibiu în anul 2004

Adoptat de capitală: 2005, odată cu ieşirea în câmpul muncii

În curând căsătorit.

Pasionat de fenomenul Star Trek.

Îmi place Isaac Asimov.