Lumea prin țeava puștii (1/2)

Aretha a aşezat tava plină cu struguri pe mica măsuţă de pe verandă. Din mijlocul adunăturii de boabe se ridicau cele două pahare cu limonadă, asemenea unor turnuri. Am mulţumit aproape în şoaptă şi mi-am îndreptat atenţia asupra bătrânului. L-am privit cum stătea cocârjat în scaunul lui cu rotile, pe mânerele căruia tremurau continuu mâinile pătate şi scheletice. Purta o cămaşă în carouri, decolorată de prea multă purtare. Din gulerul uzat se ridica scheletic gâtul lung, ca de bâtlan, care sprijinea capul colţuros cu riduri adânci căscate pe obrajii pe care şi-i molfăia continuu şi în jurul ochilor bolnavi, abia mijiţi. Sprâncenele erau năpârlite, iar fruntea de deasupra lor stătea ascunsă în spatele unui păienjeniş de cute. Părul des şi aspru, tuns cazon, părea singurul neatins de vârstă, în afara culorii sale albe. Mai era şi nasul, desigur. Un nas acvilin, ascuţit parcă pe piatra unui polizor; singura asemănare dintre bătrânul din faţa ochilor mei şi chipul tânăr şi viguros care zâmbea din fotografia îngălbenită de vreme de pe biroul de lucru.

Privirea obosită părea că scrutează zarea, deşi nu era capabilă să contureze lucrurile aflate mai departe de doi metri. Ştiam însă că nu scruta zarea spaţiului care se întindea în spatele grădinii, deasupra lacului adânc.

Bătrânul scruta zarea timpului şi  privirea i se înmuia sau devenea tăioasă, după cum îi apăreau imaginile în faţa ochilor minţii. N-am îndrăznit să întrerup slujba aceea sacră pe care o săvârşea în templul timpului, aşa că am întins mâna după paharul cu limonadă. Am sorbit o gură din lichidul rece în care cuburile de gheaţă aproape se topiseră şi am luat o boabă de strugure.

Nu ştiu dacă pe bătrân l-a trezit din reverie păcănitul surd scos de pahar în momentul în care l-am aşezat înapoi pe tavă, sau altceva. L-am văzut doar cum îşi îndreaptă capul spre mine, mijindu-şi şi mai tare ochii lăcrimoşi şi încearcă să schiţeze o urmă de zâmbet, lăsând să se vadă doi dinţi strâmbi răzleţiţi pe gingia inferioară.

– Tot aici eşti? au hârâit corzile vocale uzate.

Am zâmbit şi eu şi am încuviinţat. A dat din cap şi a văzut tava. Chipul i s-a luminat.

– Aaa, drăguţa de Agatha ne-a adus limonadă şi struguri!

– Aretha, l-am corectat fără a fi convins că fac un lucru util.

Nu m-a băgat în seamă şi s-a opintit spre masă, întinzându-şi mâna scheletică terminată cu degete ca nişte gheare. M-am grăbit să iau tava şi să i-o apropii de mână. Menghina degetelor subţiri, tremurânde, s-a închis peste boabele unui strugure şi le-a dus la piept, de unde le-a băgat unul câte unul printre buzele subţiri şi uscate. După o vreme, m-a primit şi pe mine în lumea viselor lui.

– Toată viaţa mea am m-am uitat la lume prin ţeava puştii. Aveam un an când bunicul meu mi-a pus la ochi o carabină Martin-Henry pe care o avea atârnată pe perete. Ce s-au mai panicat atunci cu toţii!

A râs cu poftă, un fel de gâlgâit care s-a terminat într-o tuse seacă şi înecăcioasă. Am sărit de la locul meu şi l-am bătut pe spate, cu teama că trupul firav se poate frânge oricând sub loviturile mele prea viguroase. Când s-a oprit, şi-a dat seama că scăpase din mână boabele pe care le mai avea şi s-a întins după altele, bombănind. L-am servit din nou şi m-am aşezat la locul meu.

– Acesta a fost destinul meu: să văd lumea prin ţeava puştii. M-am dus la şcoala militară şi m-au repartizat la infanterie. Îmi plăcea să trag cu puşca! O puneam la ochi, uite-aşa – mâinile descărnate s-au întins asemenea sforilor unei marionete – ocheam şi pac! trăgeam. Eram cel mai bun ţintaş. Toţi cei de-acolo mă ştiau…

Mi-am notat discret în carneţel să fac o apreciere a faptului că toţi foştii militari cu care povestisem la viaţa mea considerau că fuseseră cei mai buni din unitatea din care făceau parte. Era un subiect cu potenţial.

– Veneau superiorii furioşi când aveau câte un pluton de ţintaşi proşti. Şi ştii şi tu cum e, trebuie să fie rezultate bune, să dea bine la inspecţii!

Nu ştiam. Stagiul militar îmi fusese refuzat din cauza motivelor de sănătate care mă făceau să nu sper că voi prinde o vârstă atât de înaintată ca bătrânul din faţa mea.

– „Ce facem? Ce facem?” se agitau toţi. „Chemaţi-l pe Pete. El e cel mai bun!” îşi amintea întotdeauna câte un sergent. Am scăpat de multe munci cu asta. Puneam puşca la ochi, uite-aşa, ocheam şi pac! încă unul avea punctaj bun, iar eu scăpam de curăţat latrina.

Spusele lui s-au pierdut într-un mormăit ininteligibil apoi s-au stins. Căzuse din nou pradă fantasmelor lui şi scotea doar din când în când câte un pac! sec. Am profitat de moment ca să mai iau o gură de limonadă. Mi-am îngăduit apoi şi eu să mă rup de ritmul cotidian şi să observ că cerul este senin, fără măcar o umbră de nor şi că pe el se schiţează minunate siluete de păsări al căror ciripit ascuţit făcea să vibreze grădina. Nu adia decât o boare lină care aducea spre noi mirosul îmbătător al florilor de lângă lac.

Bătrânul a dus din nou spre buze o boabă de strugure.

– A venit războiul, a reluat el. Ştii – şi-a îndreptat din nou ochii bolnavi spre mine – m-am gândit de multe ori la mine ca fiind un fotograf. Un fotograf care face oamenilor ultima poză. Pun puşca la ochi, uite-aşa, ochesc şi pac! surprind ultimul instantaneu din viaţa omului. Mulţi nemţi am fotografiat în război…

S-a oprit din nou, dar nu s-a rupt de lume; părea doar că numără în minte victimele.

– Nici unul din cei spre care m-am uitat prin ţeava puştii n-a scăpat.

– Păcat că nu le-aţi putut face cu adevărat fotografii, am încercat să dau un spirit oarecum glumeţ relatării după cum mi se părea şi ideea bătrânului.

M-a privit impasibil, fără urmă de umor.

– I-am fotografiat. Pe toţi. Prin ţeava puştii. Sunt aici cu toţii – şi-a ciocănit el ţeasta. Aici se află poza fiecăruia.

Am înghiţit în sec. Nu cred că aş fi fost capabil să port în suflet povara atâtor vieţi. Nu ştiu de ce, dar trăisem cu impresia că, de la un anumit moment încolo, nu mai conştientizezi ce faci. Tragi şi gata, treci mai departe.

Bătrânul din faţa mea îmi dădea o nouă dimensiune a iadului interior.

– Erau nemţi, am încercat să trec peste momentul acela. Erau răi şi trebuiau ucişi ca să nu ducă lumea la dezastru!

– Aşa vedeam şi eu lucrurile atunci. Aşa le-am văzut şi în Coreea…

Nu cred că bătrânul o spusese cu intenţia de a mă face să mă simt prost, dar asta s-a întâmplat. Chiar dacă admiteam printr-o logică simplistă că nemţii constituiseră un pericol pentru omenire şi trebuiau opriţi, consideram războiul din Coreea un lucru cu care n-ar fi trebuit să ne mândrim.

Vocea hârâită continua să repete aceeaşi melodie obsedantă, ca un disc zgâriat:

– Puneam puşca la ochi, uite-aşa, ocheam şi pac! trăgeam…

A închis ochii şi a oftat.

– Aveţi vreun regret pentru ce aţi făcut?

Nu mi-a răspuns direct.

– Niciun regret nu poate fi pe măsura ororilor care mi s-au întipărit în suflet, a răspuns el foarte serios. Regret totuşi că nu am putut niciodată să văd lumea prin ţeava puştii…

L-am corectat, convins că greşise.

– Nu! m-a contrazis. Mă refer la faptul de a o vedea prin ţeava puştii, efectiv. Ca un glonţ: mic, privind în lungul tunelului lustruit care urmează să te scuipe într-o lume pe care nu o cunoşti, o lume care va însemna moartea. Moartea ta ca glonţ şi moartea celui lovit. Te afli la un capăt  şi priveşti spre celălalt, acolo unde se află un piept sau un cap. „Acolo trebuie să ajung!” îţi zici. Te arcuieşti, aştepţi şi pac! ţâşneşti pe un drum fără întoarcere. În clipa impactului te contopeşti cu lumea celui pe care îl omori, martor al ultimelor sale zvâcniri.

– Fascinant! am exclamat, impresionat de modul în care pusese problema.

A tăcut şi m-a studiat cu mare atenţie.

– Găseşti asta fascinant? m-a întrebat,

Am încercat să disting nota de ironie din spusele sale, dar nu am reuşit. Poate că nici nu era vreuna. Am încuviinţat.

– Atunci vino şi mâine, la ce oră pofteşti, ca să asculţi ceva cu adevărat fascinant!

Îmi stârnise curiozitatea. Am vrut să-i cer câteva detalii, dar el a lăsat capul pe spate şi şi-a închis ochii. Câteva secunde mai târziu un sforăit uşor mi-a arătat că adormise.

Aretha m-a condus la plecare şi am informat-o despre invitaţia bătrânului.

– Se bucură să aibă companie, a zâmbit ea. Dacă nu ai alt program, mi-ar plăcea să ne însoţeşti la masa de prânz.

Am mulţumit pentru bunăvoinţă şi, după ce m-am informat asupra orei, am păşit pe drumul prăfuit de dincolo de poartă, îndreptându-mă spre sat.

 

* * *

 

Dacă în vremurile acestea ar mai exista hanuri, atunci locul meu de popas ar putea primi acest nume. Una dintre familiile din sat îşi mansardase casa, punând la dispoziţia turiştilor cele trei camere destul de strâmte de la etaj şi transformând parterul în local. Soţii care se ocupau de afacere dormeau într-o cameră mică, aflată în partea din spate a casei, în timp ce cele două fete abia ajunse la pubertate împărţeau o debara care se întindea, în mare parte, sub scările care urcau la mansardă.

Destui turişti preferau să închirieze case pe marginea mării, chefuind acolo cu prietenii, dar erau destui şi aceia care îşi dădeau întâlnire la acest local. Într-adevăr, denumirea de local era întrucâtva un eufemism; de unde vin eu, asemenea stabilimente sunt cunoscute sub numele de spelunci. Totuşi, femeia era o bucătăreasă bună, iar băutura era din belşug, chiar dacă nu se găseau licori rafinate. Mesele şi scaunele erau făcute din lemn lucrat destul de grosolan, negeluite, iar unele dintre ele erau acoperite cu feţe de masă care fuseseră cândva albe, dar pe care prea multe spălări le transformaseră în ţesături cu o tentă gălbuie. Trebuie să recunosc că mi-a plăcut modelul roşu cu negru care le tivea marginile şi despre care am aflat că reprezenta pasiunea uneia dintre fete, care îşi petrecea puţinul timp liber lucrându-l.

În magazia din spatele casei erau stivuite lăzi, cutii şi saci, iar curtea încăpătoare adăpostea o sumedenie de animale, de la găini şi raţe până la porci şi capre. Un gard din lemn realizat în grabă o separa de grădina de zarzavaturi şi de livada cu pomi fructiferi. Nu ştiu când avea timp familia să se ocupe de ele, dar am înţeles din discuţia cu bărbatul că bogăţia legumelor şi a fructelor le dăduse ideea să încerce să încropească acel local. De fapt, nu ar fi trebuit să mă mir; pe parcursul sejurului meu aveam să văd că, la orele târzii la care mergeam eu la culcare, gazdele încă roboteau adunând de pe mese şi făcând curăţenie, iar la ora la care făceam ochi ele erau deja trezite demult. Iar când mă refer la gazde le includ şi pe cele două fete, pe care viaţa grea se vedea deja din plin. Nici chiar cele mai bune cosmeticiene pe care le ştiam nu ar mai fi putut să readucă prospeţimea şi elasticitatea tinereţii pe feţele lor obosite şi pe pielea lor bătătorită. Dar acela era un alt fel de lume decât cea cu care suntem noi obişnuiţi din revistele de fiţe, iar în această lume se trăia după alte standarde.

În seara aceea am făcut o baie în mare şi m-am întors la han, unde m-am schimbat înainte de a coborî la masa de seară. Când urcasem în camera mea gazda mă întrebase ce aş dori să servesc la cină, aşa încât la masa pe care mi-o pregătise într-un colţ se aflau un cotlet de porc la grătar şi o porţie mare de cartofi prăjiţi, garnisite cu o salată asortată. Ca băutură am optat pentru un pahar de whisky.

Localul era pe jumătate plin de oameni şi în întregime plin de fum. Puţini dintre cei prezenţi se mulţumeau să fumeze ţigări; majoritatea optau pentru havanele pe care le obţineau destul de uşor în această zonă a lumii, în general de la contrabandiştii care trăgeau periodic la ţărm.

Mâncasem cam o treime din cotlet, când la masa mea s-a aşezat neinvitat un individ pe care, la prima privire, l-am catalogat ca fiind trecut de treizeci de ani. Stilul de viaţă dezordonat i se reliefa în fălci şi în burta care deja căpătase proporţii îngrijorătoare, vizibile sub cămaşa înflorată încheiată doar la doi nasturi. Omul avea pungi sub ochi, dar bănuiam că ochii aceia albaştri făcuseră multe victime printre femei nu cu mulţi ani în urmă. Obrajii erau rumeni, iar individul sufla greu, ceea ce dovedea o dată în plus că nu se prea sinchisea de sănătatea lui. Părul răvăşit, care avea o urmă de cochetărie, m-a făcut să suspectez că omul avea înclinaţii artistice.

– Bună! a rostit el pufăind ca o locomotivă. Şi-a proptit havana în colţul gurii şi mi-a întins o mână asudată, cu degete groase ca nişte cârnăciori, dar lungi şi cu unghii ovale, un alt semn în direcţia preocupărilor artistice. Eu sunt Diego, s-a prezentat.

M-am prezentat şi eu şi i-am strâns mâna, oarecum stânjenit de întrerupere. Nu ştiam dacă era cazul să-l invit să mănânce alături de mine, odată ce se aşezase aşa de nonşalant la masa mea, dar el m-a scutit de bătaia de cap, comandându-şi o sticlă de vin roşu.

– Prima pe seara asta, s-a justificat.

L-am crezut; în definitiv, nu spusese că era prima pe ziua aceea.

– Eşti nou pe aici, a pufăit el din trabuc. Abia ce ai aterizat.

Am confirmat, tăcut, ducând la gură o altă felie de cotlet.

– Cu ce te ocupi?

Am înghiţit mâncarea mestecată doar pe jumătate. Nu era politicos să vorbesc cu gura plină şi nici să-mi fac interlocutorul să aştepte răspunsul meu.

– Scriu, am răspuns simplu.

– A-ha! a exclamat el. Un artist!

– Mai mult sau mai puţin, am comentat eu, cântărind în sinea mea dacă o persoană care scrie articole putea fi considerată scriitor, la fel ca una care scrie romane.

– Am ştiut eu; de-aia am zis că trebuie să ne cunoaştem. Eu sunt pictor.

Intuisem corect pasiunea lui pentru artă. Cunoşteam destui artişti, fie ei pictori, scriitori sau muzicieni şi ştiam că e de ajuns să-i provoci să discute despre opera lor, că sunt în stare să peroreze ore în şir. În cazul de faţă aveam nevoie de un interval de timp pentru a-mi termina cina, aşa că l-am întrebat cu naivitate şi o uşoară urmă de interes ce pictează. Am avut astfel răgazul necesar să îmi savurez mâncarea, deşi comeseanul meu avea prostul obicei de a mă face mereu atent lovindu-mă peste mână şi de a se apleca spre mine pentru a vorbi conspirativ până la nivelul la care îi simţeai respiraţia duhnind a alcool şi eventualele picături de salivă care îi săreau din gură.

– Caut pictura completă, mi s-a destăinuit el. De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

Nu sunt un bun cunoscător al picturii. Anumite nume de pictori îmi sunt familiare şi am vizitat câteva expoziţii la viaţa mea, văzând destule tablouri, dar în afara câtorva dintre cele care umplu canalele mass-media, autorii şi numele celorlalte îmi sunt necunoscute. Un prieten de-al meu a încercat la un moment dat să mă ajute să disting diferenţele majore între stilurile a doi pictori, dintre care unul cred că era van Gogh, dar tentativa sa a avut parte de un succes îndoielnic. Aşa că nu ştiu dacă vorbele lui Diego m-au determinat să mă încrunt pentru că mi-au amintit de ceva legat de pictură, sau doar pentru că mi se păreau prea bombastice.

Comeseanul mi-a luat încruntarea pe post de ignoranţă, aşa că s-a simţit dator să-mi explice:

– Acesta este titlul unui tablou de Gauguin. Când l-a realizat era plin de datorii, bolnav şi tocmai primise vestea morţii fiicei sale preferate. A vrut ca această pictură să fie un fel de testament pe care îl lasă omenirii.

Nu vedeam legătura între acest tablou şi căutările lui Diego, dar ştiam că stă în natura artiştilor să dezvolte un subiect prin care îşi pot dovedi erudiţia, aşa că am continuat să mănânc netulburat.

– Gauguin a pictat tabloul în grabă, pe o pânză de sac, mi-a confirmat Diego aşteptările. Această călătorie a vieţii despre care vorbeşte şi titlul este cuprinsă între copilul desenat în partea dreaptă, care simbolizează elementul primordial, şi bătrâna din partea stângă, o imagine a etapei finale.

A făcut o pauză doar cât să dea pe gât paharul cu vin şi să şi-l umple la loc.

– Între aceste două simboluri există o sumedenie de activităţi specifice vieţii cotidiene, unele frivole, cum sunt plăcerile vieţii reprezentate printr-un culegător de fructe de mango, altele profunde, cum este o pereche care se gândeşte la lecţiile destinului. Bătrâna, moartea, sfârşitul dacă vrei, este precedată de un idol cu braţele ridicate, simbolizând semnele nevăzute ale destinului care indică inevitabilitatea morţii. După ea este desenată o ciudată pasăre albă, care vrea să sublinieze inutilitatea cuvintelor.

– Interesant, am aprobat eu între două îmbucături, deşi nu îmi aminteam de acest tablou sau de altă operă a acestui pictor al cărui nume nu-mi era, totuşi, complet necunoscut.

– E o viziune magnifică, dacă mă întrebi pe mine! a concluzionat Diego. Dar îi lipseşte ceva: continuitatea.

Privirea pe care am ridicat-o din farfuria în care mă străduiam să înţep ultimii cartofi prăjiţi a fost suficient de grăitoare pentru a-l determina să fie mai explicit.

– Gauguin priveşte totul liniar, dinspre un început către un sfârşit. Dar eu consider că orice sfârşit este un început pentru altceva.

A sorbit din pahar şi s-a aplecat spre mine, şoptind:

– Eu vreau să realizez un tablou în care fiecare element al său reprezintă sfârşitul elementului anterior şi începutul elementului care îl succede.

De data aceasta am înţeles ideea, dar imaginaţia nu-mi permitea să-mi reprezint cum ar fi putut arăta aşa ceva. Din punctul meu de vedere, cea mai bună paralelă ar fi fost că un nor pictat însemna că acolo se termină cerul.

– De aceea am venit aici! declamă important Diego, lăsându-se iarăşi pe spătarul scaunului şi golindu-şi paharul. În timp ce îl umplea la loc, continuă: Am nevoie să fiu în mijlocul naturii, acolo unde se împletesc toate elementele ei, pentru a putea învăţa cum să transmit mesajul.

Terminasem de mâncat şi mi-am clătit gura cu paharul de whisky. Diego, care între timp isprăvise vinul, a mai comandat o sticlă.

– Şi eşti de mult timp aici? am pus eu întrebarea care se cuvenea.

– De trei ani.

Expozeul anterior nu mă pregătise pentru acest răspuns. Trebuie să recunosc că, în sinea mea, îmi imaginasem că Diego petrecuse câteva luni într-un apartament situat în vreo metropolă, apoi decisese să vină aici, unde ajunsese abia de câteva zile. Sprâncenele mele s-au arcuit a mirare, iar Diego a luat acest semn ca pe o confirmare a zbuciumului său interior.

– Da, prietene, aşa e! a oftat el cu obidă. De trei ani stau aici căutând răspunsul şi încă nu am ajuns să-l înţeleg pe deplin.

A dat din cap cu un gest menit să sublinieze gravitatea celor pe care mi le împărtăşise, apoi a umplut cu vin ambele pahare. La început am avut intenţia să-l opresc, apoi am considerat că era în regulă să beau un pahar cu acest om. El şi-a luat paharul, a privit lichidul rubiniu pe care lumina înceţoşată din local îl făcea să aibă tente întunecate, apoi l-a rotit uşor prin pahar. Gesturile sale mi-au amintit de cele ale unei cunoştinţe, un adevărat connaiseur în ale enologiei, care încercase să ne înveţe pe mine şi pe alţi câţiva cum se degustă un vin. De data aceasta, Diego a golit paharul pe îndelete, dar nu l-a lăsat jos până când nu l-a isprăvit. Eu apucasem să iau doar o gură dintr-al meu, dar comeseanul mi l-a umplut înainte să facă acelaşi lucru cu al lui.

– Mda, a rostit, ca şi cum simţea nevoia să mai sublinieze o dată concluzia anterioară, despre care i se părea că nu avusese impactul dorit.

I-am făcut pe plac şi m-am arătat interesat de stadiul picturii sale.

– Cea la care lucrez acum simt că se apropie de răspuns, mi s-a destăinuit. Dar îi lipseşte ceva… ceva…

A pocnit de câteva ori din degete, ca şi cum avea un lapsus.

– Aş putea să o văd? m-am interesat eu, politicos.

– Fireşte, fireşte! a confirmat el grăbit. Dar să ştii că încă e foarte diferită de cum va arăta la final.

Avertismentul lui era identic cu al multor alţi artişti, indiferent de domeniu. Am constatat că aceştia au tendinţa să te stârnească pentru a vedea opera la care lucrează şi a le măguli orgoliul, apoi se grăbesc să te asigure că lucrul pe care abia aşteptau să-l vezi pentru a-i lăuda nu este decât o copie palidă a capodoperei care va deveni atunci când va fi terminată. De multe ori, mi se pare că îşi bat joc de interlocutor, inconştient desigur: „Aşa-i că asta e superbă? Ei bine, n-o voi face aşa.”

L-am întrebat când pot să-l vizitez şi mi-a spus că îl găsesc pictând în fiecare după-amiază pe faleza de la capătul pădurii.

– Acolo e priveliştea perfectă, m-a lămurit el, golindu-şi din nou paharul şi umplându-şi-l la loc, fără a uita de al meu. Vezi jungla, marea, plaja, satul, muntele din depărtare, tot!

Am sperat că discuţia va lua sfârşit odată cu golirea sticlei de vin, dar m-am înşelat. Diego a mai comandat una şi, ţinând cont că nu am fost suficient de rapid ca să-mi golesc paharul până la sosirea ei, m-am trezit iarăşi cu el plin ochi. Nu doream să beau atât de mult, iar Diego nu era neapărat genul de interlocutor cu care să îmi petrec seara. Dar, după a patra sticlă de vin, reţinerile mele legate de băutură s-au evaporat, iar Diego a început să pară din ce în ce mai simpatic, în timp ce poveştile sale tot mai incoerente se amestecau în mintea mea ameţită.

 

* * *

 

Rolurile păreau inversate cu ocazia acestei a doua întâlniri. Bătrânul Pete părea plin de viaţă, trecând cu uşurinţă de la o amintire la alta, glumind şi făcând cu ochiul, arătând cu mult mai tânăr decât în ziua precedentă. În schimb, eu luasem locul stafiei ofilite care îmi ţinuse companie la întânirea anterioară; eram lent, greoi, ideile mi se legau încet şi deseori mă vedeam nevoit să cer explicaţii pentru ceea ce mi se povestea. Băutura ingerată în cantităţi industriale în ajun îmi făcuse capul ca o baniţă, iar mahmureala îşi făcea simţită prezenţa clipă de clipă prin bubuituri repetate în tâmple şi o stare continuă de greaţă.

– Dimineţile de pe aceste meleaguri sunt minunate, ei? m-a interogat bătrânul cu voie bună.

Dimineaţa mea începuse abia cu câteva minute înainte de amiază, când soarele ardea deja în crucea cerului, aşa încât habar n-aveam despre ce vorbea interlocutorul meu. Deşi, la o adică, se putea considera că începuse foarte devreme, ţinând cont cât de aproape era răsăritul când îmi încheiasem partida de băut cu Diego.

Am preferat să clatin uşor din cap zâmbind, acel gen de răspuns ambiguu menit să te salveze atunci când nu ştii ce să spui. Dar bătrânul părea hotărât să nu mă lase să scap aşa de uşor.

– Nimic nu se compară cu o baie în mare la primele ore ale zilei! Ei, dacă aş mai avea vârsta ta, n-aş lăsa să treacă o zi fără să profit de binecuvântarea asta!

Cele spuse de el conţineau o întrebare nerostită. M-am decis să spun adevărul, dar formulat într-un alt mod:

– Este o experienţă interesantă, într-adevăr!

Trebuie să recunosc că mă trezisem ud, dar asta nu se datora unei băi matinale voite. Doar că, după noaptea de beţie alături de Diego, adormisem prea aproape de apă şi valurile mă spălaseră continuu pe picioare şi pe spate, presărându-mi nisip în cele mai ascunse lăcaşuri ale corpului. Beat-mort, fusesem nesimţitor ca un buştean şi nu sesizasem inconvenientul decât în momentul în care mă trezisem.

Aretha m-a ajutat să ies din situaţia inconfortabilă în care mă aflam aducând aperitivele pe masa aranjată cu mult bun gust. Ne aflam în camera din faţă a casei, cu un ventilator care se mişca leneş pe tavan, împrăştiind cât de cât aerul sufocant. Soarele intra pieziş prin ferestrele acoperite cu plase contra ţânţarilor, dând locului un aspectul de poveste, pe care îl întâlnisem în multe pelicule despre locuri exotice.

Masa era pătrată, iar pe trei dintre laturile ei stăteam noi, eu şi Pete fiind faţă în faţă. O laviţă simplă aflată într-un colţ şi două corpuri de bibliotecă întregeau mobilierul spartan al încăperii. Mai exista şi o servantă mică, în colţul opus laviţei, pe care se afla un picup şi un set de discuri. Mintea mea înregistra aceste detalii cu încetinitorul, incapabilă de a fi atentă în acelaşi timp şi la ceea ce se petrecea la masă. Am fost trezit din analiza mea de glasul vesel al lui Pete, care propunea un toast. Abia atunci am observat că Aretha ne pusese whisky în pahare, iar ei îşi turnase o băutură cafenie, probabil un lichior de ciocolată.

Stomacul mi s-a contractat dureros; după experienţa din noaptea precedentă simţeam că nu mai era cazul să pun gura pe băutură. Situaţia era una fără ieşire, aşa încât, cu inima strânsă, am ridicat paharul şi am ciocnit cu gazdele mele, primind binecuvântarea bătrânului, care îmi ura viaţă lungă. Prima înghiţitură mi-a ars limba umflată şi aspră ca şmirghelul, dar s-a dus pe gât în jos mai uşor decât speram. Am îndrăznit să mai iau două înghiţituri, în timp ce Aretha ne îmbia să gustăm aperitivele.

Am apucat să îmi pun în farfurie o bucată de brânză şi una de şuncă, când am simţit că stomacul mi se revoltă. Disperat, am cerut indicaţii despre locaţia WC-ului.

– E în fundul curţii, m-a lămurit Pete. Ei, ce aventuri am avut cu el! L-am construit când…

Oricât de nepoliticos avea să pară gestul meu, nu mai puteam sta să ascult povestea. M-am ridicat scuzându-mă şi am ieşit pe uşă; imediat ce m-am văzut afară am zbughit-o pe după colţul casei, urmat de câinele lui Pete, care dădea vesel din coadă crezând că vreau să mă joc cu el. Am zărit pentru o clipă locul izbăvirii, o construcţie din lemn aflată între nişte arbori, dar era prea departe ca să pot ajunge la ea. Am privit disperat în jur, căutând un loc potrivit; în dreapta se afla peretele casei, în faţa mea se agita câinele, aşa încât am ales în ultima clipă rondul superb de trandafiri din stânga. Nu ştiu ce am putut vomita atât de mult, deoarece de dimineaţă nu mâncasem nimic, grăbindu-mă să ajung la prânzul lui Pete. Când am terminat, burta mă durea de la contracţii, dar starea generală era un pic mai bună; cel puţin, capul părea ceva mai uşor.

Din păcate, trandafirii nu împărtăşeau uşurarea mea. Ca să folosesc o figură de stil, pot spune că ei era chiar destul de încărcaţi. M-am străduit preţ de câteva secunde să îndepărtez câinele de locul cu pricina, dar nu am reuşit. Nu pot înţelege ce găsesc aceste animale atât de fascinant la tot ceea ce iese din trupul omului, fie pe o parte, fie pe alta. În cele din urmă, l-am lăsat în plata lui şi, după ce m-am şters la gură, am intrat înapoi în casă. Din fericire, semiobscuritatea încăperii îmi ascundea faţa, care cred că era palidă. Am mâncat cu grijă aperitivul şi, deşi la început am simţit un mic tremur în stomac, mi-a căzut chiar foarte bine.

În timp ce Aretha se ridicase ca să aducă ciorba, l-am chestionat pe bătrân cu privire la promisiunea din ajun. Pete a zâmbit ştrengăreşte, apoi s-a aplecat uşor asupra mesei şi m-a întrebat misterios:

– Eşti sigur că eşti pregătit să auzi o asemenea poveste?

Sprâncenele mi s-au arcuit a mirare; nu credeam că bătrânelul inofensiv din faţa mea putea fi păstrătorul altor taine teribile în afara ororilor războiului. Recunosc că tonul său mă făcuse curios în legătură cu ce putea el considera atât de deosebit, aşa încât l-am îndemnat să continue.

– După războiul din Coreea m-am stabilit la casa mea. Fiind unicul moştenitor atât pe ramura mamei cât şi pe cea a tatălui, aveam la dispoziţie o avere care să-mi asigure un trai fără griji timp de trei vieţi de acum încolo.

Aretha ne puse în faţă farfuriile cu ciorbă, apoi ni se alătură tăcută şi ea.

– Mmm, delicioasă! a exclamat bătrânul după ce a sorbit prima lingură. Pariez că voi, tinerii, habar nu aveţi ce e mâncarea asta, ei?

Avea dreptate; stilul de viaţă grăbit al zilelor noastre nu ne mai permitea luxul altui gen de mâncare decât cea de la restaurant sau de la fast-food. Îmi aminteam, totuşi, de bucatele delicioase pe care mama le gătea pe când eram copil, însă trebuia să recunosc că Aretha era o bucătăreasă mai bună ca ea. Am savurat ciorba care a avut un efect calmant asupra stomacului meu şi am ascultat povestea lui Pete, punctată cu sorbituri prelungi.

– Să nu crezui că am devenit un trântor doar fiindcă aveam bani! Nici vorbă, nu e genul meu! Am început să investesc un pic aici, un pic dincolo. Nu ştiam prea multe despre afaceri, dar m-am orientat. La un moment dat, am observat ce bine se mişcau obiectele pe piaţa artei, dacă aveai nas pentru ele. Iniţial am făcut investiţii mici, dar am reuşit să le plasez bine şi, treptat, banii s-au adunat în conturile mele. Au fost destui artişti mici pe care plasamentele mele i-au ajutat să crească, devenind suficient de cunoscuţi ulterior încât să nu mai ducă grija zilei de mâine.

Modul în care mânca ciorba era o imagine menită să te marcheze. Îmi amintesc un eveniment din copilărie, când eu şi câţiva colegi de şcoală am intrat într-un local împinge-tava. Acolo, la o masă, mânca ciorbă un bătrân cam de-o seamă cu Pete, bolnav de Parkinson. Mâna îi tremura aşa de tare încât de la castron până la gură lingura rămânea aproape goală. Sărmanul om persevera, luând lingură după lingură şi sorbind resturile care mai rămâneau pe fundul tacâmului când ajungea în dreptul gurii. Fireşte că am făcut haz pe seama lui, alături de colegii mei, dar în sinea mea am rămas marcat de o experienţă de viaţă aşa teribilă.

Mâinile lui Pete tremurau la fel de tare, iar imaginea lui ducând la gură lingura din care ciorba sărea înapoi în castron părea o copie a acelui eveniment din copilărie. Am închis ochii pentru a nu mă mai holba la bietul bătrân şi l-am lăsat să termine ciorba.

– Într-o zi, l-am întâlnit pe El!

Modul în care intonase cuvântul indica folosirea majusculei. Aretha a strâns castroanele şi a adus pe masă friptura, asezonată cu cartofi natur şi cu o garnitură de legume mexicane.

– De când i-am văzut primele creaţii, am ştiut că el era cel pe care îl aşteptasem. Cu el aveam să dau marea lovitură!

Din fericire, mâncarea solidă era mai uşor de mâncat pentru el. Aretha a avut grijă doar să-i taie friptura în bucăţi pe care să le poată mesteca.

–           I-am cumpărat picturile, plasându-le pe ici, pe colo. Începusem deja să cunosc destule despre artă ca să ştiu ce se cere şi, mai ales, cine cere. L-am îndrumat pe tânăr, deşi ştim cu toţii cât de refractari sunt artiştii când vine vorba despre creaţiile lor. Totuşi, când a văzut că îl sfătuiesc de bine, a lăsat-o mai moale cu îndărătnicia. L-am ajutat să se mute în Franţa, patria impresionismului, pentru a-l ajuta să-şi tragă seva din imaginaţia predecesorilor săi şi l-am vizitat periodic pentru a-i lua ultimele creaţii. Am devenit prieteni şi îmi amintesc ce impresionat a fost când i-am făcut cadou o puşcă, pe care a agăţat-o în camera mare, deasupra şemineului.

Trebuie să recunosc că discuţia despre pictură nu mă făcea să mă simt chiar în apele mele. Experienţa alături de Diego îmi era prea proaspătă în memorie şi încă şi revendica drepturile asupra trupului meu, dar am răbdat cu stoicism, aşteptând să văd ce putea fi aşa de teribil într-un eveniment atât de banal.

Aretha a strâns resturile rămase în farfuriile noastre şi, după ce ne-a pus în faţă două cafele, a ieşit afară.

– Din păcate, dacă nu am mai fost în preajma lui ca să îl ghidez, a căzut sub influenţe nefaste. Tot mai des crea doar aşa cum dorea el, pierzându-se în detalii inutile şi greu vandabile, în loc să se concentreze pe operele cu adevărat importante. Susţinea că trebuie să-şi transmită mesajul şi, deseori, ridica în slăvi creaţii obscure. Deşi partenerii mei de afaceri aveau încredere în mine, recunosc că îmi era tot mai greu să plasez creaţiile sale şi să iau un preţ decent.

Modul oarecum ostentativ în care Aretha a închis uşa când a intrat ne-a făcut atenţi pe amândoi.

– Agatha, draga mea! s-a luminat Pete. Să-i duci câinelui oasele rămase de la masa noastră!

– I le-am dus, domnule şi sunt sigur că le-a apreciat mai mult decât masa anterioară.

Am roşit până în vârful urechilor, dar obscuritatea încăperii m-a salvat din nou. Mi-am pironit privirea în ceaşca de cafea, simţind cum mă ard în ceafă ochii Arethei.

–       Le-ai dus? Bravo!

Pierdut în povestea sa, bătrânul nu fusese atent la femeie.

–       De ce nu ai adus şi un buchet de flori, ca să mai împrospăteze atmosfera?

M-am făcut cât de mic am putut pe scaunul meu.

–       Nu cred că ar fi făcut-o, domnule.

– Da, aşa e! aprobă Pete fără să ştie unde bătea Aretha. În aerul ăsta stătut nici mirosurile nu se simt.

– Doar unele, mai împunse Aretha încă o dată, înainte să se apuce de spălat vasele.

Mă trezisem din mahmureală mai bine decât aş fi reuşit folosind orice altă metodă. Poate puţin prea grăbit, l-am îndemnat pe bătrân să revină la povestea lui.

– Într-o zi, inevitabilul s-a produs. Artistul meu a încetat să picteze, concentrându-se doar asupra „creaţiei perfecte”, cum o denumea el.

– Gauguin, am mormăit eu, amintindu-mi de discuţia din seara precedentă.

După câte se părea, toţi pictorii ajungeau mai devreme sau mai târziu la obsesia „creaţiei perfecte”. Şi, din câte înţelegeam eu, acesta era doar un mod pentru a masca neputinţa de a mai crea opere pe care ceilalţi să le aprecieze.

Bătrânul a fost impresionat de erudiţia mea, fără a avea habar că ea se datora ultimelor câtorva ore.

– I-am ascultat argumentele. Am avut răbdare cu el şi am încercat să aflu ce avea în minte. Până la urmă, îmi ziceam că o voi scoate la capăt şi cu această toană a lui şi poate va ieşi ceva vandabil. Dar ce să vezi? Protejatul meu a refuzat să îmi spună despre ce este vorba! „Nimeni nu trebuie să intre în universul acestei creaţii, ar fi un sacrilegiu!” perora el. Urma să văd totul odată cu restul lumii, când tabloul avea să fie gata. Am încercat să-l iau cu binişorul, să-i aduc aminte cine îl ajutase să ajungă acolo unde se afla, dar n-am avut cu cine discuta.

Şi-a tras sufletul şi a părut că se pierde din nou în amintiri, ca în ziua precedentă. Dar nu a făcut decât să-şi pună gândurile în ordine.

– Am decis că e mai bine să-i las un pic de spaţiu, ca să-şi revină. M-am întors în State şi m-am ocupat de alţi protejaţi de-ai mei, mai recunoscători, care mi-au rotunjit conturile. Apoi mi-a ajuns la urechi vestea că artistul meu fusese contactat şi de alţi investitori, pe care îi anunţase că se apropie de finalul unei capodopere. Asta era deja prea mult; am luat primul avion spre Paris şi m-am dus la el, cerându-i imperios să-mi arate tabloul. L-am surprins chiar în timp ce lucra la el, dar a refuzat să mă lase să-l văd. Ne-am certat, i-am reproşat lipsa de recunoştinţă, iar el m-a acuzat că nu l-am lăsat să urce până pe culmile pe care le merita. „M-ai ţinut pe post de căţeluş de salon pentru tine”, mi-a reproşat. Ingratul! a chicotit amuzat bătrânelul. Am ieşit val-vârtej din atelierul său, trântind uşa şi ochii mi-au căzut pe puşca de deasupra căminului, pe care i-o făcusem cadou mai demult. Ştiam că e încărcată, aşa că am luat-o jos, i-am tras piedica şi m-am furişat înapoi în atelier.

Abia în clipa aceea mi-am dat seama ce oroare se pregătea să-mi povestească Pete. L-am privit îngrozit, aşteptându-mă să văd pe chipul lui urmele unei drame, ale unei remuşcări. Dar bătrânul şi-a continuat senin povestea.

– Am pus puşca la ochi şi m-am deplasat uşor, căutând poziţia perfectă pentru tragere. Din păcate, am lovit una dintre cutiile de vopsea de pe jos, iar asta i-a atras atenţia. Nu mai aveam vreme de pierdut; i-am zărit freza ciufulită, faţă pătată de vopsea, ochii dilataţi, cu irisul conturându-se distinct, îngrozit, gura întredeschisă sub mustaţa deasă, mâna care ţinea vopselele. Am tras.

Bătrânul îşi însoţea istorisirea cu gesturi menite să prezinte desfăşurarea lucrurilor. Când a scos un pocnet înfundat, am tresărit. A coborât puşca imaginară de la ochi şi m-a privit.

– L-am omorât din prima şi, în cădere, a răsturnat şevaletul şi cutiile cu vopsea. Din păcate, sângele, creierul şi vopseaua au împroşcat tabloul, aşa încât n-am putut vedea mare lucru din ceea ce crea. Singura parte care rămăsese mai clară clară se afla într-un colţ: frunzele unui copac se transformau în păsări care îşi lua zborul spre cer. Am luat canistra de diluant dintr-un colţ şi i-am împrăştiat conţintul prin atelier. Apoi i-am dat foc şi am luat primul avion spre State.

Eram prea şocat ca să mai vorbesc. Dacă puteam accepta crimele de război, comise în condiţii pe care cu greu le puteam asemui celor reale, acea crimă comisă cu sânge rece în numele unui moft mă oripila. Am ascultat mut finalul poveştii.

– Clădirea a ars în întregime, fără a lăsa vreo urmă a crimei. Ajuns acasă, m-am arătat la fel de şocat ca toţi ceilalţi când am aflat despre oroarea care se petrecuse cu protejatul meu.

Povestea se sfârşise abrupt, iar ochii bătrâni mă fixau acum cu amuzament.

– Ei? Ce zici despre asta? Este ceea ce aveai nevoie pentru articolul tău?

Mi-am găsit cu greu glasul.

– Nu cred… nu ştiu dacă ar fi indicat să includ acest episod în articol. Nici pentru cititori, nici pentru dumneavoastră…

– Pentru mine? râse hârâit. Pentru mine oricum nu mai contează; mai am puţin de trăit. Dar pentru un articol despre lumea văzută prin ţeava puştii poate fi un episod incitant!

 

* * *

 

Toată mahmureala îmi dispăruse ca prin farmec în urma acelei istorii teribile. Spiritul meu amorţit se trezise brutal la viaţă; singura care nu mă părăsise complet era starea de greaţă, dar cred că ea se datora în mare parte atrocităţii despre care aflasem.

Nu am putut suporta seninătatea de pe chipul bătrânului de după terminarea poveştii. Dacă nu mă mai simţeam confortabil în prezenţa Arethei, martoră a gestului reprobabil făcut de mine în curte, ajunsesem să simt repulsie faţă de persoana lui Pete. Casa lui mi se părea dintr-o dată rece, neprimitoare şi am găsit o scuză rapidă ca să plec cât mai repede de acolo.

Am rătăcit o vreme pe potecile icului de junglă care se întindea între proprietatea bătrânului şi drumul spre sat. Vegetaţia luxuriantă m-a înconjurat, sufocându-mă şi – în acelaşi timp – rupându-mă complet de lume. Părea că mă aflam într-o altă realitate, care putea fi de azi sau din urmă cu o mie de ani. Dacă în faţa mea ar fi răsărit un cortegiu mayaş nu aş fi privit acest lucru ca pe un anacronism. Bogăţia de plante, penajele colorate ale papagalilor şi ale celorlalte păsări care sălăşuiau în desiş şi cântecele lor asurzitoare au avut un efect calmant asupra nervilor mei răscoliţi de povestea bătrânului. Sunetele pline de viaţă şi bogăţia pădurii mi-au ajutat sufletul să se liniştească, aşa încât, după ce am ieşit în drum, am preferat să cotesc spre ţărm.

Doar o sută de paşi despărţeau drumul de plaja îngustă. M-am descălţat şi mi-am lăsat picioarele să se bucure de atingerea nisipului fin pe care soarele acelei zile îl înfierbântase. Mi-am scos cămaşa îmbibată de transpiraţie şi am aşezat-o pe jos, apoi m-am întins pe ea şi mi-am acoperit ochii cu şapca. Razele calde ale soarelui mă învăluiau într-un cocon luminos, ale cărui margini unduiau sub briza sărată a mării care făcea aerul respirabil. Sunetul relaxant al valurilor care se spărgeau pe nisipul plajei se insinua în tot trupul meu, mângâindu-mi şi liniştindu-mi nervii. Am aţipit.

Am remarcat că, atunci când te afli singur într-un loc şi stai cu ochii închişi, relaxat, simţurile ţi se ascut şi devii conştient de prezenţa unei alte persoane, chiar dacă aceasta nu s-a trădat prin niciun zgomot. La fel s-a întâmplat cu mine în acea după-amiază, când simţurile m-au alertat brusc, smulgându-mă din starea de somn binecuvântat. Am stat câteva clipe aşa, ciulind urechile pentru a prinde vreun zgomot. Nu am reuşit să aud nimic altceva în afara mării şi a păsărilor care ţipau deasupra ţărmului, aşa încât mi-am luat şapca de pe ochi şi m-am ridicat într-un cot.

Simţurile nu mă înşelaseră; la câţiva zeci de metri mai încolo, o femeie îmbrăcată cu o rochie scurtă, înflorată, se oprise pe nisip şi, cu mâna în dreptul ochilor, privea spre locul în care marea se contopea cu cerul. Pe cap avea o pălărie de paie cu boruri largi şi o fundă roşie, pe care îşi sprijinise ochelarii de soare. În mâna stângă ţinea sandalele albe, iar lângă picioarele desculţe îşi întinsese un prosop, pe care se vedea o geantă mică, arămie. I-am studiat statura graţioasă; era puţin mai înaltă ca media, cu o talie care mă făcea să cred că trecuse de puţină vreme peste treizeci de ani. Părul şaten îi cădea în bucle de sub pălărie pe umeri, oprindu-se la linia omoplaţilor. Capul i s-a întors încet, pe măsură ce ochii îşi urmau drumul pe linia orizontului şi, după ce a terminat cu întinderea nesfârşită a mării, şi-a continuat mişcarea pe deasupra falezei de la marginea pădurii. Acolo s-a oprit preţ de câteva clipe, ceea ce m-a făcut şi pe mine să întorc capul. Pe vârful falezei se zărea o siluetă bondoacă aşezată în faţa unui şevalet – mai mult ca sigur că era Diego, ieşit în căutarea inspiraţiei.

Nu pot să spun că aşteptam cu nerăbdare o reîntâlnire – nu după sechelele rămase în urma serii precedente – dar recunosc că discuţia cu el mă făcuse curios să văd cum pictează. E un lucru firesc; atunci când cunoşti o persoană care are înclinaţii artistice, ai vrea să vezi ce crează, poate ca să stabileşti un raport între impresia pe care ţi-ai făcut-o despre ea şi modul în care sufletul său se reflectă în artă. Ca atare, m-am decis să mă ridic şi să urc până acolo.

Înainte de a face asta, am mai aruncat o privire către femeia de pe plajă şi am constatat că ochii ei se opriseră asupra mea. De la distanţa la care mă aflam părea drăguţă şi i-am văzut gura întinzându-se într-un zâmbet atunci când şi-a dat seama că am observat-o. Ne-am uitat o vreme unul la altul, fără a schiţa vreun gest, apoi şi-a desprins ochii de pe mine şi a revenit cu privirea spre mare. Cu gesturi lente şi-a dat jos de pe umeri bretelele rochiei – întâi pe cea stângă, apoi pe cea dreaptă. Nu purta sutien şi, din poziţia în care stăteam, am văzut din profil sânul drept ieşind liber de sub rochia pe care o împingea în jos pe trupul ei bronzat. Rochia părea destul de largă ca s-o lase pur şi simplu să cadă la picioare, dar am fost mirat să văd că a preferat să se aplece uşor, ridicându-şi picioarele pe rând, în timp ce sânul drept mi s-a arătat în toată splendoarea lui, atârnând ca un măr copt, gata să fie cules. Nu purta nici chiloţi, iar fundul ferm i s-a bombat atrăgător în spate atunci când şi-a ridicat fiecare picior.

După ce şi-a scos rochia, s-a răsucit neglijent cu faţa spre mine. Nu m-a privit, dar şi-a împachetat haina cu gesturi atente, aplecându-se din nou – de data aceasta pentru a o aşeza pe prosop, alături de pălărie. Văzut din faţă, trupul ei gol era la fel de plăcut ochiului, iar sânii ai căror sfârcuri erau vizibili acum în toată splendoarea lor îmi păreau la fel de apetisanţi. S-a îndreptat din nou şi şi-a scuturat părul, apoi şi l-a prins cu un elastic pe care îl ţinuse pe încheietura mâinii.

Am urmărit-o cu privirea cum intră în mare, oprindu-se câteva clipe ca să lase valurile sărate să i se joace cu gleznele. Apoi s-a dus mai departe şi, când apa i-a ajuns la brâu, s-a întins pe suprafaţa ei şi a început să înoate.

Am zâmbit distrat şi m-am ridicat din locul în care stăteam. Mi-am pus cămaşa pe umeri şi, după ce am mai aruncat o privire siluetei care se zărea acum departe, printre valuri, m-am îndreptat spre faleza unde picta Diego.

Prietenul meu de pahar stătea aplecat asupra şevaletului său şi nu cred că m-a auzit când m-am apropiat, deşi suflam destul de greu după ce urcasem poteca îngustă care şerpuia până în vârf. Nu cred că înălţimea era mai mare de cinci-şase metri, dar nu eram în cea mai bună formă fizică după evenimentele nopţii anterioare. Am tuşit uşor, iar gestul meu i-a atras atenţia lui Diego.

– Prietene! a exclamat acesta.

A venit spre mine cu paşi mari. Cămaşa descheiată îi atârna de o parte şi de alta a burţii proeminente şi am avut o reţinere când am simţit trupul lui păros, înfierbântat şi asudat lipindu-se de al meu în îmbrăţişare.

– Ai venit să vezi ce am pictat? mi-a tras cu ochiul după ce s-a îndepărtat la o lungime de braţ.

– Da.

M-a luat de după umăr şi, plin de elan, m-a împins spre şevalet.

– Priveşte! a întins el palma într-un gest teatral, arătându-mi tabloul.

Recunosc că am fost surprins. Imaginea din faţa ochilor mei era una mult mai îngrijită decât ceea ce aşteptam din partea unui ins atât de dezordonat. Obiectele din apropiere aveau tuşe groase şi unele detalii surprinzător de minuţios realizate, în timp ce obiectele aflat în depărtare aveau contuturi subţiri, sau se pierdeau uşor unul în altul. În mare, era vorba despre peisajul vizibil din locul în care ne aflam: marginea falezei, cu un arbore crescut în partea dreaptă, plaja în stânga-jos şi marea întinzându-se până la jumătatea tabloului, unde se contopea cu cerul. Pe plajă, întins pe un maldăr de cârpe, era creionat un nou-născut gol, iar o schiţa unei femei goale pătrundea în valuri. Nu ştiu dacă, la final, femeia avea să fie totuna cu cea pe care o zărisem mai devreme pe plajă, sau altcineva pozase ca model. În tabloul, copacul se transformase într-un pom plin de fructe, dintre care unul tocmai era aruncat jos de o maimuţă zbârlită. Pe faleză se zăreau câteva elemente al căror contur plin de ştersături nu îmi permitea să înţeleg ce încercau să simbolizeze. În colţul din stânga-sus al tabloului se afla soarele, de un galben strălucitor, iar lângă el îşi desfăşura zborul în V un stol de păsări, care se îndrepta dinspre soare spre pom.

Ultimele două elemente mi-au adus imediat în minte povestea dureroasă a bătrânului, cu resturile de tablou pe care le văzuse după ce-şi dusese la bun sfârşit oribila crimă. Nu mă simţeam în stare să-i povestesc lui Diego întreaga tărăşenie, deşi poate că asta m-ar fi ajutat să mă descarc de povara dureroasă a ororii.

– Îţi place?

Deşi îmi spusese că tabloul definitiv avea să difere substanţial de ceea ce crea acum, ştiam că asta era doar o vorbă în vânt, iar speranţa pe care am desluşit-o în tonul întrebării mi-a confirmat bănuiala. Am dat din cap destul de hotărât, dar Diego a simţit reţinerea mea.

– E ceva ce nu merge, nu?

– M-nu, l-am contrazis. Doar că îmi aduce aminte de ceva…

Tăcerea care a urmat era un îndemn să continuu. Am făcut rapid o selecţie în informaţiile pe care le cunoşteam, reformulând povestea aşa încât să i-o pot relata lui Diego.

– Stolul de păsări care se îndreaptă spre copac seamănă cu ideea unui cunoscut care căuta şi el să realizeze tabloul perfect.

Mi-am însoţit expunerea cu un gest prin care uneam cu degetul păsările şi pomul. Palma lui Diego, transpirată şi plină de vopsea, se odihnea în continuare pe umărul meu.

– Doar că acolo frunzele copacului se transformau în păsări care îşi luau zborul.

Palma de pe umărul meu a tresărit şi, ridicându-mi privirea spre chipul lui Diego, am văzut că acesta avea o aură extatică.

– Asta e…! a murmurat.

A clipit de câteva ori ca şi cum încerca să alunge fantoma unei viziuni şi a pus şi cealaltă palmă pe umerii mei, întorcându-mă spre el. M-a privit în ochi cu seriozitate.

– Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu acel tablou, m-a avertizat.

– A fost distrus într-un incident… regretabil, am răspuns cu un nod în gât.

– Distrus… În vocea lui Diego se ghicea speranţa. Iar cunoştinţa, artistul, ce face acum?

Mi-am găsit cu greu cuvintele.

– Din nefericire, a pierit în timpul aceluiaşi incident! am afirmat printre maxilarele încleştate.

Diego se însufleţi.

– Vrei să spui că… opera aceasta nu a apărut pe piaţă şi nici nu va apărea vreodată?

Am clătinat din cap. Diego şi-a luat palmele de pe umerii mei şi a întins braţele spre cer într-un gest amestecat de rugă mută şi bucurie neţărmurită.

– Îţi mulţumesc Doamne, pentru semnul pe care mi L-ai dat! E cea mai bună veste pe care am primit-o în viaţa mea!

Asta era deja prea mult pentru mine. Nu era de ajuns că mi se povestise cu nonşalanţă acea oroare, acum mai şi auzeam pe cineva care se bucura de eveniment. Am vrut să-i dau lui Diego o replică usturătoare – pe care omul nu o merita, căci nu avea de unde să ştie întregul adevăr. Însă eu încetasem să mai exist pentru artist; acesta dăduse deoparte pânza de pe şevalet, iar acum întindea alta, goală. I-am privit preţ de câteva minute pasiunea febrilă cu care trasa câteva repere pe noul tablou, apoi m-a răsucit şi am pornit înapoi pe cărăruie, coborând de pe faleză.

Ajuns jos am aruncat o privire spre mare, sperând să o mai văd pe necunoscuta care să mă ajute să îmi liniştesc din nou sufletul, dar aceasta nu ieşise din apă şi nici nu se vedea. Singurele urme ale prezenţei ei erau prosopul întins pe nisip, cu geanta şi pălăria de sub ale cărei boruri ieşeau marginile rochiţei.

 

* * *

 

M-am culcat devreme în seara acelei zile, fiind încercat de sentimente amestecate. Pe de o parte eram încă sub impresia oribilei scene povestite de Pete. Pe de altă parte, necunoscuta de pe plajă îmi luminase ziua şi îmi bucurase ochii. Iar peste toate, recunosc că eram curios ce stârnisem în mintea lui Diego de îl determinase să renunţe la tabloul la care lucra şi să înceapă altul.

M-am trezit destul de devreme dimineaţa; soarele abia mijea la orizont ca o geană de lumină. Familia deja se trezise şi robotea prin gospodărie, hrănind animalele, făcând curăţenie, spălând rufe şi gătind. M-au salutat cu căldură şi femeia m-a întrebat ce doream la micul dejun. Îmi era poftă de nişte ouă Benedict; o vizită făcută în casa unui prieten din Anglia  mă transformase într-un mare fan al acestei mâncări. Din nefericire, gazda mea nu era familiară cu acest fel de mâncare; am încercat să-i explic modul de preparare al brioşelor englezeşti – pe care acasă le cumpăr la tub în supermarket, semipreparate şi le coc acasă – şi al sosului olandez, dar privirea ei descurajată m-a determinat să renunţ destul de repede. Din întreaga reţetă am păstrat doar ochiurile şi îndată am văzut cum se luminează chipul femeii. Am cerut şi nişte felii de şuncă şi o cană cu lapte, apoi am informat-o că doream ca toate acestea să fie gata peste o jumătate de oră.

M-am dus apoi să alerg pe plajă. Bătrânul avea dreptate în legătură cu dimineaţa pe malul mării – comuniunea cu marea este un lucru deosebit. O dimineaţă al cărei aer încă nu a apucat să se încingă, lucrurile din jur vizibile sub forma unor umbre întunecate în semiobscuritatea cu reflexii roz, valurile lingând domol nisipul plajei, iar eu alergând desculţ, adunând în mine întreaga energie a locului.

Aerul m-a revigorat, deşi la finalul alergării răsuflam destul de greu. Spre marea mea surpriză, pe când mă pregăteam să pornesc spre han l-am văzut pe Diego îndreptându-se spre faleză. Avea şevaletul cu el şi părea foarte nerăbdător, dar ora nu se potrivea cu stilul său de viaţă. Se părea că relatarea mea din ziua precedentă îl dăduse peste cap destul de rău.

Am mâncat şunca şi ochiurile cu multă poftă şi am cerut încă o cană cu lapte; băutura luată direct de la sursă nu se compara cu parodia de lapte lipsită de savoare din comerţ. După ce am terminat mi-am adus laptop-ul din cameră şi m-am aşezat pe verandă. Oricât mi se părea de bolnavă povestea bătrânului, profesionalismul mă obliga să o redactez; aveam să decid mai târziu – poate împreună cu redactorul-şef – dacă şi sub ce formă putea apărea în articol. Pe moment era destul de dificil să iau legătura cu acesta; telefonul meu mobil nu avea semnal în zona aceea, despre internet nici nu putea fi vorba, iar la ideea folosirii telefonului fix renunţasem din ziua în care sosisem, când nu reuşisem să obţin o legătură nici măcar cu cel mai apropiat oraş.

Deşi mi se părea la fel de oribilă, povestea nu mi-a mai întors stomacul pe dos, aşa cum o făcuse în ziua precedentă. Cred că reuşeam deja să o asociez imaginilor dintr-un film cum sunt cu miile în ziua de azi, în care violenţa este la ordinea zilei. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, de atâtea ori ni se prezintă violenţa ca fiind justificată – eroul care „salvează situaţia”, indiferent câte victime colaterale sunt, omorând atât eroul negativ cât şi pe cei care lucrează pentru el, chiar dacă pentru aceia poate că era suficientă o corecţie la puşcărie – încât deja a devenit ceva uzual să privim uciderea unui om cu o oarecare detaşare.

În timp ce scriam mi-am amintit detaliile prânzului din ziua precedentă şi m-am ruşinat de comportamentul meu. Sărmana Aretha, atât de binevoitoare, a trebuit cu siguranţă să se ocupe de mizeria pe care o lăsasem în curte. Deşi simţeam că nu aş mai putea da cu ochii de ea, bunul simţ mă îndeamna să fac un drum până la proprietate şi să-mi cer scuze.

Am terminat de scris şi am stat o vreme cu ochii în zare, cântărind alegerea. Recunosc că aş fi putut face faţă privirii mustrătoare a Arethei, dar nu aş fi fost dispus să mă mai întâlnesc cu monstrul acela decrepit. Dar noblesse oblige, aşa că am dus laptopul la locul lui şi m-am îndreptat spre icul de pădure care despărţea satul de proprietate.

Diego a devenit vizibil aproape imediat ce am lăsat în urmă ultimele case. I-am urmărit munca asiduă în timp ce paşii mă purtau pe drum; după ce reveneam de la Aretha aveam să trec neapărat pe la el, să văd ce lucrează. Aerul din pădure era încă răcoros şi mi-am continuat drumul ascultând ciripitul păsărilor. Deodată, atenţia mi-a fost atrasă de un zgomot dintr-un tufiş. M-am răsucit brusc, în parte mirat, în parte speriat – ştiam că pe acolo se pot ascunde animale periculoase.

Din umbre a răsărit o formă umană. După trăsături individul părea indian, dar hainele aduceau în mod ciudat cu cele ale unui colonist. Pălăria peticită de pe cap nu se potrivea; în locul ei m-aş fi aşteptat la casca aceea colonială înaltă care apărea în toate gravurile secolului al nouăsprezecelea. Am observat că mâna dreaptă stătea lipită de cureaua pătată, aşezată pe plăseaua unui cuţit de o lungime apreciabilă.

– Bună! am încercat să destind atmosfera aceea în care recunosc că nu mă simţeam confortabil.

Individul nu a răspuns, ci mi-a dat târcoale de la o distanţă de doi paşi, studiindu-mă de sus până jos. Ştiu că sună caraghios, dar mi se părea că omul mă amuşină. După ce a făcut un cerc complet în jurul meu, privirea lui încruntată a poposit în ochii mei. A mai făcut un pas spre mine, aplecându-se uşor în faţă ca să-mi studieze mai bine ochii. Mirosea a transpiraţie stătută şi a nespălat, aşa că m-am tras uşor înapoi. Individul a mârâit uşor, apoi a clătinat din cap. Mi-a mai aruncat o privire din cap până în picioare, apoi mâna de pe cuţit s-a relaxat şi omul mi-a întors spatele, dispărând în tufişuri la fel de misterios precum apăruse.

Am rămas o vreme pe loc, încercând să-mi dau seama ce fusese cu scena aceea, dar nimic nu a mai tulburat pădurea, cu excepţia zgomotelor şi foşnetelor obişnuite. Mi-am reluat mersul cu simţurile în alertă  şi mi s-a părut că drumul a durat mai mult decât de obicei.

Aretha era în curte, curăţând nişte legume; câinele m-a simţit şi a venit spre gard dând din coadă, iar asta i-a atras atenţia bătrânei. Am salutat-o politicos pe când intram pe poartă. Mi-a răspuns destul de rezervat, în timp ce se ridica de pe scaun şi îşi ştergea mâinile pe un prosop de culoare cenuşie. Îmi simţeam inima în gât, aşa încât am spus totul dintr-o suflare.

– Doamnă Aretha, vă rog să mă scuzaţi pentru ce s-a întâmplat ieri. Am avut o noapte mai… interesantă, iar băutura cu care m-aţi servit m-a dat peste cap. Nu am mai apucat să ajung la…

Am arătat cu mâna aproximativ în direcţia WC-ului. Aretha a dat înţelegătoare din cap şi mi s-a părut că am surprins umbra unui zâmbet pe faţa ei.

– Nu e nicio problemă, m-a liniştit.

Ca de obicei, faptul de a cere scuze pentru un gest, oricât de stupid, a avut efect. Am privit împrejur şi am continuat să fiu politicos, deşi aş fi preferat să evit următoarea întrebare.

– Domnul Pete e pe aici?

Răspunsul a venit ca o uşurare.

– S-a dus la lac; îi place să stea acolo cu puşca pe genunchi şi să hrănească peştii.

– Ah, puşca…

În vocea mea s-a simţit reţinerea.

– Vrei să-l vezi?

Am negat din cap, poate prea hotărât. Aretha a zâmbit larg.

– Nu-l judeca pripit. E un om deosebit, chiar dacă a făcut unele lucruri care ne oripilează pe majoritatea dintre noi. În definitiv, nu ştiu câţi oameni rămân întregi după ce au asistat la ororile războiului!

Avea dreptate şi am recunoscut-o în faţa ei.

– Dar… m-a cam luat prin surprindere ieri. Crimele de război mi se par mai uşor de acceptat decât cele făcute cu sânge rece.

– Aşa este. Totuşi, după ce cunoşti omul, vezi lucrurile altfel.

– Poate, am admis. Dar să le povesteşti cu atâta detaşare…

Sprâncenele Arethei – care se uneau deasupra nasului – s-au arcuit a înţelegere.

– Adică tu crezi că pentru el sunt ceva banal?

Aşa credeam, dar mi-am dat seama din vocea ei că nu asta dorea să răspund. Am preferat să ridic neutru din umeri.

– Nu ştii cât îl chinuie această oroare şi celelalte la care a asistat. Nu ştii ce coşmaruri are, noapte de noapte, cum se trezeşte urlând, asudat şi speriat. Toate morţile pe care le-a comis îl bântuie, să ştii. Şi o fac de zeci de ani. În ultimii ani, odată cu alegerea de a veni aici, lucrurile s-au mai îmbunătăţit puţin.

– Clima? am făcut eu o încercare stupidă.

– Nu. Fiecare om ucis l-a marcat profund. A memorat fiecare chip şi despre fiecare s-a întrebat ce viaţă ducea în afara războiului. În mintea sa unul a devenit hangiu, cu o soţie şi două fete, altul un barcagiu iscusit, dar singuratic şi cam beţiv, un altul un tânăr bine crescut, sprijin de nădejde al comunităţii… Venind aici a reuşit să-i redea fiecărei fantome din amintirile sale viaţa pe care i-o întrerupsese în timpul războiului. Pe cel despre care şi-a imaginat că ar fi fost hangiu l-a asociat cu bărbatul la pensiunea căruia ai tras. Acum s-a liniştit, ştiind că omul şi-a putut continua viaţa, întreruptă atât de brutal în timpul războiului. Se bucură să ştie că îi merge afacerea, că soţia lui nu a rămas văduvă, iar fiicele lui nu sunt orfane şi lăsate să moară de foame.

Nu-mi venea să cred un asemenea scenariu. Cele spuse de Aretha păreau desprinse dintr-un scenariu suprarealist.

– Vrei să spui că îl alină faptul că se minte?

– Nu, dragul meu. Atunci când a sosit el aici, satul era ca multe alte sate sărace din regiunea aceasta. Dar cu banii pe care îi avea la dispoziţie a avut grijă să-i ajute discret pe locuitori, îndrumându-i pe o cale care să-i scoată din nevoi şi să-i apropie de personajele care îi populau amintirile dureroase. Într-un fel, poţi spune că localnicii au început o nouă viaţă după venirea lui aici, iar Pete preferă să considere că i-a readus la viaţă pe cei ucişi, permiţându-le să meargă mai departe ca şi cum războiul nu ar fi avut loc.

În continuare mi se părea ciudată o asemenea abordare.

– Şi a funcţionat?

– Încet şi dureros, dar a mers. Somnul îi este mai uşor acum, iar suferinţa nu mai e la fel de grea. Toate persoanele ucise de el în război şi-au găsit corespondentul aici, iar asta l-a alinat. Au mai rămas cei a căror viaţă o cunoştea în detaliu. Pentru aceia e greu să dea naştere noii vieţi.

Înţelegeam despre ce era vorba. Victimele din război erau doar nişte feţe care îi sugeraseră o viaţă. Pictorul ucis avea o viaţă despre care Pete ştia prea multe ca să o poată asocia cu a altcuiva doar pe baza unor linii directoare. Pentru el era nevoie de ceva mult mai profund. Aretha m-a privit blând.

– Dacă ţi s-a părut că Pete e detaşat, a fost doar din cauză că boala îl macină din interior de mult prea multă vreme ca să se mai vadă. E ca o durere din trup; după ani şi ani de zile te obişnuieşti cu ea şi nu o mai arăţi. Dar ea e acolo, înăuntru, consumându-te în continuare.

Încă nu eram convins dacă să fiu impresionat de idee sau să fug cât mă ţineau picioarele de acea melodramă sadică. Mi-am mutat gândul în altă parte.

– Cum… cum ai ajuns să lucrezi pentru el?

Aretha a zâmbit timid.

– Am pierdut multe persoane dragi în viaţa mea, iar asta m-a determinat să mă înscriu într-o asociaţie care se ocupă de îngrijirea vârstnicilor. Aşa am ajuns alături de Pete şi i-am rămas alături chiar şi după ce a părăsit Statele, venind aici.

Era povestea simplă a unui om simplu. Am dat din cap şi am privit spre pădure.

– Cred că e vremea să plec acum…

Aretha a încuviinţat şi m-a condus până la poartă.

– Dacă te răzgândeşti, te mai aşteptăm pe la noi! mi-a urat în loc de bun rămas.

* * *

 

Traversarea pădurii în sens invers nu a mai fost însoţită de niciun eveniment. Am ajuns la faleză şi am urcat costişa, trezindu-mă în spatele unui Diego care picta cu o frenezie nebunească. M-am apropiat de el păşind cât mai zgomotos cu putinţă, dar nu mi-a acordat nicio atenţie. Doar el şi tabloul din faţa lui existau într-o lume ruptă de întregul univers. Am profitat de ocazie pentru a privi peste umărul lui.

Dacă pictura pe care mi-o arătase în ziua precedentă mă surprinsese plăcut, aceasta m-a lăsat cu gura căscată. Diego mai avea încă mult de lucru la ea, dar ideea sa era vizibilă pe pânză. Privirea mi-a fost atrasă prima dată de partea care semăna cu ceea ce îmi povestise Pete iar eu, la rândul meu, îi relatasem lui Diego. În partea dreaptă a picturii se înălţa maiestuos un copac – pentru creionarea căruia pozase în mod clar arbustul de la marginea falezei – din a cărui coroană bogată frunzele se transformau progresiv în păsări care îşi luau zborul într-un haos de pene şi aripi care, pe măsură ce păsările se apropiau de mijlocul pânzei, lua forma unui stol organizat.

Ceea ce urma nu avea încă o formă clar definită. În stadiul în care se afla pictura în acel moment, impresia mea a fost că înaintarea stolului punea în mişcare masele de aer, transformându-le în nori. Aceştia lansau ploaia asupra apelor mării de dedesubt, ale cărei valuri traversau partea de jos a tabloului de la stânga la dreapta, pentru a se sparge de ţărm. Crestele înspumate luau forma stâncilor care reprezentau chiar obstacolul de care se izbeau valurile, iar stâncile la rândul lor prezentau nervuri care se accentuau pe măsură ce se apropiau de marginea dreaptă şi, traversând o pantă ascendentă, deveneau chiar rădăcinile noduroase ale copacului.

M-am dat doi paşi mai în spate pentru a cuprinde mai bine întreaga imagine şi atunci am fost izbit de o altă faţă a tabloului. Marea avea textura unui voal care acoperea gura unei tinere fete. Nasul nu era vizibil – probabil că avea să se ivească din schiţa ambarcaţiunii cu velă de pe pânză. Conturul unui nor traversat de picături de ploaie avea forma unui ochi, în timp ce soarele care cobora spre apus în apropiere de copac simboliza al doilea ochi. Întreaga mişcare a păsărilor şi a picăturilor de ploaie, precum şi copacul înfrunzit din dreapta încadrau faţa într-o reprezentare a unei coafuri răvăşite, dar care cred că avea să fie extrem de frumoasă în dezordinea ei odată ce pictura era terminată.

– Incredibil! am exclamat.

Abia atunci a binevoit Diego să mă bage în seamă. Faţa îi era asudată, arsă de soare  şi plină de vopsea. Pungile de sub ochi, care subliniau nopţile pierdute în beţii interminabile, nu mai ieşeau în evidenţă. Întregul chip al artistului vădea acum efortul creator, foamea de artă care îl măcina dinăuntru, croindu-şi drum spre lume. Părea un chip dăltuit în piatră, cu fiecare linie precis conturată de strădania depusă, dar care radia în jur lumină. Diego m-a privit mândru, apoi s-a răsucit cu faţa spre pictură.

– Ce zici?

În vocea lui se simţea mândria.

– Sunt impresionat, am recunoscut.

A încuviinţat din cap ca şi cum nici nu se aşteptase la altă opinie.

– Asta este ce căutam, s-a confesat el. Creaţia supremă, cea care mă va prezenta posterităţii!

– Şi care te va îmbogăţi! am supralicitat eu.

A dat din mână a lehamite.

– Ah, banii! Când creezi aşa ceva, capodopera în sine îşi este premiu. Râse şăgalnic: Însă recunosc că nu mi-ar strica şi nişte bani, măcar să am cu ce trăi încă o lună aici.

Am zâmbit şi l-am bătut pe umeri.

– Dă-i bătaie, l-am încurajat. Nu te mai reţin din lucru.

S-a reîntors la şevalet fără să-şi ia bun rămas şi s-a pierdut din nou în lumea lui. Eu am coborât costişa şi m-am îndreptat spre plajă. M-am uitat în lungul ei, dar nu am văzut niciun semn al necunoscutei din ziua precedentă. Am privit ceasul şi am realizat că era mai devreme decât ora la care venise pe plajă cu o zi în urmă. Mi-am dat jos sandalele şi am pornit-o prin nisip, bucuros să-i simt fierbinţeala şi asprimea îmbrăţâşându-mi tălpile şi degetele de la picioare. Am mers mai aproape de apă de data asta şi mi-am scos cămaşa, întinzând-o pe jos. M-am aşezat pe ea şi mi-am pus şapca pe ochi, abandonându-mă simfoniei obişnuite pe malul mării.

Am aţipit şi de data aceasta, dar nu am mai fost trezit de simţurile alertate. O briză plăcută care stârnea mici vârtejuri de praf, aruncând fire de nisip pe trupul meu gol a fost cea care m-a readus în lumea celor treji. Am ridicat şapca de pe ochi şi am privit din nou în jur. Dormisem destul de mult, dar necunoscuta tot nu apăruse sau, dacă o făcuse, plecase deja. Am cochetat o vreme cu gândul de a face o baie, dar nu simţeam cu adevărat dorinţa acestui gest. Cred că, undeva, în subconştient, îmi imaginasem că astăzi aveam să mă scald alături de frumoasa necunoscută, iar lipsa ei îmi tăiase apetitul.

Nu ştiu dacă acesta a fost cu adevărat motivul lipsei mele de entuziasm, cert este că am preferat să mă ridic şi, după ce m-am scuturat de nisip, am pornit-o cu paşi înceţi spre sat. Diego era tot pe faleză, lucrând de zor. Mi-a trecut prin cap ideea că el mi-ar fi putut da detalii despre ea, dar am considerat că nu era cazul să-i întrerup din nou elanul creator. Am mai cuprins o dată întreaga plajă cu privirea, urmărind marginile până unde puteau fi zărite, sperând că ea îşi va face totuşi apariţia.

Degeaba. Doar eu şi Diego am rămas singurii oameni în acel tablou tropical.

– Poate va veni mâine, m-am încurajat şi mi-am continuat drumul.

* * *

 

A doua zi dimineaţa mă simţeam mult mai receptiv faţă de abordarea Arethei. În definitiv, nu eram adeptul pedepsei veşnice. Greşelile pe care le face un om la viaţa lui trebuie plătite în conformitate cu gravitatea lor, dar orice greşeală, oricât de mare ar fi, este echilibrată de o pedeapsă pe măsură, aflată pe celălalt taler al balanţei. O pedeapsă limitată, nu infinită.

Desigur, sistemul nostru justiţiar impune pentru fapte de genul celei comise de Pete sentinţe variind de la închisoare în unele state până la pedeapsa cu moartea în altele. Într-adevăr, este interesant de dezbătut ideea dacă execuţia reprezintă o pedeapsă finită sau infinită, dar nu aceasta era speţa cu care aveam de-a face. Aici era vorba despre un om care comisese o crimă – sau mai multe, dacă era să iau ad literam exprimarea Arethei – şi care scăpase nepedepsit de legile umane. Singura pedeapsă o constituia chinul interior, visele care îl bântuiau şi îi secătuiau sufletul. Bătrânul încercase să alunge tortura crimelor de război creându-şi o lume-surogat; nu consideram că acele morţi erau un lucru rău – războiul implică apărarea în faţa celor care vor să distrugă ceea ce iubeşti. Desigur, aşa cum a arătat Göring, cei care pierd sunt judecaţi pentru crime de război, lucru care nu li se aplică învingătorilor. Privite din această perspectivă, crimele comise de Pete în război rămâneau tot crime, iar el îşi primea pedeapsa pentru ele.

Din spusele Arethei, înţelesesem totuşi că bătrânul îşi găsise alinarea proiectând aceste pedepse în fapte bune aplicate celor din jur. Vieţile curmate de el îl îndemnaseră să dea o nouă perspectivă vieţilor altor persoane, ca o compensaţie. Şi, deşi mi se părea că nu exista comparaţie între crimele impuse de situaţia războiului şi crimele comise în afara lui, dacă pusesem o dată semnul egal între ele – în ceea ce privea chinul interior care urma comiterii lor – ar fi fost firesc să o fac şi în continuare.

Nu puteam să nu fac o paralelă cu modul în care ideea tabloului artistului ucis de Pete îl ajutase pe Diego să îşi găsească muza. Era oare posibil ca, în încercarea disperată de a repara toate greşelile vieţii sale, Pete să fi atras în acest loc elementele necesare echilibrării balanţei? Prietenul bătrânului sperase să dea marea lovitură cu tabloul pe care nu mai apucase să-l termine, iar Diego spera acelaşi lucru de la tabloul la care lucra acum. Putea oare să treacă viaţa curmată a acelui pictor în cea a lui Diego, înnodându-se una cu alta?

În continuare nu mă atrăgea ideea de a-l întâlni pe Pete, dar m-am gândit că puteam măcar să-i prezint acea idee. Dacă avea să îl ajute, cu atât mai bine. Cu acest gând m-am ridicat de la masă, mulţumindu-i gazdei pentru micul dejun şi am ieşit afară din han. Era din nou o zi superbă şi m-am bucurat de ea tot drumul către proprietatea bătrânului. Diego era tot pe faleză, lucrând de zor şi asta mi-a dat încredere că iniţiativa mea se putea dovedi salutară. Până la urmă, bătrânul se ocupase cu promovarea artiştilor necunoscuţi; poate că încă mai avea anumite legături prin intermediul cărora să-l ajute pe prietenul meu. Cât timp am traversat pădurea m-am uitat atent în jur, dar ciudatul personaj din ziua precedentă nu şi-a mai făcut apariţia.

Aretha a zâmbit atunci când m-a văzut şi m-a condus cu amabilitate către lacul din spatele curţii, unde bătrânul îşi făcea siesta. Am admirat în trecere florile superbe cultivate şi îngrijite cu multă dragoste de femeie, care îmbogăţeau cadrul cu un potpuriu de culori. Pe Pete l-am găsit stând cu puşca pe genunchi şi cu ochii aţintiţi în zare, spre culmile maiestuoase care se ridicau în depărtare. Nu ştiu dacă privea cu adevărat ceva, sau întregul spectacol avea loc de fapt în spatele pupilelor, în mintea chinuită de amintiri. Câinele care lătra şi se gudura pe lângă mine l-a trezit din starea de reverie şi sprâncenele i s-au arcuit când a dat cu ochii de mine.

– Ţi-a trecut supărarea, a zâmbit el chinuit.

M-am aşezat pe un scăunel pe care mi-l adusese Aretha înainte de a reveni la treburile gospodăriei. Mi-am cântărit cu grijă cuvintele înainte de a le rosti:

– Chiar dacă unele lucruri nu fac parte din felul meu de a fi, nu am căderea să judec ce fac alţii cu viaţa lor. Rolul meu este să scriu articole; cititorii sunt cei care judecă.

Mi-am dat seama că spusele mele putea să sune un pic cam dur, dar bătrânul nu a părut deranjat de asta. A înclinat uşor din cap – mai mult decât îl determina boala să o facă. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus de ce venisem:

– Arteha mi-a povestit despre modul în care încercaţi să scăpaţi de demonii care vă chinuie în interior.

L-am simţit cum se crispează, iar privirea i s-a fixat asupra mea. Nu era privirea unui criminal, ci ochii urduroşi ai unui bătrân bolnav, ajuns la capătul puterilor.

– I-am povestit despre tablou unui prieten de-al meu. Ideea i-a descătuşat imaginaţia şi s-a apucat să picteze.

Respiraţia bătrânului s-a oprit.

– Tabloul…, a murmurat.

Am încuviinţat.

– L-am văzut şi cred că poate fi asemuit cu tabloul pe care nu aţi apucat să îl vedeţi niciodată.

– Şi prietenul acesta…

Părea că îi este teamă să spună lucrurilor pe nume, ca şi cum acest simplu fapt ar fi deschis capacul unei cutii pline cu grozăvii.

– Este un pictor care are nevoie de bani şi de o rampă de lansare, am încheiat eu propoziţia lăsată în aer de Pete.

Bătrânul şi-a mutat privirea spre lac. Mâinile îi tremurau în poală şi ridurile de pe faţa lui păreau că se înmulţiseră într-o clipă. Fără să mă privească, a murmurat:

– Crezi că…

– Când tabloul va fi terminat, voi veni cu el aici. Poate că această întâlnire vă va fi de folos amândurora.

Şi-a ridicat din nou privirile spre mine şi atunci am văzut în ele durerea interioară în plenitudinea ei.

– Nici nu îndrăznesc să sper, a şoptit Pete.

Din ochii lăcrimoşi curgeau acum două pârâiaşe, schimbându-şi traseul de câte ori întâlneau în cale şanţul vreunui rid.

– Vrei… vrei să mai asculţi o poveste?

Nu eram chiar sigur de asta, însă articolele mele aveau nevoie de subiecte şi ceea ce îmi oferea bătrânul era tocmai genul de acţiune care ar fi dus vânzările revistei la cote de neimaginat, scandalizând opinia publică. Cum spunea Ford, nu există reclamă bună sau proastă, ci doar reclamă.

Mă mira totuşi invitaţia lui. Simţea doar nevoia să se descarce, sau considera că astfel mi-ar putea plăti pentru eventualul serviciu pe care aveam să i-l fac? Nu prea conta, cred eu, aşa că am încuviinţat şi am tras adânc aer în piept, pregătit pentru o nouă poveste de groază.

– Când m-am întors acasă după al doilea război mondial, eram privit ca un erou. Am profitat de acest statut şi, alături de alţi câţiva veterani, am devenit centrul atenţiei în baruri. La început, poveştile pe care le aduceam cu noi de pe front erau suficient de dure pentru a-i ţine pe toţi cu respiraţia tăiată. Apoi, văzând cum eram priviţi, am început să retuşăm un pic aici, să adăugăm un pic acolo… Curând, eram cei fără de care nicio decizie importantă a războiului nu ar fi fost aplicată corect.

Durerea dispăruse de pe faţa lui, iar acum rânjea încetişor acelor amintiri, ca un puştan care îşi povesteşte actele de vitejie pe care crede că le-a comis.

– Bineînţeles că fetele erau topite după noi! Voi, tinerii de acum, le impresionaţi cu tot felul de baliverne pe care le credeţi deosebite, dar noi chiar eram eroi în ochii lor! Cădeau ca muştele în jurul nostru, he-he!

Râsul hârâit s-a transformat imediat într-o tuse seacă. Am aşteptat ca aceasta să înceteze, astfel ca bătrânul să-şi poată relua relatarea.

– În jurul fiecăruia dintre noi roiau tot timpul patru-cinci fete, continuă el să se laude. Am profitat cu toţii, nu are rost să mint; eram tânăr, proaspăt întors dintr-un război pe care doream să îl uit cât mai repede, iar fetele se ofereau pe tavă.

M-a amuzat faptul că încerca să justifice comportamentul său libertin, după ce nu păruse deranjat de ce aş putea gândi eu legat de crima comisă de el. I-am ascultat explicaţiile cu răbdare, încercând să privesc lucrurile prin prisma moralităţii anilor ’50, când mişcarea flower-power nu începuse încă să dărâme structurile conservatoare. Totuşi, în toată povestea se simţea lauda specific masculină a celui care vrea să arate cât de apreciat a fost la vremea lui, deşi recunoştea că acea perioadă a vieţii – plină de plăceri carnale, droguri şi alcool – nu a fost trăită tocmai cu înţelepciune. A folosit inclusiv clişeul pe care l-am observat la majoritatea oamenilor, acela de a-şi imagina cât de înţelept ar fi retrăit o perioadă din trecut dacă ar fi avut mintea din prezent. În cele din urmă aventurile de Don Juan s-au temperat, iar Pete a ajuns la cea în a cărei prezenţă a încercat să îşi găsească echilibrul pierdut.

– Fusese acolo dintotdeauna, ascultând lăudăroşeniile noastre, dar niciodată nu ieşise în evidenţă. Lucra ca ospătăriţă în local, dar visa încă din adolescenţă să devină actriţă. Anii trecuseră, ajunsese la treizeci de ani şi tot nu reuşise să strângă destui bani ca să fugă în vest şi să-şi încerce norocul. M-am îndrăgostit de ea, de calmul şi liniştea pe care le răspândea, de ochii ei mari şi puţin trişti, de formele delicate ale chipului ei. Nu s-a opus avansurilor mele şi felul ei de a fi m-a ajutat să deschid ochii şi să mă rup din promiscuitatea în care mă complăceam. Am redus băutura, am lăsat drogurile şi am îndepărtat din jurul meu curtezanele care mă plăceau şi pentru aerul de erou, dar şi pentru banii pe care îi aruncam nesocotit în jurul meu.

Trăsăturile chipului i se îndulciseră în faţa acelor amintiri dragi. Chiar şi ridurile păreau să se mai fi netezit, iar bătrânul din faţa mea părea a întineri cu zece-cincisprezece ani pe măsură ce povestea. Vocea hârâită devenise mai caldă, mai plăcută auzului şi chiar şi tremurul trupului părea că se mai domolise.

– Am început să ieşim împreună şi eu, obişnuit în ultima vreme ca orice fată să cadă în faţa mea, am crezut că şi ea de-abia aşteaptă să se culce cu mine. Dar ea, cu blândeţe şi fermitate, mi-a dat de înţeles că vom face acest pas doar dacă va vedea că relaţia e serioasă. „Nu vreau să fiu una dintre femeile pe care le-ai avut când ţi-ai dorit şi le-ai aruncat când te-ai plictisit!”, mi-a spus. „Căsătoria e o dovadă destul de serioasă?” am întrebat-o. Îmi amintesc cum a râs şi mi-a confirmat că ar fi fost, dar că era prea devreme să discutăm despre aşa ceva. Eu eram îndrăgostit până peste urechi şi faptul că ea încerca să mă tempereze nu făcea decât să mă stârnească şi mai tare.

A făcut o pauză, oftând cu drag, apoi m-a privit cu ochii umezi.

– Am făcut din ea regina zilelor mele. Uneori, după ce o conduceam acasă, porneam spre casa mea şi nu mă înduram să ajung acolo, aşa că mă întorceam şi stăteam o vreme în apropiere de rulota sărăcăcioasă în care îşi ducea viaţa, veghindu-i din întuneric viaţa. Aşa am ajuns să aflu că ea mai avea o sursă de venit în afara localului; într-o noapte, când m-am întors după vreo oră la rulota ei şi am stat de veghe, am văzut cum uşa se deschide şi iese afară o umbră mătăhăloasă, care îşi îmbrăca grăbită haina. Nu mi-a fost clar despre ce era vorba, dar am început să fiu mai atent, veghind noapte de noapte. În două rânduri am văzut cum, la ceva vreme după plecarea mea, la uşa rulotei bătea câte un bărbat pe care ea îl primea înăuntru. După o vreme, el ieşea şi se pierdea în întuneric. A doua oară m-am apropiat pe furiş de rulotă şi mi-am lipit urechea de peretele ei.

Privirea îi devenise de gheaţă.

– Cred că îţi închipui ce fel de sunete se auzeau dinăuntru.

Deja întrezăream scenariul, dar nu reuşeam să îmi dau seama de dimensiunile grozăviei pe care avea să mi-o povestească. O crimă colectivă? Un carnagiu? Un ucigaş în serie?

– În seara care a urmat am invitat-o să mă însoţească la o plimbare pe lângă mlaştinile din apropiere. Era o noapte întunecată, la fel ca gândurile mele. I-am cerut socoteală şi ea nu a negat faptele săvârşite. I-am reproşat înfuriat că pe mine mă respinsese din patul ei, în care îi primea în schimb pe toţi neisprăviţii. Mi-a explicat că avea nevoie de acei bani, dar că pe mine mă respecta şi nu vroia să mă trateze la fel; spera ca eu să fiu biletul ei de evadare din viaţa mizeră pe care o ducea, dar până când îi era clar că lucrurile stăteau aşa, nu avea curajul să renunţe la sursele din care se întreţinea. Nu m-au interesat explicaţiile ei; eram turbat de furie şi am somat-o să se dezbrace în faţa mea şi să se culce cu mine acolo. M-a refuzat, indignată. Mi-am pierdut cumpătul şi…

Privirea pe care o îndrepta spre mine se schimbase din nou. Acum era una hăituită.

– Am împuşcat-o, a şoptit.

Probabil că se aştepta la vreun comentariu din partea mea, pentru că a tăcut o vreme. Eu eram decis să nu-mi mai las sentimentele să izbucnească, ci să fiu reporterul imparţial care culege poveşti. După o vreme, Pete a continuat.

– A căzut direct în mlaştină. Am privit trupul cum se scufundă, chinuitor de lent, cu un amestec de uluire şi oroare pe chipul de o frumseţe angelică, apoi am plecat acasă. Era o zonă prin care bântuiau tot felul de nefericiţi, iar împuşcăturile erau la ordinea zilei, aşa că nimeni nu s-a alertat. Am mers acasă frânt de durere şi nu am dormit toată noaptea; a doua zi pe la amiază s-a anunţat că dispăruse. Lumea a căutat-o înnebunită, iar eu m-am alăturat cercetărilor. Durerea pe care mi-o pricinuise comportamentul ei mă ajuta să mimez durerea pierderii. Până la urmă poliţia nu a găsit niciun indiciu şi zvonurile sugerau că ori fugise în vest, ori îi făcuse de petrecanie vreunul dintre clienţi. I-am bătut măr pe cei care au avut neruşinarea să atenteze la onoarea ei pretinzând că ar fi o femeie uşoară, iar asta mi-a adus doar compasiune din partea comunităţii: „bietul îndrăgostit care şi-a pierdut iubirea vieţii, iar acum îi protejează amintirea”.

A dat din cap cu durere.

– Amintirea unui trup care şi acum zace îngropat adânc sub apele mlăştinoase.

 

* * *

 

Dacă perspectiva Arethei mă ajutase să privesc cu oarecare indulgenţă faptele bătrânului, noua poveste auzită din gura lui mă umpluse iarăşi de dezgust. Fiinţa aceea decrepită nu era altceva decât o creatură monstruoasă care făcuse prea multă vreme umbră pământului. Cunoscusem persoane cu adevărat virtuoase care muriseră în floarea vârstei, în timp ce o arătare de coşmar ca aceasta se agăţa de viaţă cu ghearele ei de fiară însetată de sânge, adunând an mizer după an mizer şi pregătindu-se să devină nonagenară.

De ce acceptasem să ascult această nouă poveste? Nu îmi umplusem îndeajuns sufletul cu scârbă la precedenta istorisire? Eram atât de masochist încât să fiu dispus să înghit noi şi noi mostre ale decăderii spiritului uman? Din punctul de vedere al calităţilor umane pe care le preţuiam, aşa stăteau lucrurile. Dar revista nu îmi plătise un sejur aici, în locul în care se găsea unul dintre ultimii supravieţuitori ai celui de-al doilea război mondial, pentru ca eu să mă las condus de sentimente. Eu ar fi trebuit să mă bucur că bătrânul se arăta dispus să-şi dezgroape lada cu comori, oferindu-mi un material mult mai complex decât un banal articol despre război.

Dar oare ce îl determinase pe Pete să facă acest lucru? De ce insistase să îmi povestească despre crima din dragoste după ce îi oferisem o perspectivă de a-şi ispăşi chinul celeilalte crime? Întrezărise oare o şansă de a-şi găsi surogatul pentru aceste crime, folosindu-mă pe mine ca liant?

M-am scuturat, oripilat. Precum am mai spus, nu sunt adeptul pedepsei veşnice, dar nu ştiu dacă aş fi fost capabil să îmi asum rolul „îngerului salvator”. Apăsat de aceste gânduri deloc plăcute, am parcurs jungla – de data aceasta atât de adâncit în cocleala sufletească încât nu am mai reuşit să mă las prins în bula ei atemporală – şi am urcat abătut costişa falezei, unde Diego lucra cu acelaşi aplomb pe care îl afişa în ultima vreme.

Pictura înaintase destul de mult. Aşa cum intuisem, zborul păsărilor antrena mase de aer frumos sugerate de tuşele în variate nuanţe de albastru. Acestea se împleteau în formaţiuni noroase din care porneau averse. Barca cu pânză care dădea forma nasului fusese şi ea conturată.

În ciuda oboselii vizibile, efortul susţinut din ultima vreme îi dădea lui Diego un aspect mult mai sănătos decât atunci când îl cunoscusem. Bucuria muncii la opera la care visase atâta vreme radia molipsitor în jur.

– E deosebit, am comentat.

Diego a zâmbit mândru, fără a se opri din lucru.

– Mai ai mult de lucru la el?

– Mâine dimineaţă ar trebui să fie gata.

L-am bătut uşor pe umăr, în gestul universal de încurajare.

– Şi ce ai de gând să faci pe urmă?

S-a oprit din lucru şi m-a privit cu ochi luminoşi.

– Voi merge acasă şi voi încerca să dau lovitura!

Era încrezător în opera lui, mândru de ea şi fericit totodată că avusese privilegiul să o realizeze, dar în tonul lui am sesizat şi teama faţă de posibilitatea ca ea să nu fie apreciată la adevărata valoare.

– Am câteva contacte care sper să mă poată propulsa pe un culoar favorabil. Altfel…, oftă.

– S-ar putea să nu aibă un impact deosebit dacă nu ajunge în cercurile corespunzătoare, nu-i aşa? am completat eu.

A aprobat tăcut. I-am zâmbit.

– Şi dacă te-aş putea ajuta să ajungi în acele cercuri?

Pupilele i s-au dilatat şi faţa i-a devenit o mască a surprizei şi încântării.

– Cum?

În voce i se ghicea deopotrivă speranţa şi neîncrederea.

– Tu termină pictura. Ne întâlnim aici mâine, la prânz.

Nu ştiu de ce am simţit nevoia să par aşa de misterios, dar atitudinea mea s-a potrivit de minune. Diego m-a scrutat preţ de câteva clipe, încercând să îşi dea seama despre ce era vorba, apoi a revenit la lucru cu şi mai mult zel. L-am lăsat acolo şi am coborât de pe faleză, îndreptându-mă spre prosopul pe care îl văzusem întins pe nisip.

Tabloul lui Diego şi discuţia mă mai înseninaseră, iar vederea necunoscutei pe plajă m-a ajutat să mă rup complet de nebunia la care mă făcuse părtaş Pete. M-am descălţat şi am păşit pe nisip, îndreptându-mă hotărât către prosopul pe care femeia stătea întinsă pe burtă, citind dintr-o carte. Era în întregime goală şi doar pălăria de paie îi acoperea capul. M-am oprit la un pas de ea, iar umbra pe care o aruncam asupra trupului ei a făcut-o să ridice capul.

– Îmi iei lumina, mi-a zâmbit.

Îi estimasem corect vârsta. Faţa era încă tânără, cu un ten bronzat şi piele fină. Ochii albastru-verzui ascundeau în străfundurile lor nesiguranţă şi o undă de tristeţe, dar micile dungi de la colţurile lor le dădeau un aer jucăuş. Avea un nas drept, ascuţit, cu nări fragile care fremătau cu fiecare respiraţie. Gura avea buze pline, iar mica dungă de la colţul ei era mascată de gropiţele din obrajii catifelaţi. Urechile nu i se vedeau de sub părul des, iar urmele vagi pe gât erau un indiciu clar al vârstei. Stătea sprijinită pe coate lăsând să se ghicească locul dintre sâni, dar necunoscuta nu făcu niciun gest pudic.

– Ieri nu te-am văzut pe aici, i-am zâmbit la rândul meu.

– Şi ţi-a părut rău?

În vocea ei se simţea acea combinaţie de interes şi de ironie fină, provocatoare, specifică flirtului.

– Mi-ar fi părut bine să te văd, am întors eu răspunsul.

A zâmbit mai larg, expunându-şi dantura albă şi regulată. A întins o mână mică, cu degete delicate.

– Shauni, s-a prezentat.

M-am aplecat şi i-am strâns mâna cu grijă, prezentându-mă la rândul meu. În tot acest timp ne-am privit în ochi, fără ca vreunul să clipească, în acel joc pe care obişnuiam să-l jucăm în copilărie. Gestul ne-a amuzat, încălzind pe dată atmosfera dintre noi. M-am lăsat pe nisip, aşezându-mă turceşte.

– Ce citeşti?

A pus un deget pe post de semn şi a întors cartea cu coperta în sus.

– Elizabeth Gilbert – „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”, am silabisit eu.

– O altă biografie a vieţii mele, a chicotit ea. E o carte în care mă regăsesc.

Mi-am arcuit sprâncenele întrebător.

– Am avut totul, la fel ca autoarea acestei cărţi: un soţ care reprezenta o partidă bună, o casă frumoasă, un serviciu satisfăcător din punct de vedere profesional şi material, o viaţă socială activă. Şi, la fel ca ea, nu eram fericită, aşa că am renunţat la tot.

Nu citisem cartea, aşa că nu aveam habar despre ce vorbea. Am ascultat în continuare povestea.

– După divorţ, autoarea şi-a oferit un an doar pentru ea: patru luni pentru plăcerile vieţii în Italia, patru luni pentru munca spirituală în India şi patru luni pentru suflet în Indonezia. Posibilităţile mele financiare sunt mai modeste, aşa că mi-am putut oferit doar patru luni aici.

– Pentru care dintre cele trei scopuri?

Întrebarea mea avea cu sens dublu şi am avut grijă să o privesc în continuare în ochi. Mi-a susţinut pirivirea şi mi-a răspuns zâmbind:

– Pentru toate.

Am întors privirea către valurile care se întindeau leneşe pe nisipul plajei. Boarea călduţă şi uşoară îmbia la o baie şi nu am ezitat să lansez propunerea către Shauni. A stat pe gânduri câteva clipe.

– Azi nu pot. Vreau să termin cartea şi pe urmă trebuie să merg undeva.

Am încercat să-mi maschez dezamăgirea, dar nu cred că am reuşit să o fac prea bine. Ochii ei jucăuşi m-au fixat cu mare atenţie.

– Dar mâine sunt liberă toată ziua.

Era o invitaţie extrem de străvezie şi, în prima clipă, am fost cuprins de entuziasm. Apoi mi-am amintit de întâlnirea pe care o aveam de mediat între Diego şi Pete, a cărei durată îmi era imposibil să o estimez. Însă nu eram dispus să dau cu piciorul unei ocazii ca aceea pe care mi-o oferise Shauni.

– Atunci te-aş tenta cu o alergare matinală pe plajă şi un mic dejun pe o vernadă însorită.

A izbucnit într-un hohot de râs molipsitor.

– Dar nu pierzi deloc timpul, a remarcat. Începi de la primele ore ale zilei!

– E vreo problemă? am întrebat cu o inocenţă disimulată.

A scuturat din buclele cafenii.

– Apoi…

Şi-a pus un deget în faţa buzelor şi m-a întrerupt cu un „şşşt!” adolescentin.

– Nu strica toată frumuseţea zilei planificând-o oră cu oră, m-a atenţionat. Îmi place cum va începe, aşa că am încredere că va continua la fel.

Nu eram sigur că avea să-şi menţină părerea şi după ce-l întâlnea pe Pete, dar i-am dat dreptate. Nu merita să stric frumuseţea unei zile făcând prea multe planuri. M-am ridicat şi mi-am scuturat nisipul de pe gambe.

– Eu tot vreau să fac o baie.

A încuviinţat şi am lăsat-o acolo. În clipa în care valurile răcoroase mi-au învăluit gleznele am mai aruncat o privire înapoi şi am constatat că Shauni mă urmărea din ochi. I-am făcut cu mâna şi mi-a răspuns, apoi şi-a aplecat din nou ochii asupra cărţii.

Am zâmbit larg şi m-am abandonat mării, care m-a primit cu braţele deschise.

 

* * *

Nume: Lucian-Dragoş Bogdan

Vârsta: 37 ani

Localitatea: Alba Iulia

Ţara: România

Studii: absolvent al secţiei de management din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca

Texte publicate:

– volume:

– Trilogie (2004) – culegere de povestiri SF&F, ed. Omnibooks

– Zeul Kvun (2004) – culegere de povestiri SF&F, ed. Omnibooks

– Frontiera (2006) – roman SF, ed. Diasfera

 

– povestiri:

– Triunghiul Bermudelor (1991) – ziarul „Alba Forum” nr. 17

– Exterminatorul (1992) – revista „Luceafărul” nr. 39 (138)

– Nu este prima dată (1992) – revista „Luceafărul” nr. 39 (138) şi revista „Anticipaţia” nr. 513

– Rapsodia (1993) – revista „Anticipaţia” nr. 506

– Drumul spre (2000) – revista „Discobolul” nr. 25 (32)

– În aşteptarea zeilor (2005) – ziarul „Jurnalul de imagine” nr. 5