Sfârșitul unei ere

1

 

– Să n-ajungem la săbii, of Cosmosule1, să n-ajungem la săbii!

Legănatul bărcii, regulat și molcom, îl obliga să gândească în cadență. Totul se supunea cadenței în nenorocita asta de armată. Chiar și huruitul exploziilor sau clinchetul proiectilelor rătăcite pe blindajul provei. Erau pe-aproape. Vocea comisarului responsabil cu propaganda se transformase într-un strigăt frenetic, încercând să acopere cu sloganuri patriotarde zgomotul infernului ce aștepta. Cum putea titanul acela să zbiere atâta? Bine măcar că renunțase să-i mai oblige și pe ei să-și exteriorizeze bucuria de a-și servi imperiul.

– Nu săbii… Orice dar nu săbii!

Undeva, pe-aproape, o armă automată prinse a țăcăni strident, urmată de două salve de tun. Ecourile detunăturilor în cabina metalică îi făcură urechile să țiuie. Dacă măcar ar fi putut vedea afară… dar nu existau hublouri. Armura nu permitea. Vedea doar casca soldatului din față, apărând și dispărând sacadat odată cu lumina artificială a nenorocitului de habitaclu în care stătea în picioare, înghesuit între ceilalți aproape cincizeci de soldați. Toți își țineau vizierele coborâte, neavând curajul de a se privi în ochi.

– Ia zi mă, tot de săbii ți-e frică?

Propagandistul urlă mai tare, alarmat. În încordarea nervilor, fâșia dintre teroare și sentimentul fratricid se subția văzând cu ochii. Aerul devenise de nerespirat, încărcat de mirosul groazei. Îl aflase undeva între sudoarea trupurilor îngrămădite și fumul înțepător de explozibili adus de sistemul de aerisire. Cineva în spatele său înjura întruna. Ar trebui să se oprească, altfel va fi raportat. Probabil nu-i mai păsa. Ce i-ar fi putut face mai rău decât să-l trimită pe front? Dar comisarul se făcea că nu-l aude. Era conștient că dacă s-ar fi legat de el, ar fi trebuit mai apoi să se uite peste umăr tot timpul. Găurile în spate rămâneau cele mai ucigătoare, indiferent de vremuri.

– Numai de sabie să nu mor!

Unul se tânguie, unul înjură… și unul strigă. Frica răzbate prin gura fiecăruia. Nu-i cunoștea. Mai bine! Odată ce ajungeai să nu-ți mai poți ține gura, soarta ți-era pecetluită. Un fior îl scutură. Lângă el, Xu-Leko stătea împietrit cu privirea ațintită la trapă. Nu tresărea la explozii. Era doar concentrat la ceea ce urma, la ceea ce știa că trebuia să fie făcut. Frontul nu-i formase ticuri. Un soldat perfect. Foarte puțini aveau o asemenea stăpânire de sine. Cu siguranță nu Quo-Arimo, cel din spate, care, cu mâna încleștată în ranița lui, tremura nevrotic. Ei îi erau cei mai apropiați din toată compania. Dacă avea vreo șansă să scape cu viață de pe blestemata aia de insulă, ea se lega de ei doi. O rafală se abătu asupra cabinei, înlănțuind ecouri răsunătoare, sinistre înăuntru. Din spate îi răspunse țăcănitul unei arme grele. Lumina se stinse și nu se mai aprinse.

– Înghiți-le-ar Haosul2 de săbii, se auzi iarăși tânguirea, mai înspăimântată ca oricând.

Chiar și doctrinarul tăcu. Nu mai respira nimeni, căci presimțirea violenței care plana asupra lor îi cuprinsese storcându-le piepturile. O licărire slabă miji în primele rânduri, luminând fața unui soldat. Încordarea crescu și mai mult. Cu toții cunoșteau ce prevestea asta. O zdruncinătură puternică, apoi un zgomot ca de metal hârșâindu-se de piatră și nava se înclină spre spate. Lumina dispăru când soldatul închise comunicatorul și se întoarse spre ceilalți. Era comandantul brigăzii. Gata, începea.

– Băieți, spuse el, azi avem noroc. Plaja e luată deja. Avem doar de ocupat poziții. Distrugătorul ne va acoperi, dar trebuie să ne grăbim. Când se dă semnalul, toți după mine. V-am transmis și coordonatele, dar e mai bine să stăm grupați.

– Da, ne-omoară cu mai puține proiectile…

Nimeni nu schiță un zâmbet.

– Uitați-vă pe unde călcați, dar nu puneți la suflet.

Și trapa se deschise zgomotos, lăsând razele galbene ale lui Xee să inunde interiorul ticsit de trupuri al bărcii transportoare. Viziera căștii se coloră imediat în violet, filtrând excesul de radiație luminoasă. Într-un colț, coordonatele tranșeului-cazarmă în care trebuia să ajungă apărură, împreună cu direcția figurată punctat pe busolă. Comandantul ridică arma și se repezi afară, cu toți ceilalți pe urmele sale. Ga-Reel era printre ultimii. Ajutat de strânsoarea de fier a lui Xu-Leko își învinse pornirea de a se îmbulzi. Quo-Arimo îi împingea ușor înainte, pufnind și scrâșnind din dinți, dar câtă vreme ei stăteau, stătea și el.

Nava se goli. Menghina mâinii lui Leko îl slăbi, iar cei trei ieșiră. Îi întâmpină un cer senin, pătat doar de coloanele strâmbe de fum care se înălțau din loc în loc. Împrăștiați, camarazii lor de arme alergau anevoie. Comandantul nu se mai vedea. Săriră pe prund și o porniră și ei, alergând aplecați, cu schijele fluierându-le pe la urechi. Nisipul se întindea pe câteva sute de pași înainte, până acolo unde începea versantul lin al unui delușor acoperit de vegetație. Saci împrăștiați și piese fixe, contorsionate, de armament greu rămăseseră ca mărturie a pozițiilor inamice care până nu demult înțesaseră plaja. Cratere adânci trădau bombardamentul intens la care marina atlan-tidiană supusese insula până să poată fi luată cu asalt de trupele terestre. Efectele distrugătoare erau de nedescris. Duhoarea morții se împletea cu cea a terorii. Mii de cadavre azvârlite de gheara neglijentă a pierzaniei în poziții hâde îi întâmpinau la tot pasul. Călcau pe ele, picioarele li se împleticeau, dar alergau înainte. Compatrioți și inamici deopotrivă se adânceau în nisipul răvășit sub tălpile lor.

De pe coama dealului, proiectile răzbăteau sporadic până la ei, scoțând gemete atunci când străpungeau armurile și se înfigeau în carnea vie. Titanii cădeau. Unii continuau să înainteze târându-se, alții cerșeau milă, agățându-se cu puterea disperării de picioarele camarazilor, sau implorându-i să-i scape de chin. Dar vaietele și sudalmele lor rămâneau neauzite, căci, în vuietul frontului, fiecare vedea doar viața sa înaintea ochilor.

Distrugătorul din larg lansă o rafală și tirul inamic încetă. La țărm, alte transportoare lunguiețe ca niște sicrie plutitoare se înfigeau adânc în mal, debarcându-și nefericitele echipaje de soldați în mașina de tocat a războiului. Plaja se transformase într-un furnicar, hoardele de soldați alergând în dezordine care-ncotro, căutându-și drumul către pozițiile de iluzorie siguranță.

Universul lui Ga-Reel fusese redus la silueta cocoșată a lui Xu-Leko pe care nu avea voie să o scape din ochi și la respirația zgomotoasă a lui Quo-Arimo din spate. Câtă vreme cei doi erau lângă el, nu dispera. Nu-l interesa ce-i afișa busola proiectată pe viziera căștii, nici nu o băga în seamă. Și dacă ar fi văzut că Leko aleargă în partea opusă, tot s-ar fi ținut scai după el. Acum fugeau pur și simplu în câmp deschis, căci distrugătorul le acoperea bine avansul. Armele lor portabile, fixate de-a lungul antebrațului drept, făcând corp comun cu mâna, nu-i incomodau deloc atunci când lamele baionetelor erau retrase. Săbiile lungi în schimb, agățate de cingătoare în tecile lor, îi împiedicau la tot pasul. Ga-Reel o purta pe a sa în mâna stângă, ajutându-se de ea ca de un baston. Gâfâitul lui Arimo devenise zgomotos. Va rezista! Trebuia să o facă… Îl va putea târî după el la nevoie?

Sub tălpi, un covor verde vegetal luase locul nisipului. Aici cicatricele solului erau mai rare. În stânga, la câteva sute de pași, se afla un adăpost improvizat, săpat la un stat de titan și acoperit cu plăci metalice din blindaj greu. Câteva țevi groase cât brațul, ațintite spre inima insulei, așteptau nerăbdătoare să-și scuipe urgia. Tranșee săpate în grabă înconjurau așa-zisa cazarmă, iar soldații se aruncau unii peste alții în ele, mânați de la spate de umbra morții. Își recunoscu camarazii de oaste. Comandantul detașamentului, tentând parcă soarta, stătea în picioare pe tablele masive de metal, doar ca să poată fi văzut de-ai săi. Brav titan! Dar oare-ar face careva pentru el același lucru? Aproape că ajunsese, când…

O lumină puternică îi inundă câmpul vizual, numai pentru o clipă, atât cât avu nevoie viziera să se adapteze, urmată de o detunătură infernală. Instinctiv își întoarse privirea, doar pentru a vedea distrugătorul atlan-tidian spulberat. Bucăți cuprinse de flăcări zburau desprinse din trupul său frânt, în timp ce unde de șoc venea măturând totul în calea ei. Titani zburau pretutindeni. Îl văzu pe Ga-Reel aruncându-se și neatingând solul. O mână îl prinse și-l trase în jos. Era prea târziu. Susul și josul se amestecară haotic, sistemul de orientare al căștii afișă doar cifre dezlânate. Durerea îl săgetă, culorile și sunetele prinseră a dansa…

 

2

 

Respirația titanului era grea, dezvăluind suferința care-l pironise la pat. Însă și ea avea să se sfârșească în curând. La căpătâiul său, vraciul îi ștergea fața cu o batistă umedă, înmuiată într-o soluție parfumată, temperându-i puțin durerile. Mai încolo, pe covor, un copil se juca singurel, vorbind încetișor cu jucăriile sale. Numai în prezența lui suferința devenea suportabilă.

– Ne-ai chemat, Maiestate?

Vocea venise din dreptul ușii întredeschise, unde făptura înaltă a unui bărbat se distingea în întuneric. Copilul ridică privirea spre el, apoi își continuă liniștit jocul. Mâna celui din pat căută brațul vraciului și sprijinindu-se de el, titanul se ridică în capul oaselor. Vraciul îi potrivi o pernă sub spate apoi se retrase discret.

– Da, v-am chemat, apropiați-vă.

Bărbatul din cadrul ușii intră, urmat de un altul, bătrân și scund. Se opriră lângă pat. Cel înalt purta o uniformă militară simplă, o insignă aurie fiind singura distincție care-i indica rangul de general. Bătrânul era înveșmântat într-o robă neagră, lungă până-n pământ. Făcură o plecăciune largă, apoi bătrânul spuse:

– Dorim luminatului împărat însănătoșire și…

O mâna tremurândă ridicându-se de pe așternut îi opri.

– Mare vizir, hai să încetăm. Sunt pe moarte. Vreau doar să mai trăiesc atât cât să apuc să-mi spun ultima dorință. Sunt încredințat că veți îndeplini vrerea lăsată vouă cu limba de moarte a împăratului vostru!

– Cu toată puterea ce-o avem, răspunse bătrânul încercând să-și așeze palma peste mâna suferindului, însă acesta și-o retrase.

– Nu caut confort pentru ultimele momente de viață, spuse, vreau ca ceea ce vă voi ordona acum să fie îndeplinit întocmai. Trupul mi-e sleit, dar mintea mi-e încă ageră. Să nu-ndrăzniți să mă socotiți altfel!

Marele vizir se dădu jumătate de pas în spate în timp ce generalul încuviință încruntat cu o mișcare de cap.

– Mi-am servit imperiul cum am știut eu mai bine toată viața, continuă împăratul, iar dacă mor tânăr este tot pentru că așa am crezut că-i mai bine pentru el.

Cei doi bărbați își plecară privirile. Vorbea adevărul.

– Dar m-am înșelat! Tot ce am făcut, am făcut din iubire pentru țara mea, însă asta a distrus-o… m-a distrus și pe mine. E vremea să încetăm să ne mai iubim imperiul în felul acesta. Până ne mai rămâne ceva de iubit.

Suspină și fața i se schimonosi într-un spasm de durere.

– Poate că Maiestatea Ta ar trebui să nu vorbească despre asemenea lucruri acum, căci îi fac rău.

– Spune încă o dată vorbe dintre-acestea și capul tău va coborî rostogolindu-se scările eșafodului, vizire! Mă desconsideri spunându-mi dulcegării muierești și pentru acest motiv singur te pot condamna la moarte. Și să nu crezi că-s vorbele goale ale unui neputincios cu trupul frânt și mințile tulburate de chin. Un cuvânt, o șoaptă de-a mea și garda va năvăli aici…

Un plasture cât o unghie așezat pe obrazul Împăratului îl făcu pe vizir să înghețe. Masca probabil un transmițător codat. Ajungea să răsufle într-un anumit mod și soldații l-ar fi umflat într-o clipită. Era deci mai înțelept să-și țină gura. Generalul nu interveni.

– Dacă fiul meu ar fi avut măcar trei ani în plus, spuse privind spre jocul copilului, nici nu v-aș fi chemat. Dar el e doar un prunc… iar eu mai am atât de puțin de trăit. Însă vă jur, mă voi întoarce și vă voi cere socoteală până mă veți urma în marele abis dacă-mi veți nesocoti porunca!

Încercă să se ridice, dar mâna îi alunecă și căzu. Marele vizir sări să-l ajute. Sleit, împăratul acceptă. Cu o sforțare, dădu plapuma la o parte, revelând bandajele ce-i acopereau trupul, cu excepția doar a unui braț și a capului. Ceilalți doi știau ce arsuri ascundeau. Calmantele puternice și alifiile anestezice îi îmblânzeau durerea, dar nu-i puteau prelungi viața. Se sprijini de umărul Marelui Vizir și se ridică în picioare. Se clătină, dar nu se așeză înapoi. Efortul îi secătuia trupul, dar nu voia în nici un chip să cedeze. Încet, cu pași mici și rari, bătrânul îl duse la locul său de domnie. Împăratul ceruse ca patul de suferință să-i fie așezat aici, în sala tronului. Se lăsă încet pe jilțul căptușit cu perne moi și avu nevoie de multe răsuflări pentru a-și recăpăta glasul. Copilul lăsă jos jucăriile și veni într-un suflet la picioarele sale, cu mânuțele întinse. Marele vizir îl luă și-l așeză în dreapta tatălui său, care zâmbi amar privindu-l cum se cuibărește lângă el. Avea să-l lase orfan atât de curând.

– Generale, spuse stins în vreme ce un fir de sânge îi apăru în colțul gurii, sunt împăratul tău și îți ordon!

– Poruncă, Maiestate!

Generalul își repezi pumnul drept înainte executând salutul ceremonios atlan-tidian.

– Războiul acesta a durat prea mult! E vremea să-i punem capăt.

Pumnul generalului coborî încet.

– Să-i punem capăt, Maiestate?

Vederea împăratului se încețoșa.

– Da, să-i punem capăt… Destul cu luptele, cu ororile… Prea mult mi-am condus poporul spre suferință, ajunge!

Vocea îi slăbea. Sângele îl năpădi pe nări și gură, îmbibându-se în barba sa neagră și murdărindu-i bandajele.

– Asta e ultima mea dorință, ultima mea poruncă.

Gâlgâitul vocii trăda hemoragia severă. Ochii i se închiseră, mâinile îi alunecară de pe cotiere. Tuși înfundat și înghiți cu mare greutate.

– Puneți capăt războiului! Și descotorosiți-vă de Răsuflarea lui Ag-Naar3! Pentru nimic în lume nu o lăsați să-și…

Capul îi căzu pe-o parte și pieptul încetă să i se mai miște.

Ceremonial, generalul îi așeză două degete pe grumaz, apoi anunță rece:

– De astăzi avem un nou împărat! apoi făcu o plecăciune în fața mogâldeței care cu mâinile încleștate în bandajele părintelui său îl privea candid.

Marele vizir făcu la fel. Cei doi se priviră prelung în tăcere, apoi generalul spuse:

– Onoarea ne leagă să ne îndeplinim datoria față de vechiul Împărat! Cu jurământul meu mă leg să duc la îndeplinire ultima sa poruncă: Nu voi lăsa Răsuflarea lui Ag-Naar să-și… mai doarmă somnul liniștit. Mă voi descotorosi de ea deasupra Hyperbo’reei și… astfel voi pune capăt războiului!

Ochii Marelui Vizir se bulbucarăm mai să-i iasă din orbite.

– Ești nebun? Chiar vrei să faci asta?!

– Porunca împăratului mă obligă! Doar nu sugerezi să-i necinstim amintirea făcând altfel, nu-i așa?

Vocea-i căpătase tonalități isterice.

– Dar porunca…

Generalul strigă atunci din toți rărunchii:

– Ești un trădător mizerabil dacă vrei să o răstălmăcești pentru propriile tale scopuri lașe!

Copilul strânse speriat trupul fără viață al tatălui său, însă mâna acestuia nu-l mai mângâie. Începu să plângă încet, încercând să se ascundă. Ochii de oțel ai generalului îl pironiră pe marele vizir. Statura sa îl domina.

– Îndrăznești să mă înfrunți? răcni din nou cu mâna căutând mânerul sabiei.

Bătrânul tresări și pentru o clipă își pierdu cumpătul. Genunchii îl lăsau. Tremura tot. Deschise gura pentru a spune ceva, dar cuvintele nu ieșiră. Generalul făcu un pas spre el. Era pierdut! Se întoarse înnebunit pe călcâie, înșfăcă copilul de pe tron și alergă cu el în brațe afară din sală. „Pregătiți Răsuflarea!” fură ultimele cuvinte ce răzbătură până la urechile sale înainte ca ușa masivă să i se închidă în urmă.

 

3

 

– La semnalul meu!

Al câtelea tranșeu? Al câtelea crater? Câte vor mai urma? Lua-le-ar Haosul pe toate!

Comandantul stătea cu brațul drept deasupra capului, sprijinindu-și pumnul pe caschetă. Toate privirile erau îndreptate spre acel pumn, căci atunci când el se ridică… zeci de soldați năvăliră afară strigând și se năpustiră în fugă înainte. Câteva explozii în liniile dușmane confirmau că sincronizarea mersese perfect. Cu camarazii săi alături, Ga-Reel alerga urlând, însă nu-și auzea vocea. Vacarmul exploziilor acoperea totul. Slobozi câteva încărcături din arma de mână, fără țintă. Toți o făceau în iureșul dement al atacului. Arma conectată la cască făcea să apară un cerc galben pe vizieră, urmărind direcția țevii și indicând ținta proiectilelor. În fugă însă, cercul era atât de zburdalnic încât nu servea la nimic Un alt tranșeu, un nou salt. Leko îl urmă, apoi Arimo, icnind, căci încă îl dureau mușchii și oasele de la izbitura din ziua precedentă, când fusese purtat prin aer de unda de șoc. El scăpase mai ieftin, fiind doar rostogolit câțiva pași, iar Leko, lipit de sol, aproape că nici nu o simțise. Căștile le protejaseră binișor ochii și urechile. Ghemuit, cu spatele lipit de peretele tranșeului, era din nou în așteptare. Lângă el, Arimo gâfâia zgomotos. Broboane de sudoare i se prelingeau pe obrajii murdari de noroi, lăsând dâre. Fața îi era mereu o grimasă, buzele trase într-un rânjet prelungit dezvelindu-i dinții încleștați ca a unei fiare hăituite. De cealaltă parte, Leko își încărca cu mișcări sigure arma. Câteva momente de respiro înaintea următorului asalt… Coordonatele proximei ținte apărură pe vizieră, odată cu numărătoarea inversă până la rafala de acoperire. Pumnul comandantului se ridicase iarăși deasupra căștii.

– Atenție la mine!

Își așeză arma pe buza tranșeului și privi spre următorul obiectiv. Urma o goană mai lungă. Mai era oare în stare Arimo să țină pasul? Leko trecu ghemuit prin spate și se așeză lângă acesta. După câteva vorbe dădură amândoi aprobator din cap. Numărătoarea inversă era pe terminate. Mâna comandantului se ridică… Și bătălia pentru insula Agare continuă furibundă.

 

4

 

– Nu înțeleg unde e problema!

– Păi… e foarte simplu. Este imposibil de ghidat.

– Am priceput ce spui, nu înțeleg de ce!

Înaltul comandant ridică neputincios din umeri, apoi repetă pentru a cine știe câta oară.

– Din cauza bruiajului. Hyperbo’reea și-a bruiat tot spațiul atmosferic.

– Și din nou, ce-mi pasă mie? Nu vreau să-i spionez, vreau să-i bombardez.

– Da, dar racheta trebuie ghidată. Dacă nu putem comunica cu ea, nu o putem controla!

Generalul răbufni. Discuția se învârtea în cerc, iar îndărătnicia acestui înalt comandant îl scosese în sfârșit din fire. Izbind cu pumnul în masă răcni:

– Am lansat zeci de mii de rachete balistice în Hyperbo’reea și nu am întâmpinat dificultățile astea. Ce e așa special la racheta aia nenorocită?

Imaginea holografică a hărții își reveni ușor după șoc, redesenând peninsula Kr’amidzaar. Puncte roșii reprezentau trupele dușmane cantonate aici. Aproape întreg țărmul era o ghirlandă roșie, căci cea mai mare parte a flotei regatului inamic se afla masată la țărmurile sale. Privindu-le indiferent, înaltul comandant răspunse:

– Acelea erau rachete simple, autoghidate. Pentru Răsuflarea lui Ag-Naar am conceput o rachetă purtătoare specială, controlată manual.

– Cine a cerut așa ceva? tună din nou generalul.

– Maiestatea Sa, fostul împărat… la recomandările noastre.

Îl înfrunta fățiș? Cu calmul său imperturbabil, comandantul continuă:

– Nu poți lăsa în voia sorții o armă atât de puternică, trebuie să știi exact ce faci cu ea, nu credeți?

– Așa numești tu algoritmii noștri de autoghidare? Voia sorții zici? Ești tâmpit sau doar încerci să mă scoți pe mine din sărite?

Titanul zâmbi un pic amuzat.

– Nu, dar trebuie să înțelegeți ceva: Algoritmii odată implementați nu mai pot fi ajustați din mers. Dacă ai lansat racheta, nu mai ai de făcut decât să te uiți la ea. Dacă ceva merge prost, nu avem nici o posibilitate de anulare.

– Ce ar putea merge prost?

– Oo vai, atât de multe lucruri. Folosim în calculele noastre atâția parametrii: rezistență la înaintare, greutate proprie, viteza curenților atmosferici, coordonatele țintei… Unii sunt predefiniți, pe alții îi estimează dinamic senzorii. Ajunge ca unul să fie eronat și deplasarea țintei e iminentă.

– Și asta nu ne-a deranjat până acum la rachetele standard, dar ne deranjează la Răsuflarea lui Ag-Naar?!

– Da! Din mai multe considerente.

– Să le aud!

– În primul rând, vorbim de cu totul alt ordin de mărime al suprafeței afectate.

– Peste asta trecem.

– În al doilea rând, nu am lansat niciodată rachete autoghidate pe distanțe atât de mari. Cu cât traseul e mai lung, cu atât deviația punctului de bătaie poate fi mai pronunțată. Tot ce am lansat până acum, a fost de pe nave sau de pe țărmurile nordice ale lui Werd sau Zagal.

– Și de ce nu am putea duce Răsuflarea la una dintre bazele de acolo?

– Am putea, dar nu am rezolva nimic. Rachetele standard nu o pot purta. Numai cea specială o poate face, iar pentru…

– O ducem și pe ea!

– Iar pentru ea, continuă apăsat, nu există decât o singură rampă, la Atlan-Fivin.

Generalul înjură. Își dădea seama că un turn ca cel de la Atlan-Fivin era practic imposibil de construit în mai puțin de cinci-șase ani.

– Atunci, spuse în cele din urmă, o lansăm de la Atlan-Fivin și fie ca voia sorții să fie cu noi! Inscripționați-i un algoritm de autoghidare în cel mai scurt timp și raportați-mi!

 

5

 

– Nu mai pot, eu mă ridic!

Dar strânsoarea mâinii de fier nu-l slăbi.

– N-ai să te ridici! Ai să stai aici cu noi și ai să scapi! La noapte ne întoarcem la ai noștri.

– Care ai noștri? Care ai noștri? Nu mai e nimeni…

Prin glasul lui Arimo răsuna disperarea. Bărbia îi tremura de extenuare și nervi, în timp ce spasme involuntare îi mișcau degetele.

– Revino-ți, răspunse la fel de stăpân pe sine ca oricând Leko, tu n-auzi că se trage și din față și din spate?

– Nu… nu mai e nimeni în spate…

Tânguirea soldatului era tot mai amară. Reel se mulțumea doar să asculte discuția camarazilor săi și să tacă. N-ar fi putut face altceva vorbind, decât să-i descurajeze. Nici Leko nu mai era chiar atât de convingător, dar nu se dădea bătut.

– Ofensiva va continua cu siguranță mâine. În cel mai rău caz așteptăm aici. Dar eu cred că la noapte avem cele mai mari șanse.

Pentru Reel erau doar vorbe-n vânt, fără nici o bază. Îi era suficient să se uite în colțul vizierei ca să vadă că erau rupți de comandamentul central. Nu aveau nici obiectiv, nici poziționare. Erau pe cont propriu. Unde era oare cum nenorocitul ăla cu sloganurile lui, ca să-i vorbească despre bucuria de a-ți servi imperiul?

Aproape de ei, adăpostiți într-un crater de obuz, alți patru soldați atlan-tidieni tremurau de groază, cu proiectilele căutându-i. Încercaseră de câteva ori să ajungă la ei în tranșeu, însă nu fusese chip, iar pentru foc de acoperire nu mai avea nimeni muniție. Contraofensiva hyperbo’reeană venise atât de fulgerător și imprevizibil, încât fragmentase trupele atlan-tidiene aducându-le la imposibilitatea de a se organiza. Ambele tabere suferiseră pierderi însemnate, dar hyperbo’reenii păstraseră enormul avantaj că rămăseseră compacți.

Nori de fum se ridicau peste trupurile sfârtecate, zăcând peste tot, amestecate printre resturi de echipamente militare în flăcări. Tot mai rar, zgomotul unei arme mai răzbătea sinistru, urmat uneori de câte un răspuns firav de partea cealaltă. Crepusculul se lăsa încet peste ororile zilei, căci Xee, aflat la asfințit, își arunca scârbit ultimele raze peste peisajul hâd al urgiei titanilor.

Leko le făcu semn cu mâna celor patru zgribuliți să aștepte. Îi văzuse cum se ghemuiseră gata să sară din crater. În limbajul militar codat al semnelor le transmise:

„Așteptați noaptea. Hyperbo’reenii nu văd pe întuneric!”

Căci nu aveau căști la fel de avansate ca ale lor.

 

6

 

Împăratul nu mințise. Fusese un titan cumplit în timpul vieții și tot astfel rămăsese și după moarte. Jurase că-i va cere socoteală și se ținea de cuvânt. Încă din clipa în care-i așezase fiul în brațele doicii, ochii săi nemiloși îl fixaseră acuzator de dincolo. Îi vedea oriîncotro privea: în luciul marmurei, în oglinda apei, în jocul norilor, în obiectele mărunte. Nu-l slăbeau deloc. Îl vor bântui până la sfârșitul zilelor… dacă nu oprea infamia. Căci altfel se făcea părtaș.

Avea doar o fereastră de oportunitate strâmtă, dar nu exista nici o altă cale. Trebuia să dezamorseze Răsuflarea lui Ag-Naar și trebuia să o facă singur, el însuși. Generalul îi urmărea fiecare ordin, dar se îndoia că-l urmărea personal. Era în ochii lui doar un bătrânel sperios și neputincios.

La Atlan-Fivin nimeni nu-l opri. Marele vizir se bucura totuși de unele privilegii. Străbătu tăcut coridoarele lungi ale complexului militar, îndreptându-se către laboratorul unde știa că se afla Răsuflarea. Cu băgare de seamă își folosi cheia și ușa se deschise imediat. Intră încet, însă… în locul încăperii întunecate și pustii, o forfotă de titani îl primi zgomotos. Purtând echipamente de protecție, câțiva manevrau conteinerele transparente ca niște fiole în care Răsuflarea zăcea închisă și presurizată. Levitând într-un câmp suspensor, o sferă metalică cu mii de orificii aștepta să-și primească încărcătura mortală. Ceva mai în spate, o ceată de savanți în vârstă supraveghea cu priviri preocupate amorsarea devastatoarei arme. Câțiva îi adresară priviri fugare când ușa se închise cu un foșnet în spatele său. Prezența sa nu-i surprindea deloc. După ce dădu câteva indicații gesticulând larg, unul îi vorbi:

– Preparativele decurg conform graficului. În zori vom fi gata de lansare.

„Of Cosmosule, în zori?”

– Foarte bine! Dumneata și echipa dumitale ați făcut o treabă vrednică de laude!

Marele vizir salută scurt și ieși în grabă. Ce crezuse? Totul era pierdut! Nu avusese niciodată o șansă. Generalul îl învinsese înainte ca el să poată lupta. Plecă aproape fugind, ascunzându-și fața în palme. Ticălosul avusese dreptate: nu era nimic mai mult decât un bătrânel sperios și neputincios…

 

7

 

Gâfâitul lui Arimo îi răsuna funest în ureche, ca un preambul pentru dezastru. La fiecare salt îl auzea gemând… bine măcar că încă îl auzea. Leko rămăsese în urmă tocmai ca să-l aibă în vizor, iar el trebuia să călăuzească grupul. Ceilalți patru li se alăturaseră. Nu le știa numele sau regimentul. Nu se prezentaseră, era mai sănătos să te atașezi de cât mai puțini titani aici. Urmărea indicațiile palide ale vizierei care scruta bezna cu senzorii ei ultrasensibili. Din amintiri, recreaseră un set de coordonate care trebuia să corespundă unui punct fortificat și alergau într-acolo, căci de la comandament, tot nici o transmisiune. Sporadic, tiruri scurte răzbăteau până la urechile lor, însă nu le puteau localiza.

O pată albicioasă îi atrase atenția. Se opri și îngenunche cu arma ațintită. Cercul galben se suprapuse peste siluetă și trase un foc. Nu era nevoie de al doilea. Se ridică și-și reluă goana, cu ceilalți după el. Mai avea doar două încărcături. Leko nu mai avea nimic… nici Arimo. Ceilalți patru… Cosmosul știa.

De undeva din stânga, sunetul unei arme îl făcu să se arunce pe burtă. Trăgătorul era pe-aproape. Două focuri îi răspunseră din spatele său apoi alte două. Se rostogoli și-și aținti arma în direcția din care se auzise rafala inamică și-și slobozi ultimele încărcături. Cel puțin cinci pete albe, culcate la pământ. Câți mai erau oare în viață dintre ei? Dar dintre ai săi? O izbucnire de lumină și o bubuitură scurtă îi împrăștie pe dușmani, smulgând țipete agonizante. Cineva din grupul său păstrase o grenadă. Se ridicară deodată și înaintară cu armele pregătite să ucidă la cea mai mică mișcare.

– De-ai noștri! Pe toate stelele, ce-am făcut!

– Vezi dacă mai au muniție… și apă! Un pic de nenorocită de apă!

– Ne ucidem între noi pentru o picătură de apă… suntem pierduți!

– Stăpâniți-vă! Ori oare credeți că sunt primii atlan-tidieni pe care-i ucidem? Haideți, să luăm ce avem de luat și să mergem!

Leko încă era capabil să judece. Da, își uciseseră camarazii. O făcuseră din groază, din disperare. Și dacă ar fi fost hyperbo’reeni, ce? Când titanul începe a ucide titani, considerentele pălesc. Ucide și atât.

Alerga din nou, încercând să-și elibereze mintea.

– Reel, întoarce-te!

Era iarăși vocea lui Leko. Se opri și privi înapoi. Cineva căzuse. Ceilalți patru se opriră și ei pentru o clipă, apoi porniră mai departe. Fără atașamente.

– Plecați, nebunilor, plecați! vorbi încet Arimo când Reel îngenunche lângă el. Sunt un titan mort…

Leko îi trecu un braț pe după gâtul său, Reel făcu la fel. Un vaiet sfâșietor scăpă din pieptul celui rănit când încercară să-l ridice. Sângele de pe armură vorbea destul de clar despre cât mai avea de trăit.

– Pune-mă jos, Oo, pune-mă jos!

– Nu te las aici, strigă Leko!

Făcură câțiva pași, dar strigătele de durere îi opriră.

– Lăsați-mă să mor! Nu mai vreau durere!

– Nu vei muri! Haide, te cărăm noi.

Dar Reel îi dădu drumul.

– Ce faci nenorocitule? zbieră Leko, privindu-l cu ochi rugători, în culmea frustrării.

Lacrimile prinseră a curge pe obrazul lui Reel, în timp ce capul i se clătină încet. „Nu vreau să-l chinuim” păreau că-i șoptesc buzele.

– Lasă-l Leko, lasă-l! El a înțeles. Înțelege și tu. Salvează-l pe el… și pe tine

– Nu te pot lăsa în urmă! Nu pot!

Și lacrimile-l podidiră și pe el în timp ce-și așeza ușor prietenul jos.

– Nu vezi? Fără tine noi nu suntem nimic. Nu putem termina blestematul ăsta de război fără tine!

Îngenuncheară. Arimo le căută hulpav mâinile și le strânse în ale sale.

– Eu am acceptat. Sunt… sunt pe pace…

Dar ceilalți erau încă în război! Sunete de metal lovind metal ajunseră la ei din întuneric, apoi strigătele muribunzilor. Cei doi se ridicară și traseră săbiile. Reel deblocă baionetele și acestea țâșniră înainte, transformând arma de mână într-o a doua spadă. Cei care veneau năvalnic erau de data aceasta hyperbo’reenii. Săbiile lor scurte și groase fluturau deasupra capetelor pletoase, ascunse sub caschete strălucitoare. Reel se pregăti de salt, Leko își înfipse picioarele în sol.

Și lamele scăpărară scântei. Primii hyperbo’reeni căzură secerați. Leko izbea cu forța disperării, dar era copleșit. Constrâns de propria obsesie să-și apere camaradul căzut, nu făcu un pas de lângă trupul acestuia. Sânge țâșnindu-i din beregata retezată fu imaginea cu care Quo-Arimo părăsi lumea de pe Tan-Ree, cea în care trupul lui Xu-Leko se prăbușea fără suflare peste al său. Reel nu-i văzuse. Nu vedea nimic înafara celor trei dușmani care-l căutau bezmetic împungând cu săbiile în beznă. Un moment prielnic și unul căzu, apoi altul. Însă ultimul îl dibui. Simți răceala lamei străpungându-i umărul. Mâna subit secătuită scăpă sabia. Căzu în genunchi și cu ultima picătură de vlagă lovi cu baionetele. Metalul răsună spart. Ceva opuse loviturii rezistență, probabil armura dușmanului… Apoi marele negru.

 

8

 

„Ce știu eu despre rachete?” oricât își strofoca mintea, marele vizir nu găsea nimic util. Să dezamorseze Răsuflarea i-ar fi fost la îndemână, însă în fața labirintului de fire și mecanisme al rachetei, cunoștințele sale nu făceau două parale. Trapa de vizitare, prin care sperase că o va fi putut sabota, se deschidea ca o fereastră către necunoscut. Ar fi putut să smulgă câteva joncțiuni, dar se temea că astfel ar fi făcut mai mult rău decât bine. Și timpul său se scurgea cu repeziciune. Să găsească racheta nesupravegheată în hangar fusese un noroc la care nu mai sperase, însă care părea că nu avea să schimbe cu nimic lucrurile. Din clipă în clipă vor veni să monteze focosul, și-atunci…

Ceva trebuia să facă! Întinse mâna, dar și-o retrase imediat, stingher. Dacă făcea o prostie și racheta zbura necontrolat cu blestemăția aia? Nu, nu-și putea asuma un asemenea risc. Trebuia să găsească ceva care să o țină la sol… dar ce? Ce știa el despre rachete? Trebuia ceva intuitiv, primitiv, ceva ca… Sistemul energetic! Da, asta era! Computerele de bord aveau nevoie de energie la un nivel relativ constant. Deci erau necesari acumulatori! Imposibil să nu existe. Era suficient să-i decupleze și gata. Nu ar fi obținut decât o amânare, dar ce putea dori mai mult în acele condiții? Bun, numai să-i găsească. Nu-i fu prea greu. Patru capsule mari însemnate corespunzător, conectate la câte un mănunchi de cabluri.

Pe coridor se auzi zgomot de pași. „Of Haosule, chiar acum?” cuprins de panică, bătrânul nu mai judecă. Se așeză pe muchia trapei și ținându-se cu o mână de-o bară din scheletul rachetei o întinse pe cealaltă spre mufele acumulatorilor… neprotejată. O flamă scurtă și trupul îi căzu inert înăuntru. Ușa hangarului se deschise lăsând să intre o fâșie de lumină. Pașii se opriră în mijlocul încăperii.

– Auzi, ție nu-ți miroase nimic ciudat?

– Ba da, toată scârboșenia asta duhnește a moarte. Închide-o Haosului și să terminăm odată!

…

Xee încă nu își începuse ascensiunea pe bolta cerească atunci când racheta cărând cumplita Răsuflare a lui Ag-Naar părăsi lansatorul uriaș de la Atlan-Fivin, sub privirile încruntate ale generalului. Însă puternicul exploziv nu era singurul pasager al rachetei. Prins între mecanismele sale complexe, trupul fără viață al marelui vizir atârna și el în fragila balanță, neștiut de nimeni… titan sau computer.

 

9

 

„Să n-ajungem la săbii!” Acum înțelegea tânguirea acelui biet titan. Ce s-o fi ales oare din el? Chircit de durere, Reel trase lama din trupul său. Urlă și o aruncă. Nu durea mai puțin acum. Putea să-și miște doar o mână. Tăie cu baioneta frântă o fâșie din veston și prinzând cu dinții de un capăt o înnodă peste rană. Scăpă un geamăt. Oare îl auzea cineva? Era singur? Afișajul din cască o luase razna, vizualizând puncte aleatorii. O lepădă și se ridică cu mare greutate în genunchi, pentru a privi în jur cu proprii ochi. Lumina dimineții îl făcu să-și strângă pleoapele. Ce n-ar fi dat să-l găsească pe Leko! Și-l zări… căzut. Arimo, căzut și el. Nu mai era nimeni viu? Răscoli cu priviri deznădăjduite prin noianul de trupuri. Rămăsese singur?

Nu, nu rămăsese singur. La câțiva pași de el, un hyperbo’reean ședea în genunchi, așezat. Se împletici până-n dreptul lui. „De ce nu se ridică? Nu m-a auzit? Poate am noroc și-l omor pe nesimțite!” Însă hyperbo’reeanul îl simțise… dar nu-i mai păsa. Își întâmpină călăul cu privirea împovărată de durere a ochilor albaștri, iar mâna acestuia se opri. Câteva clipe se priviră în tăcere. „Cât de tânăr și deja împăcat cu moartea.”

– Nu lovești?

Vorba-i suna ca o sentință. Reel își desprinse arma de braț și o lăsă să cadă.

– Dar tu?

– Mă iartă că am împlântat fierul în carnea ta!

Reel se așeză lângă el. Putea recunoaște sarcasmul dar nu-l află în acele vorbe. Titanul își cerea iertare, căci… avea să moară. Armura sa fusese străpunsă.

– Te iert, șopti. Mă poți ierta și tu?

– Da. Mâinile noastre au lovit pentru alții.

Din înaltul cerului, punctul de lumină cobora lăsând în urmă o dâră. Privirile celor doi îl urmăriră cum se apropie încet, apoi avalanșa de lumină îi orbi. Infernala detunătură nu apucă să le ajungă la urechi, căci trupurile le fură spulberate într-o clipită. Flăcările se înălțară și cuprinseră lumea, cerul se înroși. Solul prinse a tremura și crăpături se adânciră până-n străfundurile lui Tan-Ree. Ag-Naar suflase peste Agare, transformând-o în cenușă. Apele oceanului clocotiră la țărmurile pustiului unde nimic nu mai trăia. Mânia supremă a titanilor lovise.

 

10

 

„Ce-ai făcut nebunule, ce-ai făcut?” Vocea împăratului îi răsuna atât de tare în ureche, încât generalul se întoarse și se uită peste umăr. Trecea încet de la o imagine la alta, cu ochii holbați, nevenindu-i să creadă. Ochiul artificial al satelitului nu putea surprinde în întreaga sa grozăvie devastarea, însă și atât era suficient pentru a te îngrozi. „Ce-am făcut?!” îngână în șoaptă răcnetul din urechea minții, care cu fiecare nouă imagine se întețea. Împotriva tuturor recomandărilor o făcuse. Riscul îi fusese explicat, și-l asumase și rezultatul îi rânjea hâd în față: Racheta deviase și insula Agare fusese spulberată… odată cu zecile de mii de fii ai imperiului care luptau să o cucerească. Nu mai putea suporta turmentul.

Se ridică fără să spună nimic și porni alergând pe coridoare, cu palmele apăsându-i nebunește urechile și urlă:

– Taci, taaaci!

Intră valvârtej în hangarul cel mai apropiat și se aruncă în cabina unui zburător. Trebuia să vadă cu ochii lui! Decolă fără a spune cuiva un cuvânt și zbură cât de repede putea aparatul. Vocea acuzatoare îl urmărea, îl mâna de la spate spre chinul și mai mare ce-l aștepta când își va fi văzut opera. Se simțea condamnat. Nu va putea scăpa de sfâșietoarele remușcări toată viața sa. Avea suficientă luciditate să-și dea seama că nu doar uciderea atlan-tidienilor îl chinuia… Nu, era ceva mult mai profund de atât, ceva ce l-ar fi consumat chiar dacă arma și-ar fi atins obiectivul real. Când proporțiile ororii i se relevară în deplinătatea monstruozității lor, însemnătatea militară păli. Era un criminal, un măcelar, un maniac.

Încă din depărtări pustiul de cenușă se contura înspăimântător. Insula devastată unde nimic nu rămăsese fumega negru, ca o avertizare. Ce putea găsi acolo? „Pe tine!” răspunse acuzatorul. Acolo trebuia să se caute, în sinistrul scurs din propria nesăbuință, din propria vanitate… și cruzime.

Ajuns deasupra, dimensiunile dezastrului îl copleșiră. Sol ars cât vedeai cu ochii, și nimic mai mult. Viața nu lăsase nici o urmă, ca și când nu ar fi fost. Doar un deșert sterp, negru, respingător. Mormane de scrum împrăștiate, crăpături largi, profunde, coloane înfiorătoare de gaze dense și întunecate ridicându-se greoi spre cer. Vântul nu mai avea curajul să mângâie acele meleaguri. Porni dispozitivul de detectare a vieții. De ce o făcea? Nici microorganismele nu supraviețuiseră… le ucisese pe toate. „L-ai vătămat pe însuși Tan-Ree!”

Însă deodată, ca de nicăieri, pe ecran un punct apăru. Tresări. Ceva scăpase? Poate nu fusese nimicirea atât de adâncă! Poate totuși, de undeva, o rază de speranță rămăsese chiar și aici! Zbură într-acolo. Scanerul continua să-i arate punctul, acel unic supraviețuitor, acea singură formă de viață, acel… titan!? Da, era un titan… însă nu un supraviețuitor.

Își așeză lin nava pe sol. Trenul de aterizare se afundă în materia gri, încă fierbinte. Sări. Cizmele militare îl protejau, însă simțea dogoarea. Aerul îi irita nările. Celălalt se întoarse, și se priviră în ochi. Împăratul amuți. Așadar ajunsese la sfârșitul vieții.

– Maiestatea Voastră! rosti încet, și făcu o plecăciune.

Celălalt îl privi cu ura scăpărându-i în ochii înroșiți. Trase încet sabia cea groasă, încrustată cu runele străbunilor săi, și ținând-o cu vârful în sus, îi răspunse la plecăciune.

– Desfată-ți privirea, generale! Iată lumea noastră!

– Da, Maiestate, lumea noastră. Să pierim odată cu ea!

– Să pierim! Căci nu e loc pentru noi în cea de mâine!

Și săbiile scăpărară și blestematul loc mărturisi ultima înfruntare a bestiilor. Se năpustiră unul asupra celuilalt cu furia dușmăniei de veacuri clocotindă. Trebuia să o mistuie atunci pe toată, în acea ultimă încleștare feroce și-n urma lor să nu rămână nimic. Ei însemnau război, războiul să moară odată cu ei!

Zările se porniră a se scutura. Valuri gigantice se înălțară, înconjurară insula și se năpustiră flămânde asupra-i. Falii uriașe căzură, una după alta, înghițite de ocean, aducând pierzania aproape, tot mai aproape de dansul feroce al celor doi războinici. Tan-Ree se curăța. Clinchetele săbiilor se pierdură în vuietul apelor năvalnice. Rana planetei se scufundă, și-odată cu ea teribilii tirani, artizanii războiului, exponenții urii: generalul Atlan-Tidei și regele Hyperbo’reei. Iar când învolburarea apelor se domoli peste frumoasa insulă de altădată, lumea nouă putea să înceapă.

 

11

 

– De ce au fiert apele? De ce a ars cerul?

– Din mânia titanilor.

– Atât de multă putere au căpătat?

– Nesăbuința lor a eliberat energii nimicitoare, dar asta nu este putere.

– Noi ce vom face acum, Meermeerun?

– Ne vom retrage și mai mult. În măruntaiele lui Tan-Ree ne vom găsi sălașul, departe de lumina iubitului nostru Xee. Aceasta este pedeapsa noastră. Departe de lumină, departe de câmpiile noastre blânde. Jos, tot mai jos, în galeriile nesfârșite în care minte de titan nu ne va afla.
* * *

1 – Cosmosul întruchipează entitatea pozitivă supremă în pseudo-religia Atlan-Tidiană panteistă.

2 – Haosul întruchipează entitatea negativă supremă în aceeași pseudo-religie Atlan-Tidiană.

3 – Zeul războiului în străvechea mitologie Atlan-Tidiană.

 

 

Alexandru Lamba s-a născut pe 10 Septembrie 1980, la Brașov. A urmat cursurile liceale la Colegiul Național Andrei Șaguna – Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând ca Inginer de Sistem Informatic.

Pasiunea pentru literatura SF o are de la marii clasici ai genului, preferații fiind: F Herbert, A. C. Clarke, H. G. Wells și I Asimov.