Poveste

– Citeşte-mi o poveste, se trezi într-o dimineaţă de iarnă Luciana rugându-mă.

– Am scris câteva rânduri, într-adevăr, am spus îngăduitor. Câteva pagini, am mai adăugat, simţind nevoia unei lămuriri. În ultimul timp, nu prea mai reuşesc să duc ceva până la capăt.

– E bine şi atât. Te ascult.

Mi-am îndreptat spatele, tuşind didactic de câteva ori şi am început să citesc   dintr-un caiet voluminos cu scoarţe negre.

– Ţin foarte mult, dragi cititori, să aflaţi şi voi povestea din paginile următoare, pentru că este una foarte dragă sufletului meu, în ea fiind vorba despre un băiat ca şi voi…

– Copil ca şi voi, mă întrerupse Luciana, dacă te adresezi numai băieţilor, lasă de gândit…

– În regulă. Un copil ca şi voi care, fără să ştie prea bine cum, a salvat un întreg regat. Karl trăia într-o ţară foarte îndepărtată, unde domnea un rege nespus de rău, care pusese stăpânire pe toate lucrurile bune şi frumoase, precum primăvara, podgoriile, plăcintele cu mere şi scorţişoară sau zâmbetele îndrăgostiţilor şi le închisese în nişte globuri de sticlă murdară. Astfel, oamenii de treabă din regat nu mai puteau ajunge la flori sau copaci, sau la alte lucruri de felul acesta care ne fac viaţa atât de minunată. Doar cerul mai rămăsese la fel, pentru că cerul aparţine lui Dumnezeu şi, oricât de puternici ar fi împăraţii sau regii acestei lumi, ei nu pot pune niciodată stăpânire pe cer. Uneori, când oamenii mai bătrâni îşi ridicau privirea în sus şi vedeau cerul albastru sau acoperit de nori de furtună, îşi aminteau de zilele când ei se plimbau prin grădini înmiresmate şi se aşezau pe iarbă sau fugeau să se adăpostească de ploaie sub stejarii falnici. Ei îşi aminteau de păsările vopsite în mii de culori care zburau vesele deasupra oraşelor, de căprioarele sperioase care le dădeau târcoale când rătăceau pe cărările însorite ale pădurilor de mesteceni, de animalele blânde şi timide cu care trăiseră atât de mult timp în pace, până la venirea regelui. Oare unde este cascada aceea pe care o priveam nemişcaţi ceasuri în şir, se întrebau ei? Şi oftau şi simţeau cum cineva parcă îi sufocă. Dacă aţi văzut vreodată o cascadă, vă puteţi imagina cu uşurinţă de ce se simţeau atât de trişti femeile şi bărbaţii… Cum oare ai putea uita apa transparentă care cade cu putere şi blândeţe peste pietrele acoperite de muşchi verzi? Picăturile care plutesc deasupra vârtejurilor înspumate şi strălucesc ca diamantele veşnice în lumina soarelui? Curcubeul splendid care se înalţă deasupra cascadei, străbătând văzduhul şi pierzându-se în aburii dimineţii? Nu, nu poţi uita.

– Se vede cât de mult îi apreciezi tu pe Dickens şi pe Andersen.

– Of, Luciana!

– Iartă-mă.

– În ale dăţi, oamenii îşi aminteau că citeau cândva o grămadă de cărţi şi poveşti, se uitau pe hărţi care descriau colţurile pământului, ascultau şi cântau felurite cântece de vitejie sau de dragoste. Acum nu se mai auzea nicio vioară, deoarece, de frica regelui, locuitorii ţării nu mai îndrăzneau să cânte sau să fluiere, doar din când în când mai fredonau uşurel un cântecel pe sub mustăţi, aşa pentru ei. Şi asta îi făcea, pentru puţin timp, mulţumiţi. Iar cărţile? Of, bietele cărţi erau fermecate, asupra lor fusese aruncat un blestem de către vrăjitorul palatului regal şi nimeni nu le putea răsfoi sau citi, pentru că imediat paginile se revoltau şi îi tăiau pe oameni pe vârfurile degetelor. Deveniseră nişte cărţi tare afurisite! Şi doar cu toţii ştim cât de tare doare când te tai într-o hârtie…

Vrăjitorul era şi el foarte rău, de aceea se înţelegea atât de bine cu regele. Dar asta nu înseamnă că ei erau prieteni. Prieteni pot fi numai oamenii care ţin unul la altul, oamenii care se iubesc. Iar cei doi, regele şi vrăjitorul, nu puteau iubi pe nimeni, pentru că inimile lor erau reci ca două cuburi de gheaţă. Lor le făcea plăcere numai să îi vadă pe oameni cu capetele plecate, trişti şi obosiţi, cu inimile pline de suferinţă. Din palatul lor, cocoţat pe un vârf înalt de munte, ei priveau în jos şi îşi frecau mâinile bucuroşi, pentru că toate bogăţiile ţării erau în pivniţele lor. Şi tot ce era frumos şi bun fusese luat şi ascuns privirilor oamenilor, ca şi cum nişte ziduri întunecoase, ca din fum, ar fi coborât din cer şi i-ar fi împiedicat pe locuitori să poată să se mişte în voie. În regat ningea mereu şi zăpada bloca drumurile şi potecile, iar oamenii stăteau ascunşi în casele lor şi nu îndrăzneau să iasă afară, de teamă ca nu cumva să dea nas în nas cu străjile regelui care să îi aresteze şi să îi ducă în închisorile reci ale palatului.

Copiii erau obişnuiţi cu lumea în care trăiau, pentru că ei nu au prins vremurile de demult, când ţara arăta cu totul diferit, când viaţa era frumoasă şi luminoasă. Ei nu credeau că poate exista şi altceva în afară de zăpadă şi întuneric. Iar când razele soarelui mai străbăteau din când în când stratul gros de ceaţă ce acoperea ţara, copiii ieşeau bucuroşi afară şi se băteau cu bulgări de zăpadă sau se dădeau cu sania pe dealuri. Apoi se întorceau uzi la casele lor şi, în timp ce se încălzeau la căldura sobelor, ronţăiau prăjituri uscate, pe care le înmuiau în ceaiuri fierbinţi, preparate de bunicii lor din plante pe care le creşteau pe ascuns în poduri. Priveau la oamenii de zăpadă ce stăteau nemişcaţi în faţa ferestrelor, parcă aşteptând ceva să se întâmple. Iar părinţii îi priveau mâhniţi pe copii şi îşi doreau din tot sufletul să le spună o poveste, o istorisire acolo, o povaţă mai înţeleaptă, dar uitaseră tot din cauza vrăjilor. Aşa că nu mai puteau decât să îi strângă cu dragoste în braţe şi să îi mângâie pe la tâmple, atunci când fii şi fiicele lor adormeau în faţa focului. Apoi se duceau şi ei la culcare, după ce îşi ştergeau lacrimile de pe obraji. Tare tristă mai era viaţa în regatul acela…

Karl trăia într-o casă veche de cărămidă roşie şi simţea de mult timp că ceva era pe cale să se schimbe în viaţa lui. El era un băiat ascultător, dar cam leneş şi îşi petrecea o mare parte a zilelor privind pe fereastră la brazii înalţi şi verzi ce încadrau poarta ruginită de fier. Brazii sufereau şi ei sub apăsarea stratului gros de zăpadă, dar o făceau cu mândrie şi crengile lor se zbăteau sub bătaia vântului cu un soi de mânie străveche.

– Iarna vrajbei noastre. Când eram mică, priveam şi eu pe…

– Mai am puţin şi termin. Ai răbdare. Karl avea ochii limpezi, dar plini de amărăciune, pentru că nimic din ceea ce îşi dorea el nu se întâmpla. Şi doar îşi dorea numai lucruri bune, pentru el şi pentru părinţii săi… Iar într-o bună zi, ceva din forţa brazilor veşnici verzi parcă i se prelinse  în inimă, pentru că, privind supărat spre turnurile castelului ce se ridicau în zare se hotărî să plece şi să-l întâlnească pe regele cel rău şi să-i ceară socoteală pentru toate faptele mârşave pe care acesta le săvârşise. Auzise el multe lucruri despre cele ce se întâmplau în regat, dar ceea ce îi rămăsese lui în minte era că poveştile de pretutindeni  au fost furate şi erau ţinute închise într-un turn al palatului. Şi lucrul acesta parcă îl deranja pe el cel mai mult. Aşa că, într-o dimineaţă ceţoasă, îşi sărută cuminte părinţii adormiţi, o înveli mai bine pe surioara lui ce se dezvelise în timpul somnului, şi porni la drum. Închise poarta şi făcu câţiva paşi, când se împiedică de o piatră mare din mijlocul drumului. Piatra îi ură, cu un glas ostenit, noroc, iar Karl îi mulţumi politicos şi porni drept înainte, pe cărarea ce trecea prin oraş şi urca spre pădurile care acopereau poalele muntelui. În jur, totul era căzut în ruină, casele, străzile, pieţele altădată pline de negustori şi de saltimbanci, totul. Numai corbii negri păreau vii şi bine-dispuşi, în timp ce îl urmăreau pe Karl cum străbătea oraşul pustiu şi îl lăsa încet în urmă. El mergea şi tot mergea şi îşi dorea să poată găsi pe cineva cu care să poată vorbi, să-i explice şi lui cum să ajungă în siguranţă la palat. Ori exact când se gândea la lucrurile astea, o lumină ce scânteia printre norii cenuşii îi atrase atenţia. Privi şi văzu că lumina cobora spre el, dar cumva aiurea, cînd într-o parte, când în alta, învârtindu-se în jurul ei şi urcând, apoi iar coborând. O strălucire cam nehotărâtă… Când ajunse în dreptul lui, Karl văzu cu uimire că era un fluture mare, colorat, ce strălucea într-o lumină minunată, galbenă, o lumină cum Karl nu mai văzuse niciodată.

– Ce faci, ce faci, ce faci, susură fluturele. Aceasta e o întrebare, nu o definiţie, hai, vino, nu pleca, răspunde repede.

– Bine, spuse Karl, trebuie să ajung undeva dar mă tem că m-am rătăcit.

– Nu-i nimic, râse fluturele, eu rătăcesc, tu rătăceşti, noi rătăcim, lumea e grea, atârnă, agaţă-te de mine, nu atârna, urmează-mă, băiatule.

– Nu prea înţeleg, zise Karl abătut, dar îl urmă oricum. Trebuie să recunoaştem că era un fluture destul de confuz. Dar asta de la prea multă lumină i se trăgea. Pentru că, vedeţi voi, fluturele zburase prin multe ţări, iar razele soarelui se lipiseră de aripile  lui, astfel că lui nu îi era niciodată frig, nici chiar în mijlocul iernii cele mai geroase şi strălucea ca o mică stea în noapte. Dar lumina îl şi ameţise puţin. Asta în timp ce alţi fluturi îşi purtau otrava pe aripi. Gândiţi-vă numai la asta…

Am tăcut. Luciana fredona The last unicorn. America. Peter Beagle. Măcar nu m-a înterupt. Am întins pe masa dintre noi o tapiserie medievală din mătase, care înfăţişa vânătoarea unui unicorn. O miniatură olandeză. Luciana o privi cu atenţie, apoi îşi întinse mâinile albe deasupra ei.

– Nu pot să ţi-o dau, am zis. Eşti rea. Strega.

– Cum vrei.

Îmbufnaţi, ne-am închis în tăceri galbene câteva minute. Luciana oftă şi îşi trase fotoliul aproape de mine. Luă un creion într-o mână şi nişte hârtii albe în cealaltă.

– Cred că trebuie să existe şi un magician, un vrăjitor bun, nu? mă întrebă ea.

– Trebuie, inimioară, i-am răspuns.

– Bine. Deci vrăjitorul cel bun, pe care-l vom scrie de-acum încolo cu majuscule, pentru a-l diferenţia de cel rău, apare în calea lui Karl.

– Nimic nu e întâmplător, draga mea.

– Aşa e. Vrăjitorul avea un chip ascuţit şi un păr lung şi castaniu prins la spate   într-o coadă împletită cu grijă de degete tandre de femeie. Dar el era singur. Încă nu ştiu de ce. Şi nici nu ştiu cine i-a împletit coada. Vreo hangiţă îmbunată de memoria soţului ei mort într-un război străin? După trăsăturile lui aspre părea la prima vedere un om primejdios. Iar când povestea ceva celor adunaţi întâmplător în jurul lui, vocea îi devenea gravă şi privirea încărcată de zări misterioase. Nu avea multe cu el: doar o desagă peticită şi un baston tocit de atâtea drumuri străbătute pe jos. Pălăria îi atârna pe un umăr şi era învelit într-o pelerină groasă.

– E rândul meu. În zilele acelea străvechi, ale poveştii noastre, el nu mai transformase de mult piersicile în vrăbii şi nu mai scotea flăcări pe gură, ca altădată, speriind târgoveţii rătăciţi prin păduri sau prin pieţele pustii ale satelor şi oraşelor. Nicio femeie nu îşi mai închidea ochii sau îşi acoperea faţa cuprinsă de spaimă şi uimire totodată atunci când umbrele roşii ieşeau din mîinile Vrăjitorului. Nimeni.

– Exact. Vrăjitorul cel bun era bântuit de amintirea minunăţiilor pe care gesturile sale magice le scoteau la iveală. Acum puterile îl părăsiseră. Era bătrân. Nu mai era un magnet strălucitor, nu mai atrăgea oriunde mergea privirile curioase ale fetiţelor şi băieţilor, nu mai respingea tot ceea ce era asemănător. Privea abătut frunzele veştede căzute pe poteci lăturalnice şi întunecoase, asculta lătratul îndepărtat al câinilor şi în toate acestea recunoştea semnele morţii apropiate. Dar, se gîndea, poate că mai era în stare de un ultim act de magie, de o ultimă scamatorie, minunată şi sinceră, tânără ca un izvor al paradisului.

– Hm. Ai de gând să omori un personaj pozitiv? Înainte de sfârşit? Şi tu te arătai revoltată de moartea personajelor mele… Bine, bine.

– Ei, haide că nu-i chiar aşa, mă îmbrăţişă Luciana împăciuitoare. Să continuăm. Karl se va întâlni cu el şi se va simţi înduioşat de suferinţa bătrânului pierde-vară. Aşa că cei doi vor porni împreună spre castelul regelui care se contura întunecat în faţa lor. De-a lungul călătoriei îl va ajuta şi, la final, Vrăjitorul îşi va duce la bun sfârşit menirea, îl va învinge pe maleficiul său coleg  într-un mod spectaculos şi emoţionant şi-şi va găsi împlinirea.

– Şi, desigur, moartea, am adăugat râzând.

M-am ridicat de pe fotoliu şi am sărutat-o. S-a uitat puţin surprinsă la mine, apoi faţa i s-a luminat într-un zâmbet.

– M-am gândit la ceilalţi tovarăşi de călătorie ai băiatului, am zis. Am să bag în poveste şi o bufniţă. Pe drum, adăpostindu-se de ploaie într-o peşteră, bufniţa îi va spune lui Karl legenda Muntelui Ciupercilor.

– Cum? făcu Luciana.

– Un munte ciudat. Odinioară, oamenii din satul de la poalele muntelui trăiau foarte mult, peste măsură am putea crede. Nu voiau în ruptul capului să moară, deşi ştiau că, odată şi odată, trebuiau să o facă. Neresemnaţi, înţelegând că nu pot să se lupte cu neîndurătoarea fatalitate, au hotărât să trişeze. Astfel, cînd simţeau că trebuie să moară, rosteau câteva cuvinte şi se transformau în ciuperci. Aşa că întreg muntele fu acoperit de bătrâni cu părul alb şi barba până la genunchi şi bătrâne uscate. Ciuperci uriaşe, colorate, care îşi legănau pălăriile în bătaia vântului şi şopteau cântece de leagăn şi de jale. Doar erau pâinea pământului, nu?

– Frumos. Dar fluturele?

– Am uitat de dânsul. El va dispărea destul de repede din peisaj. Doar toată lumea ştie că nu te poţi baza pe un fluture rătăcitor. Astfel, prietenii noştri au ieşit din peşteră, au străbătut cu mare atenţie un iaz îngheţat şi au ajuns la o câmpie mare, cu plopi înalţi ce se clătinau ameninţători în bătaia aspră a vântului. Aici, fluturele auzi un zvon bahic, pahare pline ciocnindu-se, aşa că se lăsă purtat de sete şi se pierdu printre nori.

– Parcă ai spus că oamenii din regat erau trişti, mă întrerupse Luciana.

– Da, simţeau că ceva important le lipseşte, dar nu puteau să-şi dea seama cu certitudine ce. Oare acest lucru nu e un motiv destul de bun ca să bei? Lasă-le bieţilor supuşi măcar o patimă!

– Am să continui eu, se repezi Luciana. În mijlocul câmpiei drumeţii l-au întâlnit pe arici. Ariciul era o vietate solitară şi excentrică. Mulţi spuneau despre dânsul că era cea mai deşteaptă fiinţă din regat, pentru că el străbătse de-a lungul anilor, cu paşii lui mărunţi, toate cărările, a urcat toţi munţii şi a coborât toate văile, măsurând şi calculând. De ce oare? Acesta e un mister. Când îl întrebau despre asta, el ridica din umeri şi zâmbea misterios, apoi spune nişte fraze tare aiurite. Îi privea curios pe cei din jur cu ochii lui mici şi negri ca nişte mărgele, îşi umplea tacticos pipa cu tutun, pufăia zgomotos şi scotea fumul afară pe nările umede. Rotocoale şi rotocoale de fum. Aşa îl şi găsi Karl, în mijlocul cîmpiei.

– Nu-mi spune că era aşezat şi pe o ciupercă?!

– Nu, ai găsit tu deja un rost ciupercilor.

– Did you have a good world when you died? am mormăit. Enough to base a movie on?

– Poftim?

– Nimic, mă joc şi eu cu vorbe cu înţeles rău, cum scria Mircea Ivănescu. Delicată bufniţă blondă!

– Îţi mulţumesc.

– Oricând. Vrei nişte ciocolată?

– Nu acum.

Va fi bine, m-am încurajat. Sunt multe de făcut. Mai aveam nişte pagini despre Karl, dar nu m-am încumetat să i le arăt Lucianei. Poate că nu mai aveam răbdare. Multe peripeţii, peregrinări cu folos sau fără, călători necunoscuţi, femei ce-şi acopereau cu sfială goliciunea, balerine şi diavoli şchiopi, sclavi din ţări străine pline de soare şi de palmieri, jocuri şi miresme ale unor dinastii de mult apuse, iarmaroace şi dulghene, prozeliţi ai unui cult sângeros, sfârleze tocite, melci stingheri, roţi uriaşe de caşcaval, pierduţi călăreţi albaştri ai deşertului, cocori veşnic întârziaţi… Şi multe altele. Toate acestea ar trebui spuse sau citite, odată, peste câteva ore, zile, ani; cine ştie? Un tablou al neprevăzutului şi fantasticului. Splendori imaginate. În vreme ce zăpada acoperea totul. Un morman de întâmplări. Mormânt. Cândva.

Ne-am întrerupt jocul. Dimineaţa se risipise şi cerul se înroşise, iar mâhnirea creştea pe nesimţite în sufletele noastre. Luciana rămase mult timp cu ochii închişi, pierdută în gânduri. Când îi deschise, mă găsi aşteptând.

– Şi ce dacă lumile noastre nu se mai potrivesc? şopti. De alminteri… Stai. Care-i treaba cu globurile acelea?

– Poveştile şi celelate lucruri frumoase au fost transformate în albine şi erau ţinute în nişte globuri, în palatul regelui, i-am explicat. Un încântător stup de cristal. Karl va reuşi să spargă toate globurile, eliberând miracolele atât de necesare vieţii de zi cu zi. Restabilind ordinea firească şi armonia; pe care le recunoaştem abia când dispar.

În camera friguroasă, nimeni nu mă mai asculta. Luciana ridică agitată degetele şi le duse la tâmple.

– Auzi! Ştii la ce m-am gândit? Am putea face totul altfel. Ce-ar fi ca băiatul să nu mai plece nicăieri? Să iasă afară, în timpul iernii şi să se îndrepte spre dealul din faţa casei părinţilor săi. Să tragă sania după el, bucuros, încercând să traverseze heleşteul îngheţat, dulce şi prost copil. Gheaţa subţire să se spargă sub picioarele sale, iar apa rece să-i învăluie trupul fragil şi să-l ducă în moarte. Am putea spune asta. Cît de uşor totul se poate schimba… Regatul nu va mai fi salvat în vecii vecilor, iar împăratul cel rău va domni în continuare şi oamenii îşi vor petrece timpul privind nemişcaţi, cu o stranie demnitate, pe fereastră şi aşteptând o minune. Dar minunea nu va mai veni, nu-i aşa, pentru că minunile nu există.

Tăcu şi câteva clipe se scurseră astfel, într-o linişte apăsătoare. Am înghiţit în sec.

– Nu trebuie să existe tragedii într-o poveste, draga mea, am zis cu blândeţe. Binele triumfă şi răul este distrus. Toţii copiii trăiesc într-o poveste. Nu te-ai gândit bine.

– Atunci, până la urmă, cum naiba salvează băiatul regatul?! ridică vocea Luciana nervoasă. Doar despre asta era vorba. Aşa ai scris la început. Răspunde-mi!

– Cred că acum nu mai are nicio importanţă, dacă afli sau nu. Trebuie să apară, la un moment dat, o firească înţelegere a tuturor nebuniilor. Sunt o grămadă de moduri în care poţi salva o împărăţie din ghearele unor nenorociţi. Am prezentat personajele. Oricare dintre ele poate avea un rol esenţial.

– Dar numai în mâinile lui Karl stă reuşita deplină. El trebuie să elibereze, să ducă la bun sfârşit misiunea. Gestul purificator, salvator.

– Nu ştiu! am izbucnit. Nu ştiu nimic. Las-o baltă! Încheiem povestea aşa cum este. Sfârşit.

– Am înţeles, şopti resemnată.

– Bate cineva la uşă, Luciana. Ce să facem? Deschidem? De ce plângi, Luciana?

Afară ningea.

Victor Ovidiu Rusu s-a născut pe 16 mai 1979. A absolvent Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava.

Membru al cenaclului sucevean Zidul de Hârtie. A participat la Artfest Residency în 2010 şi 2011, Borsec.

Apariţii în: Scriptum (Biblioteca Bucovina Suceava), Crai Nou, FeedBack (Iaşi), Actualitatea literară, revista online Faleze de piatră, revista electronică Mixul de Cultură şi altele.

Apariţii în antologii: Declin (Antologie de proză, editura Arhip Art, Sibiu, 2010), antologiile revistei Singur (2010), Antologia Zidul de Hârtie (2011).

A publicat volumul de proză intitulat Aproape de un regat, 2007 la Editura Dochia, Iaşi.