Greu de acceptat ca o persoană pe care abia o cunoscuse să îl determine a se îndoi de acţiunile lui, când nici propriii părinţi nu-i inspiraseră vreodată respectul şi ascultarea. Nu se simţea vinovat de denunţarea lui Sakis şi, totuşi, nu putea susţine privirea întristată a Jelenei.
Vagonul în care urcaseră nu era aglomerat şi Jed observă imediat că se instalase şi acolo un monitor, cu aceleaşi clipuri ce rulau pe peronul metroului. Priviră amândoi încordaţi filmuleţele şi tresăriră involuntar când imaginile fură înlocuite cu cele dintr-un film pornografic, pe care pasagerii le întâmpinară cu chiote şi fluierături.
Jelena se agăţă de braţul lui Jed şi-şi ascunse faţa în mâneca sacoului său. Bărbatul se miră de gestul ei, dar n-o întrebă nimic. O înconjură cu braţul celălalt şi o trase după el în vagonul din stânga, percepând prin marea de zgomote un glas cunoscut.
– Dacă sunteţi mai pudici, dincolo sunt filme religioase, le strigă o femeie, râzând.
Jelena suspină, iar Jed îi aruncă o privire, agasat. Se opriră în dreptul unei bănci unde se aflau doi tineri îmbrăţişaţi, ea stând la el în poală, deşi locul de lângă tânăr era liber.
– Prietenul meu Jed… murmură Paris bosumflat.
– Cred că într-o viaţă anterioară am fost rândunică, zâmbi Jed după ce îi studie un moment amuzat.
Paris îl privi lung, nedumerit. Jelena zâmbi, înţelegând ce voia să spună bărbatul.
– Se spune că aceste păsări aduc fericire şi iubire în casele la ale căror ştreşini îşi fac cuibul, continuă Jed. Văd că de fiecare dată când sunt în preajma voastră începeţi să poftiţi unul la altul, ca să nu zic altceva.
– Probabil că ai fost, pufni Paris fără chef.
Love stătea mai departe cu capul sprijinit de pieptul lui şi ochii închişi. Jed însă nu suporta imaginea asta calmă, senină, pe care o transmiteau cei doi; nu ştia dacă era vorba numai de invidie, fiindcă el nu avusese partea de aşa ceva cu Sophia sau cu altă femeie, dar era sigur că, în clipa aceea, i-ar fi dat dreptate nebunului de Sakis.
– Cred că ar trebui să cedezi locul, îi spuse lui Paris cu o furie stăpânită.
Jelena, care nu ştia de discuţia lor precedentă, nu spuse nimic. Paris îşi îngropă faţa în umărul iubitei lui şi oftă.
– Am venit să-mi revendic dreptul pe care chiar tu mi l-ai acordat, zâmbi Jed răutăcios. Se eliberă din strânsoarea Jelenei. Dă-mi-o!
Paris îşi ridică fruntea, privindu-l de parcă atunci l-ar fi văzut prima dată.
– Cred că nu m-am făcut înţeles, spuse Jed.
– Ba da, amice. Dar oferta nu mai e valabilă, zise Paris cu fermitate.
Jed se aşeză pe scaunul liber.
– Cum asta? spuse cu prefăcută mirare. Doar spuneai că e sfârşitul lumii şi trebuie să fim toleranţi, hm? Ia spune!
– Situaţia e alta acum…
Paris căută aceptul ei pentru ce voia să spună în continuare; femeia se răsuci în braţele omului, întorcându-se spre Jed.
– Suntem părinţi, mărturisi Love cu gingăşie. Înţelegi? Dacă e fetiţă o vom numi May Saturday.
Jelena o felicită pe Love, apoi se întristă puţin. Jed se încruntă.
– Regret, dar oferta rămâne în picioare, spuse şi o trase spre el pe femeie care scoase un ţipăt.
Jelena părea să fi priceput abia atunci ce voia Jed şi se îndepărtă, cu un amestec de uimire şi dezamăgire.
– Jed, nu-i face rău! strigă către bărbat pe un ton rugător.
Pasagerii care urmăriseră amuzaţi discuţia, cu creierii încinşi de imaginile de pe monitor, îl îndemnau pe Jed să profite de femeie. Acesta îşi încolăcise braţul de mijlocul fetei, ignorând smuciturile şi ţipetele ei; Paris repeta neîncetat să-i dea drumul şi se chinuia s-o elibereze din mâinile lui, ferindu-se, spre surprinderea lui Jed, să-l insulte în vreun fel. Jelena începuse să plângă şi când se îndepărta, când revenea lângă ei, de parcă nu mai putea gândi normal.
Enervat de patetismul situaţiei, Jed îl lovi pe Paris care se clătină şi căzu. Love reuşi să se smulgă, iar Jed, simţind că-i alunecă din braţe, o împinse spre iubitul ei, înjurând. Paris se ridică imediat şi o prinse pe fată înainte de a se lovi; ea îl privi întristată şi se întoarse spăşită spre Jed.
– Bine, domnule Jed, fă ce crezi de cuviinţă.
Bărbatul o împinse spre scaun şi se aplecă peste ea, trecându-şi degetele peste chipul şi prin părul ei frumos, ce mirosea a iarbă şi flori de câmp. Femeia îl privea temătoare şi încerca să nici nu respire prea tare ca să-l supere. Jed îi desfăcu coroniţa cu un gest brutal şi, întorcându-se către Paris, o aruncă la picioarele lui. Tânărul o ridică şi o duse la buze, suspinând.
– Jed! Jed, ai înnebunit?… îi şoptea Jelena peste umăr. Jed! Revino-ţi! E un copil cu alt copil în pântece. Când Sakis mă ameninţa, voiai să-l sfâşii, mai ştii? Jed îşi întoarse capul spre ea. O siluieşti, Jed. Mai ştii ce înseamnă cuvântul „siluire”?…
– Cum ţi se pare, Paris? întrebă Jed cu voce tare. Îţi place să vezi cu un altul se bucură de inocenţa şi gingăşia iubitei tale?…
– Nu.
Simţea pe obraz respiraţia caldă a femeii şi, pentru o secundă, îşi dori să-i atingă buzele; dar lacrimile ce invadaseră deja obrajii catifelaţi îl opriră. Îţi place să vezi cum un altul îţi iubeşte femeia?
– Nu, ţipă el şi se repezi la Jed să-l dea într-o parte. Las-o în pace, pedofilule! Erotoman nenorocit ce eşti!
Jed se prinsese că cei doi nu sunt majori, dar nu se aştepta să audă asta de la Paris. Auzindu-l cum înjură, simţi o bucurie nebună, nu fiindcă l-ar fi corupt, ci că îl determinase să se descarce emoţional.
Şi, totuşi, nu ştia dacă lecţia asta fusese pentru Paris, cât un test pentru el însuşi.
Paris îl înlătură cu o uşurinţă uimitoare pe Jed şi o trase pe Love la pieptul lui, sărutându-i părul de parcă ar fi fost despărţiţi de secole.
– Love este a mea, susţinu tânărul cu energie în glas. Numai a mea, auzi?!
– La asta mă gândeam şi eu, zâmbi Jed. Hai, pace! mai zise el şi o apucă de braţ pe Jelena, trăgând-o spre uşile deschise ale vagonului.
Jelena se smuci, iar el o trase înapoi, nervos.
– Am ajuns la spital! Nu acolo voiai să ajungi?! Hai să ieşim de aici!
Ea îl privi încruntată şi se desprinse din mâna lui. Descoperiră amândoi că peronul era gol. Urcară scările şi ieşiră la suprafaţă.
Imaginea care li se desfăşura înainte ochilor nu era tocmai plăcută; se întunecase şi ningea viscolit, cu fulgi mari, grei, vântul urla asemeni unui damnat înlănţuit într-o peşteră din adâncuri şi diferite obiecte zburau prin aer, ciocnindu-se între ele sau de copacii şi clădirile din jur. Cei doi se priviră uimiţi, neştiind ce să facă. Jelena începu să coboare scările, dar Jed o apucă de braţ şi o lipi de pieptul lui.
Fata suspină uşor speriată şi se desprinse din îmbrăţişare. Jed era mai înalt cu un cap decât ea şi poate că vedea în ea un copil de o proteja aşa.
– Trebuie să ne mişcăm, chiar dacă ar fi să stăm la spital până ce trece tot.
– Şi dacă nu mai trece?… Jed, mai sunt nouăzeci de minute şi nu ştim ce se va întâmpla după aceea.
Jed se îndepărtă uşor.
– Vom vedea.
– Vom muri, Jed…
Îi cuprinse faţa între palme şi, fără a şti ce face, îşi apropie buzele de ale ei într-un sărut uşor; mai înainte ca ea să se dezmeticească îşi saltă geanta pe umăr, apoi o ridică pe ea în braţe, ca pe un copilaş, şi ieşi în fugă prin ninsoare. Mii de cuţite îi străbătură corpul şi tricoul se udă curând; îi trecu prin minte că avea să prindă o gripă puternică.
Alergă până în dreptul unui magazin sub a cărui copertină se adăpostea un bărbat în tricou şi pantaloni scurţi, care tremura din toate încheieturile. Jed încercase să-şi protejeze pe cât putuse mica povară, dar fata tremura la fel de tare ca şi el, iar când o lăsă pe zăpadă, Jelena scânci şi Jed constată că respira cu dificultate.
– Nu mai rezist, murmură ea printre buzele îngheţate şi învineţite de frig.
Jed îşi suflă în palme şi observând abia atunci că la câţiva paşi de ei doi bărbaţi împingeau de zor o maşină blocată în zăpadă, li se alătură cu nădejde. Bărbaţii tresăriră şi începură să râdă de ajutorul nesperat.
– De unde ai apărut, frate?… strigă unul.
– Sunt cu o fată. Poate să stea înăuntru, până deblocăm maşina?
– E aproape gata!
Al doilea şopti ceva către primul şi arătă spre Jed. Apoi se uitară înspre Jelena.
– Mă gândeam că poate ne luaţi şi pe noi, spuse Jed.
Cei doi râseră, iar Jed auzi în spatele său plânsul Jelenei.
„Fată de treabă, plânge din orice! Dacă scap de aici, o iau de nevastă” îşi zise el fără a şti ce zice.
– Ia treci la volan să vedem dacă merge. Vezi că e şi nişte tărie pe acolo, să te mai încălzeşti, spuse al doilea.
Jed nu aşteptă să i se spună a doua oară. Urcă pe locul şoferului şi răsuci cheia în contact, prinzând cu cealaltă mână maimuţoiul verde, de pluş, ataşat cu ventuză, care se agita în faţa lui. Avea un picioruş rupt, asemeni celui pe care îl avusese el în maşină şi pe care îl stricase Sophia. Şi al lui era pătat cu cafea. Ca şi acesta, de altfel…
Lăsă jucăria şi se uită atent în retrovizoare; bărbatul în pantaloni scurţi îi pipăia sânii Jelenei, care striga neajutorată.
„Şi eu care am crezut că e bocitoare profesionistă…”
Rotindu-şi privirea prin maşină, văzu o bâtă de baseball aruncată pe sub scaune. O luă şi ieşi repede din maşină.
Bărbaţii ce certau între ei, care s-o posede primul pe fată. Văzându-l pe Jed cu bâta în mâini, începură să înjure şi se repeziră să-l dezarmeze.
– Ştiam c-o să vă găsesc, nemernicilor! urlă el. Credeaţi că veţi scăpa nevătămaţi, după ce mi-aţi distrus maşina?? continuă el, lovind la întâmplare printre perdelele de ninsoare.
Scăpă uşor de primii doi, cu o lovitură în spate şi alta în stomac, dar cel care o atacase pe Jelena nu cedă atât de repede. Dezarmat, Jed se chinuia să desfacă mâinile ce-l sugrumau; o mână de zăpadă, şi omul orbit primi în plin pumnul în falcă.
Căzu în zăpadă şi Jed profită de moment ca s-o apuce pe Jelena şi s-o azvârle pe scaunul şoferului. Ea se mută imediat, făcându-i loc. Întorcându-se să închidă portiera, Jed simţi mâna omului ce-l prinsese de tricou; îl smulse braţul şi trase portiera peste mâna lui, ca să-l forţeze să şi-o tragă îndărăt. Bărbatul izbuti să deschidă iar portiera şi Jed îl împinse; simţi o durere în umărul stâng, dar n-o luă în seamă.
În graba gestului, îi agăţase puţin cămaşa din al cărei buzunar de la piept căzu în interiorul maşinii un bilet colorat. Omul urlă, iar Jed trânti portiera.
După câteva încercări, timp în care vandalii loveau cu palmele în geamuri şi înjurau, porni maşina şi ieşi pe autostradă.
Deschise aerul condiţionat la maxim şi o trase pe fată lângă el, masându-i corpul ca să se încălzească.
– N-o să uit ziua asta! spuse el cu energie în glas.
– De ce m-ai sărutat? întrebă fata, când putu să vorbească.
Sprâncenele lui Jed se înălţară cu uimire. Nici el nu ştia.
– Bună întrebare.
Ea nu insistă; epuizată de frig şi de oboseală, îşi închise ochii şi abia după o vreme îi şopti lui Jed că au trecut iarăşi de spital.
Uitându-se la maimuţoi, Jed îşi aminti de sticla cu băutură şi, căutând-o în timp ce aştepta la semafor, găsi biletul pierdut de omul acela. Descoperi că era un bilet pentru hotelul lui Vicino; zâmbi şi-l puse în buzunarul de la blugi.
Atunci văzu că are o tăietură la braţul stâng care sângera abundent. N-o luă în seamă.
Nu-l mai deranjau problemele atmosferice şi nici variaţiile dintre noapte şi zi. Se gândi la Eric şi apoi la părinţii lui şi preferă s-o sune din nou pe Sophia. Din obişnuinţă. Iar ea, presimţind poate asta, nu răspunse.
Pierdut în gânduri, se ciocni de altă maşină şi se trezi aruncat pe marginea drumului, unde derapă şi se izbi de un camion părăsit; în câteva secunde,erau îngropaţi sub zăpadă.
Jelena îşi ridică picioarele pe banchetă şi privi năucă către parbrizul alb din faţa ei. Apoi în lateral şi abia pe urmă către Jed.
– N-ai făcut asta. N-ai făcut asta!! urlă ea, în imposibilitatea de a se opri.
Jed o cuprinse în braţe, dar nu reuşi s-o liniştească.
– Şi spuneai că bietul Sakis e nebun…
Jed încercă portiera, dar nu reuşi s-o deschidă. Se hotărî să sune la urgenţe; i se ceru să aştepte.
– Ţi-am spus că vom muri şi nu m-ai crezut, spuse Jelena. fără să-l privească. N-o să-mi mai văd familia, n-o să am nimic…
– Şi, ce ţi-ai fi dorit?
– Un job mai bun, un soţ, un copil. O căsuţă undeva la ţară. Nu ştiu, şi ridică din umeri.
– Nu eşti căsătorită? Câţi ani ai?
Fata pufni şi îşi ridică privirea spre el.
– Mulţi şi degeaba. Jed se încruntă. Douăzeci şi cinci.
– Mulţi înainte, îi ură el.
– Nu am soţ, nici măcar iubit. Mă rog, nu e treaba ta, zise şi se întoarse cu spatele la el.
– Mai rămâne să spui că eşti virgină, zâmbi el. Fata încuviinţă, râzând prosteşte. Şi vrei să mori aşa? Ea se sperie, iar bărbatul o linişti râzând. Glumeam!
– N-am găsit persoana potrivită.
– Pot să fiu eu aceea? râse Jed.
Ea se întoarse şi îl privi lung.
– Dacă te-ai atinge de mine, ar trebui să mă ucizi pe urmă, murmură ea, cu seriozitate.
– Adică un viol ar însemna sfârşitul vieţii tale? continuă el.
– Jed. Te rog…
– Mă gândeam mai devreme că dacă scăpăm de aici te iau de soţie.
– Ţi-e uşor să râzi de mine…
– Nu râd.
Auziră brusc nişte zgomote şi văzură cum zăpada dispare încetul cu încetul. Apoi, spre surprinderea lor, auziră glasul lui Sakis.
– Sakis, suntem aici!! Sunt Jelena şi Jed e cu mine! Ajută-ne!
– Ştim, v-am urmărit în trafic, se auzi vocea omului.
– Te vor salva, spuse Jed către fată.
– Ne vor salva. Ce tot vorbeşti?…
Jed îi arătă rana de la braţ. Jelena îl privi lung şi, smulgându-şi lănţişorul cu cruce de la gât, i-l dădu lui Jed.
– Ţine-l la tine. Ştiu că nu crezi, dar ascultă-mă. Ţine crucea strâns în palma ta; îţi voi dovedi că Dumnezeu există, Jed. Vei trăi.
Jed zâmbi uşor. Mai apucă să vadă să-l vadă pe Sakis şi Eris, cu câte o lopată în mână, apoi se i se aşternu o ceaţă groasă peste conştiinţă.
Când se trezi se afla într-un salon de spital. Jelena stătea lângă el, alături de un bătrân şi o femeie, probabil familia ei. Sakis şi Eris stăteau pe nişte scaune, mai în spate. Nu ştia cât timp trecuse, dar observă că era încăperea era luminată artificial.
– Cât este ceasul? Cum am ajuns aici?
– Este zece p.m., deci trecut de şase, se auzi vocea unei persoane care abia acum intra în salon.
– Eric.
Bărbatul mărunţel, trecut de vârsta pensionării, se apropie de el şi îi mângâie părul.
– Ce s-a întâmplat?…
– Nimic, copile, chiar nimic. La ora şase p.m., totul s-a liniştit ca prin farmec. Mâine va fi o altă zi.
– Sper că vei merge cu noi la slujba de dimineaţă, spuse Jelena, zâmbind.
– E…. duminică, da, constată Jed.
– Sigur că merge, zise Sakis. Da… Cred că te întrebi cum am ajuns aici. Eris m-a ajutat să evadez din nou. Deci, cum ziceam, vei merge, chit că te voi duce în braţe, aşa cum te-am adus la spital. Şi, apropo, Eris merge cu noi, căci îmi e logodnică, oficial.
O asistentă intră şi le ceru vizitatorilor să-l lase pe Jed să se odihnească. Jelena îl sărută înainte de a pleca.
Jed aşteptă ca asistenta ce verifica perfuzia să iasă, apoi scoase din buzunar biletul şi pliantul buclucaş. N-ar fi crezut în veci să trăiască o zi ca cea ce tocmai se încheia.
„Incredibil ce se poate întâmpla din pricina unui banal fluturaş…”
Apăsă pe telecomandă şi deschise televizorul din rezervă. Crainica tocmai anunţa că profetul Camping, abia ieşit din comă, recunoştea că se înşelase şi acum programase apocalipsa pentru luna octombrie.
Jed clătină din cap râzând şi închise televizorul. Prea târziu, el deja credea în adevărata credinţă.
Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră şi Suspans.
