Olga

Tocmai terminasem de făcut o vizită prietenului meu în covalescenţă, cofetarul, care se refăcea după o boală lungă şi grea, aşa că am luat-o încetişor spre casă, pe drumuri ocolite umbrite de galbeni castani. Era o dimineaţă liniştită şi frumoasă de toamnă iar pe chipurile oamenilor pe care îi întâlneam şi pe care îi salutam politicos se reflecta la fel liniştea şi împăcarea. Cred că, la un moment dat, am şi început să fredonez un cântecel pe care mi-l îngâna micuţa mea nepoată  de fiecare dată când trecea pe la mine şi tot sărind peste grămezile de frunze uscate adunate la colţul străzilor şi având grijă să nu îmi murdăresc pantofii, am ajuns în faţa casei unde locuiam.

Apartamentul meu din două camere se afla exact deasupra florăriei care, acum în septembrie, era plină de copii şi părinţi ce cumpărau flori care mai de care mai minunate pentru profesori şi glasurile lor răsunau vesele pe toată strada . M-am oprit şi mă uitam la ei fericit, cu mâinile în buzunarele paltonului meu lung şi călduros, îmi ziceam, Doamne, oare nu mi-ai promis tu că nu voi îmbătrâni niciodată, iar când am vrut să traversez strada, m-am oprit cu piciorul ridicat deasupra unei bălţi din faţa mea (vezi, plouase aseară). Stăteam aşa nemişcat, cu piciorul în aer şi apoi l-am pus din nou jos şi priveam soarele ce se reflecta blând în baltă şi chibzuiam că trebuie să scriu o poveste pentru copiii ăştia care ne aduc atâta bucurie, o poveste despre cât de greu trebuie să fie când eşti o baltă, un petic de apă stătută, care şi aşa are o viaţă atât de scurtă, mai ales în zilele călduroase, şi să te tot calce lumea cu ghetele lor mari şi pline de noroi şi să nu te lase să ai şi tu o conversaţie liniştită cu soarele de pe cer.

Deodată am auzit pe cineva strigându-mă şi când am ridicat privirea în sus am văzut că era vecina mea, bătrâna doamnă Olga Pisemski care îmi făcea semn din mână de la fereastră să urc până la ea. I-am făcut şi eu, la rândul meu, semn din mână şi ocolind balta am trecut prin mijlocul copiilor, ca printr-un nor de inocenţă ce îţi clătea mintea de gânduri rele, am urcat scările sărind treptele două câte două şi am bătut la uşă.

Îmi deschise uşa zâmbitoare, mă invită să intru şi luându-mi cu grijă paltonul de pe umeri îl agăţă de un cuier şi mă conduse în casă,  pălăvrăgind şi împingându-mă pe la spate.

– Nu, nu aici, haideţi în camera cealaltă, am să vă pregătesc un ceai fierbinte, sau poate că aţi dori o cafea, am şi nişte prăjituri cu scorţişoară foarte bune…

– Mulţumesc, mulţumesc, am bâiguit, nu este nevoie să vă deranjaţi, un ceai îmi este de ajuns, cafea nu beau din cauza inimii, şi priveam în jur camerele bătrâneşti, având grijă să nu mă împiedic de piesele de mobilă desperecheate care îmi loveau gleznele. Am intrat puţin cam stânjenit, nu ştiu de ce, în ultima cameră, dar ea mă luă de mână, şi îmi arătă un fotoliu, din faţa unei mese grele din mahon, în care m-am aşezat.

– Vă rog să mă iertaţi că v-am furat câteva minute din timpul dumneavoastră, dar am un motiv întemeiat. Eu ştiu, mi s-a adus la cunoştinţă, că vă ocupaţi cu o plăcută îndeletnicire, care după părerea mea nu poate fi decât vrednică de cinste.

– Hm, am făcut şi lăsându-mă pe spate, în fotoliul balansoar, am început să mă legăn uşor. O auzeam cotrobăind  prin spatele meu şi după un timp apăru cu o ceaşcă plină de ceai, nişte cubuleţe de zahăr şi câteva felii de lămâie pe o farfurioară, pe care le puse pe masă în faţa mea.

Deşi jaluzelele din lemn erau ridicate, în cameră era întuneric şi lumina care intra pâlpâia sfioasă peste scaunele din lemn tapiţate, peste canapeaua roasă din colţ  şi peste biblioteca plină cu cărţi vechi, multe în limba rusă. Am observat puţin mirat că pe masă sau pe pereţii îngălbeniţi nu exista nici o fotografie de familie, sau măcar o ramă goală, cum aveau de obicei bătrânii şi mi-am zis că probabil doamnei Pisemski nu prea îi făcea plăcere să se gândească la trecut. O lampă cu abajur se aprinse pe neaşteptate în dreapta ei şi îi lumină capul subţire cu trăsături clasice, cu părul alb, prin care se mai întrezăreau şuviţe blonde, pieptănat după urechi, faţa albă şi îmbătrânită dar care mai păstra urmele unei frumuseţi neobişnuite. Deschise uşa unui scrin şi scoase o cutie din tablă cu prăjituri şi fursecuri, bănuiam, şi aşa era, pe care mi-o întinse cu o mână încă sigură, apoi o sticlă de coniac cu un pahar. Îmi turnă un deget în pahar, se aşeză în fotoliu şi mă privi cercetătoare.

– Deşi noi ne ştim de mult timp domnule Ermita, nu am prea avut ocazia să stăm de vorbă aşa, mai pe îndelete. Dar nu-i nimic, ştiu că aveţi multă treabă…

M-am aplecat puţin înainte şi mi-am strâns pumnii între genunchi.

– Adevărul este, i-am spus, că nu am prea multe lucruri de făcut, dar, nu ştiu de ce, oamenii cred că sunt tot timpul ocupat şi de aceea evită să mă invite undeva, deşi eu cu plăcere aş accepta orice plimbare sau destăinuire.

Am  ridicat ceaşca şi am sorbit alene din ceai, având mare grijă să nu îmi ard buzele.

– Da, spuse ea, eu am întrevăzut în dumneavoastră ceva ce m-a făcut să vă acord încrederea mea şi când vă privesc în clipele astea îmi dau seama că nu m-am înşelat. Dumneavoastră, domnule, vă împărtăşiţi dintr-o mare iubire.

Am ridicat sprâncenele niţel surprins şi i-am zâmbit înţelegător.

– Mă scuzaţi, se foi doamna Pisemski în fotoliu, ce voiam să spun… adică, ştiţi, treaba asta cu desăvârşirea…

Am dat din mâini prin aer, erau ca aripile păsărilor fluturând mâinile mele. Am auzit un chicot de fată, afară cred, şi am întors capul spre fereastră. Perdeaua lungă, subţire şi galbenă de la praf avea în mijloc, aşa mi se păru, un imprimeu ciudat, o faţă schimonosită care rânjea provocator sau poate că era curentul ce clătina din când în când faldurile draperiei care mă făcu să văd ceva acolo unde nu era nimic altceva decât vânt. Am mai luat o gură din ceaiul cald şi strivindu-mi felia de lămâie între dinţi mă tot legănam în fotoliu. Doamna Pisemski vorbea în continuare dar eu, spre ruşinea mea, nu o mai auzeam, eu mă uitam pe fereastră la casa dărăpănată din faţa mea, de peste drum şi mă gândeam cât de frumos trebuie să cadă zăpada pe acoperişul din ţiglă roşie, cât de bine se amestecă roşul cu albul, ce feciorelnică combinaţie… (trupul ei atunci, o Doamne!…) .

– Oare toate aceste frământări, o auzeam vorbind departe, acum, la sfârşitul vieţii, au vreun sens? Tot acest zbucium în trupul meu…

– Ei, am zis, privind în continuare pe fereastră, despre lucrările sufletului în trup sunt multe de povestit… Şi parcă recitam. Am turnat coniacul în restul de ceai şi m-am întors spre ea.  Mulţi, probabil, vă reproşează continuu pierderea demnităţii în tinereţea dumneavoastră, doamnă Pisemski, dar mie puteţi să îmi spuneţi ce s-a întâmplat într-adevăr.

S-a făcut şi mai albă la faţă, dacă se mai putea aşa ceva, dar mă privi calmă şi vocea ei începu să-mi strecoare în suflet amintiri din alte timpuri, vocea ei curgea monotonă şi eu o ascultam cu ochii întredeschişi.

– Eu am copilărit, domnule Ermita, în nişte ani barbari, copilăria nu mi-a fost deloc fericită, deşi, până la doisprezece ani  am avut parte de lucruri bune şi frumoase dar ele au dispărut brusc şi nu    s-au mai întors şi moartea mamei mele, mai întâi, apoi a tatălui meu m-au aruncat într-un sezon al disperării şi al luptei pentru supravieţuire. Noi trăiam într-un sat mic şi neînsemnat, ca majoritatea satelor ruseşti pe atunci, nici nu era trecut pe hartă, nici acum nu ştiu dacă e, pe lângă Volga, mai sus de  Moscova. Mama mea a fost casnică şi avea grijă de casă şi de animale şi când a murit, în tăcere cum a şi trăit, tatăl meu s-a schimbat şi a devenit un om diferit, suferinţa nu l-a ridicat şi nici nu l-a făcut să decadă, de băut, curios, nu a băut niciodată… A, dar am uitat să vă întreb dacă mai vreţi puţin coniac?

– Nu, vă mulţumesc doamnă Pisemski, nici astăzi şi nici în general nu beau mai mult de un pahar, două, continuaţi, vă rog…

– Cum vreţi… Fireşte că viaţa mea ar fi putut decurge altfel dar nu noi ne ordonăm faptele, aşa că, cu puţin timp înainte de a-şi da obştescul sfârşit, tatăl meu a început să vadă lucruri care nu existau cu adevărat, nu aveau cum să existe şi a început să devină îngăduitor cu nişte simţăminte si instincte care trebuiau să fie ţinute în frâu. Şi am fost şi eu, la rândul meu influenţată, eram mică şi naivă şi îi tot spuneam, tăticule, cum poţi spune că mama a murit când ea e acolo în colţ şi uite ce privire speriată îmi aruncă şi de ce este atât de tristă? Iar tatăl meu îmi arunca, la rândul său, o privire de animal hăituit, strângea din dinţi şi gemea. Poate a fost de vină suferinţa, poate era el smintit şi nimeni nu si-a dat seama, nu ştiu… Dar eu cred că şi necuratul l-a mânat din spate…

Am întrerupt-o, tuşind de câteva ori şi când şi-a întors privirea spre mine i-am arătat cu degetul o statuie de pe scrin, lipită de perete, pe care am remarcat-o de când am venit. Reprezenta o femeie aplecată, goală, care ţinea ceva în mână şi părea surprinsă, iar în jurul pântecului avea încolăcit un şarpe.

– Statuia aceea, tinere, este una din puţinele amintiri concrete ce mi-au rămas din satul meu şi da, îmi dau seama că poate provoca o stare de repulsie, dar a aparţinut mamei mele şi mi-e greu să mă despart de ea.

– Repulsie, oh, nu, am replicat, poate doar curiozitate.

Mi-am frecat tâmplele, eram un pic ameţit şi neliniştit, spovedania bătrânilor te epuizează şi ei observă asta dar îşi găsesc o plăcere perversă în a continua. Un miros pregnant, îmbietor de pâine proaspătă îmi ajunse la nări din alte holuri, câmpuri galbene unduindu-se în vânt îmi trecură prin suflet şi am întins mâna spre cutia cu fursecuri.

– Anii au trecut pe nesimţite şi fireşte că vremea sfârşitului meu se apropie cu repeziciune, dimineaţa mă trezesc de fiecare dată ca într-un oraş necunoscut, aşa că nu mai are nici un rost să mă amăgesc sau să înşel pe alţii. Dar să ştiţi că eu cred într-un crâmpei de fericire durabilă, eu cred fără să şovăi în Paradis. Privirea ei albastră ca cerul Moscovei într-o zi de vară rătăcea prin mine dar nu găsi ce căuta, dezlegarea sau poate altceva şi după o clipă de tăcere îşi reîncepu povestirea.

Şi mie mi se făcu brusc milă de doamna Olga, de bătrâna, singura şi pustiita doamnă Olga Pisemski care debita lucruri ale căror înţeles îmi scăpau, vrând să-mi povestească ceva ce presupun că nu trebuia povestit şi având nefericirea de a mă găsi pe mine ca singurul confident, eu care abia reuşeam să mă înţeleg pe mine însumi, şi asta numai din când în când.

– Ştiţi, domnule Ermita, înainte şi după moartea tatălui meu am găsit totuşi un sprijin. Tovărăşia unui băiat care venise de prin alte părţi cu familia sa mi-a adus un strop de alinare. Nu ştiu cât de plauzibil o să vi se pară totul, dar vă mărturisesc fără preget că tare mult l-am iubit pe băiatul acela… Era subţire şi atât de plăpând, cu părul lui bălai vâlvoi, făcea nişte trucuri, nişte fapte încântătoare, ne uimea pe toţi cu nişte minunăţii care, mai târziu am realizat, purtau în ele o gravă taină…

Bătrâna se ridică şi luând statueta acea de pe scrin, un pic cam macabră pentru gustul meu, începu să se plimbe prin cameră cu paşi hârşâiţi.

– Scumpă prietenă, i-am zis zâmbitor, după cum îmi închipui că ştiţi, îngerii satanei se preschimbă uneori în îngeri de lumină, bălai în special, şi astfel ei îi netezesc calea diavolului ca să se strecoare în sufletele celor slabi sau neajutoraţi.

Mă privi nemulţumită şi se aşeză la loc în fotoliu, strângând statueta în mâinile ei aspre şi pătate.

– Tare mult mi-am dorit, tinere Ermita, să vă povestesc un episod din existenţa mea, iar dacă    m-am oprit la zilele copilăriei mele este pentru că atunci s-au petrecut nişte întâmplări ce m-au marcat şi mi-au definit cursul viitor al vieţii. Sunt convinsă că veţi înţelege adevăratul tâlc al acestor întâmplări şi veţi trage învăţămintele de rigoare. Mă privi binevoitoare şi în surâsul ei nu am ghicit nimic. Dumneavoastră aveţi o viaţă cam nestatornică, dar inima vă este bună şi îngăduitoare şi, mă bucur de asta, neştirbită de rău sau de suferinţă, cred că asta e remarcabil şi de aceea mă veţi pricepe.

Vorbea întruna bătrâna şi eu mi-am întins picioarele pe sub masă, pleoapele îmi atârnau grele, ochii, lipsiţi de ochelarii atât de utili pe care îi uitasem acasă, mă dureau, iar ea tot vorbea şi eu nu mă gândeam decât la somnul meu de după-amiază şi că trebuie să o vizitez mai des pe nepoata mea. Cred că am şi moţăit puţin, în fotoliul comod care se balansa –  aşa păţesc tot timpul, unde se află ritmicitate pe mine mă ia somnul, în tren sau privind la o petrecere oamenii care dansează şi nu mai trebuie să spun că acest lucru este destul de neplăcut în societate – oricum, am auzit cana izbindu-se pe masă şi tresărind am văzut-o pe doamna Pisemski privind-mă cu reproş.

– Era mai mic decât mine copilul acela, continuă şi de data asta eram atent, uite că nu îmi amintesc numele lui, dacă cândva l-am ştiut, şi pe cât de blând era cu mine pe atât de furios era pe ceilalţi copii cu care se juca, pentru că el le arăta ceva atât de frumos şi ei ori râdeau de el, ori fugeau speriaţi la părinţii lor şi erau apoi numai ameninţări şi cuvinte grele. Ca atunci când, după o ploaie de câteva zile, luă oleacă de noroi de sub nişte mesteceni din păduricea ce străjuia satul şi începu să modeleze cu mânuţele sale nişte păsări, nişte vrăbii, nu mai ţin minte exact câte erau, douăsprezece, pare-mi-se, dar erau atât de reale, păreau vii, iar imediat după ce noroiul s-a uscat, el s-a aplecat şi a spus ceva şi vrăbiile şi-au luat zborul, erau vii şi zburau învârtindu-se deasupra noastră, amândoi râdeam privind-le în timp ce ceilalţi copii au rupt-o la fugă.

Zâmbea cu toată fiinţa ei bătrâna Olga, pentru că redevenise fetiţa Olga la răsărit, zvăpăiată şi nepăsătoare, bucurându-se de întreaga  lume, văzută sau nevăzută, fără nici o ezitare în faţa miracolului.

– Dar nu numai vrăbii din noroi plăsmuia, ci şi alte zeci de figurine, statuete din mâl luat de la marginea râului sau din lut, modela o grămadă de vieţuitoare, păsări, măgari, tauri, animale ce nici nu ştiu dacă existau în realitate, şi apoi el îmi spunea, Olga, hai să ne jucăm de-a Dumnezeu, dacă vrei, o să le poruncesc să se mişte, iar eu râdeam aprobatoare şi ele săreau prin iarbă, ţopăiau voioase până când el le spunea să înceteze…

Chipul doamnei Pisemski era îmbujorat şi strălucea, iar în ochii ei albaştri vedeam cum dansa şi sălta fericită. A-şi fi dorit să mai beau un păhărel de coniac, dar nu am vrut să o întrerup şi am aşteptat în linişte să termine. Tare năzdrăvană şi vecina asta a mea!

– …Sau atunci când, era într-o duminică pe la prânz, toţi copii din sat au dispărut şi părinţii lor îi căutau îngrijoraţi, s-au îndreptat spre casa băiatului, întotdeauna dădeau vina pe el când ceva nefast se petrecea, dar acolo în ogradă nu au găsit decât o mulţime de iezi albi ce alergau bezmetici în toate direcţiile şi pe noi doi ce hohoteam şi ne tăvăleam pe jos de atâta râs!

Îşi şterse lacrimile din colţul ochilor şi scotocind prin buzunarele capotului de casă scoase o batistă şi îşi suflă nasul, întorcându-şi capul. Pe faţa ei se aşternu o expresie nedefinită. Se ridică şi îmi mai turnă un păhărel de coniac, fără să spună nimic şi se întoarse tristă spre mine. Privi spre statueta din fotoliu, o ridică şi se aşeză ţinând-o în braţe.

– Tatăl meu muri nebun şi eu, neavând alte rude, a trebuit să părăsesc satul şi locurile natale cu o altă familie ce mă luă în grija ei, dar măcar am confortul că băiatul acela plecă şi el din sat mai târziu şi eu am fost probabil singura cu care şi-a împărţit popasul. Iar după aceea mi-am petrecut tinereţea, cum se zice, răstălmăcind fiecare clipă în rugăciune.

Am rămas amândoi tăcuţi şi nu mai simţeam nevoia să vorbim.

Am băut pe nerăsuflate coniacul în timp ce doamna Pisemski se ridică, ieşi din cameră şi se întoarse cu paltonul meu în mână. Se uita la mine cu o căutătură ostenită cum îmi încheiam nasturii din os şi mă conduse spre uşă.

– Socotesc că aceste clipe de veghe împreună cu mine nu v-au indispus prea tare, iar dacă vreodată voi considera că anumite isprăvi din viaţa mea merită povestite şi vă vor ajuta în căutarea dumneavoastră, am să vă chem fără zăbavă. Mai stătu aşa, lângă uşa deschisă şi îmi şterse de pe umăr nişte fire de praf imaginare. Sau poate că nu, nu vă voi mai chema niciodată să stăm de vorbă aşa şi de acum noi doi nu ne vom mai reîntâlni ca doi vecini care se respectă, ci ca două prăpăstii şi mă îndoiesc dacă se mai poate întinde vreun pod.

I-am strâns mâna încetişor şi am sărutat-o pe obraz.

– Acuma am să-mi iau rămas bun, am şoptit, de teamă să nu mai stric ceva. La revedere, doamnă Pisemski.

– Rămâi cu bine, domnule Ermita, îmi zise îndatoritoare.

Am plecat mâhnit; acasă m-am aşezat la biroul meu, am privit nelămurit ceva vreme foaia albă şi ridicând stiloul am scris rândurile de faţă.

Victor Ovidiu Rusu s-a născut pe 16 mai 1979. A absolvent Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava.

Membru al cenaclului sucevean Zidul de Hârtie. A participat la Artfest Residency în 2010 şi 2011, Borsec.

Apariţii în: Scriptum (Biblioteca Bucovina Suceava), Crai Nou, FeedBack (Iaşi), Actualitatea literară, revista online Faleze de piatră, revista electronică Mixul de Cultură şi altele.

Apariţii în antologii: Declin (Antologie de proză, editura Arhip Art, Sibiu, 2010), antologiile revistei Singur (2010), Antologia Zidul de Hârtie (2011).

A publicat volumul de proză intitulat Aproape de un regat, 2007 la Editura Dochia, Iaşi.