Ordinul

 

         Nori negri, zămisliți parcă din aburi de smoală, țineau sub întunecimea lor luna și stelele deopotrivă. Privirea de om nu izbutea să străpungă puterea nopții mai mult de câțiva coți. Oștirea mărețului general turc Yuzum Selim-Bei mărșăluia descumpănată în retragere. Fiecare dintre luptători lua urma celui din față, aidoma unei turme de oi. Ici-colo, pe lungimea regimentelor în mișcare, un ostaș călare veghea din mers cu câte o făclie înțepenită în șa. Privită din puterea văzduhului, armata turcă șerpuia prin beznă cu dâra de foc străvezie.

          Mehmed al II-lea, mare sultan peste vastul Imperiu Otoman, își aruncase mânia asupra neamului românesc, după refuzul domnitorului Vlad Țepeș de a plăti tributul cuvenit pentru păstrarea tronului. Încununat de urări și cu binecuvântarea lui Allah, generalul Yuzum a pornit către porțile cetății Târgoviște în fruntea unei armate de douăzeci de mii de ostași. După cele câteva confruntări răzlețe din primele zile ale atacului armata română a bătut în retragere, în fuga lor trimițând oamenii și animalele în munți, lăsând pradă focului tot rodul pământului, otrăvind totodată și fântânile. Vreme de trei zile turcii au mărșăluit fără apă și mâncare, generalul fiind nevoit să renunțe la ambițiile sultanului de a-l îngenunchea pe Vlad Dracul. Acum, forțele Semilunei luau drumul Constantinopolului, unde Yuzum avea să se înfățișeze marelui său conducător, purtând pe umerii săi o apăsătoare înfrângere.

         

          ***

         

          Ușa se deschise și lăsă loc trimisului sultanului, un băietan ce nu părea să ducă pe umerii săi mai mult de douăzeci de primăveri. Purta turban alb și straie în culori aprinse, trase cu fire aurii. Era încins cu brâu din catifea albastră, cusut în mai multe rânduri, ce abia lăsa să se zărească un hanger cu mâner sculptat și teacă bătută în pietre prețioase.

          „De-a trimis după mine sultanul una din gărzile sale, nu-i a bună!”, se îngrijoră Yuzum în mintea-i încețoșată de proaspăta înfrângere.

          Fără să scoată nici măcar o vorbă, tânărul făcu o plecăciune discretă, apoi se retrase aproape lipit de peretele încăperii, așteptând ca generalul să își îmbrace elegantul său costum militar. Nu era necesar să spună nimic, fiind ferm convins că distinsul general știa motivul pentru care el se afla acolo. La scurt timp părăsiră împreună încăperea imensului palat, șerpuind cu pași repezi culoarele mari. Peste tot unde îți aruncai privirea, pereții de piatră erau împodobiți cu daruri scumpe, trimise către marele sultan din toate colțurile imperiului, toate așezate peste valuri fine de mătăsuri țesute în cele mai vii culori; dar Yuzum nici nu le vedea, era mult prea abătut să le bage de seamă. Cândva le văzuse și el, minunându-se de măreția bogățiilor ce umpleau castelul până și în cel mai întunecat colț, dar asta se întâmpla cu mulți ani în urmă, când la brâu purta doar arma unui simplu ienicer.

          Privirile celor doi se opriră în fața sălii de sfătuire, tânărul rămânând de strajă, iar Yuzum trecu pragul ușii cu răsuflare de plumb.

          – Viață lungă și prosperă pe tron, luminăția ta! spuse formal generalul fără să simtă tăria vreunui cuvânt rostit.

          – Scutește-mă de lingușeala asta, nerodule! interveni Mehmed tăios. Cum îți explici isprava asta nesăbuită?

          – Preamărite sultan, bag seamă că valahul și-a vândut sufletul Necuratului, altfel nu-mi explic cum a putut reuși. Unde mai pui că și-a pârjolit propriul pământ și nu găsești dram de apă neotrăvită. Arde pământul în urma lui cu flăcările iadului!

          – Ești un neisprăvit dacă gândești asta cu adevărat. Zăvorăște-ți gura aia slobodă și nu care cumva să înțeși mintea prostimii cu poveștile tale. Nu faci altceva decât să duci faima Dracului printre spahii și ienicerii mei, otrăvindu-le sufletele cu spaimă.

          – Iertare mărite sultan, zise Yuzum cu capul plecat, privirea-i lovindu-i-se de covorul arămiu ce împodobea pardoseala. Poate că anii în slujba domniei tale și-au spus cuvântul, oasele-mi gârbovite și mintea ostenită nu mai judecă așa cum se cuvine. Iertare, măria ta!

          Sultanul nu mai simți brusc nevoia de judecată, făcându-i semn generalului să plece. Se aşezase pe scaunul imens înțesat cu perne mici și moi, pus chiar în inima sălii, privindu-și supusul cum părăsește încăperea. Generalul pășea apăsat, mersul său trădând când și când un șchiopătat aproape insesizabil. Depăşi cadrul intrării trăgând după el cu grijă ușa, nu înainte însă de a face o ultimă plecăciune, apoi se pierdu prin holurile nesfârșite ale palatului.

          Mehmed rămăsese îngândurat, cugetând necontenit spre o posibilitate de izbândă. Ar fi putut foarte ușor, se gândea el, să azvârle asupra Valahiei toată armata ce o avea sub cârmuire, dar asta l-ar fi costat pungi nenumărate cu galbeni. În plus, pentru ce atâta chin? Ce ar avea de câștigat în urma unui asemenea atac, când, după cum spunea generalul său, Dracul își pârjolise singur pământurile și-și otrăvise fântânile? Ghiaurul ăsta trebuia totuși pedepsit pentru îndrăzneala lui. Dacă ar fi găsit o cale cumva…

          Nu apucă să-și termine gândul, căci sunetul perdelei grele din vecinătatea scaunului în care era așezat îl făcu să tresară. Un om înalt și uscat, judecând după felul cum îi atârnau straiele peste trup, își făcu apariția. Purta haine de culoare închisă, fără țesătură fină sau strălucitoare cu fir de aur sau argint, cusute doar cu ață neagră. Turbanul era din mătase albastră precum norii unei furtuni, încheiat în față cu o bijuterie din argint, cu marginile dantelate. Dantela fină a argintului îmbrăca o piatră imensă de smarald, cu licăriri vii în flacăra lumânărilor din încăpere.

          – Ah, tu erai Al-Rahim! tresări sultanul din scaun.

          – Iertare dacă te-am speriat mărite sultan, spuse primul sfătuitor al lui Mehmed.

          – Nu te îngrijora de asta, altele sunt grijile nostre acum…

          – Am bănuit că isprava generalului Yuzum îți va aduce negură în suflet, l-a întrerupt acesta pe sultan, cutezând astfel să caut o cale de ieșire pentru necazul ăsta, cu speranța că nu am îndrăznit prea mult.

          Cuvintele primului sfătuitor al sultanului erau mereu alese și bine gândite, căci venea dintr-o familie cu rădăcini adânc înfipte în inima Saharei, urmaș direct al lui Ticfarinas tuaregul. Bărbații din neamul său erau capete luminate și binecuvântate – căci viața în inima deșertului îi învățaseră tainele cumpătării și răbdării; războinici temuți deopotrivă, aflați mereu la căpătâiul unor mari conducători. Asta îi era menirea lui, Al-Rahim, și a celor ce aveau să fie urmașii lui.

          – Rahime, spuse sultanul, știi bine, cuvântul tău este calea mea către lumină în vremuri întunecate!

          – Binecuvântată să îți fie vorba, măria ta! Fie ca Allah să plece lumina lui asupra ta și să îți lumineze calea.

          – Zi-mi Rahime, reveni Mehmed asupra gândurilor care-l frământau, lăsându-i un gust amărui în suflet. Ce vorbe ai drept sfat pentru mine?

          – Sultane, spuse acesta, cine se teme de lup își pregătește un câine!

          Liniștea răpi pentru câteva minute graiul conducătorului turc, mintea-i rumegând în tăcere deplină vorbele sfătuitorului său, căutându-le tălmăcirea lor ascunsă. Al-Rahim câștigase în timp respectul sultanului prin vorbele sale atent alese. Nu făcea abuz de puterea glasului, precum supușii săi turci. Era mereu blând la vorbă și vântul nu cunoscuse niciun cuvânt de-al tuaregului. Venirea acestuia la porțile palatului a fost întâmplătoare, defel voită, în urma campaniilor Imperiului în Africa.

          Neam de rătăcitor, Al-Rahim crescuse la sânul mamei sale adoptive, căci cea care îi dăruise viața se stinsese chiar la nașterea sa. Tatăl adoptiv, căpetenie a unui renumit trib de comercianți, luptător temut printre popoarele nisipurilor, dar învățat deopotrivă, i-a dăruit tainele celor două virtuți: mintea și cuțitul!

          „Ascute-ți mintea, fiule, obișnuia să îl povățuiască acesta, la fel de des cum îți ascuți sabia, căci unde nu taie cea din urmă, dovedește prima!”.

          – Câine zici tu, Rahime? reveni într-un târziu intrigat Mehmed. La ce folos un altul, când sunt păzit de o haită întreagă?

          – Drept grăiești, mărite sultan, dar unii dintre câinii domniei tale au cam început să simtă apăsarea anilor pe care-i poartă pe umeri.

          Conducătorul otoman nu putea acum să își mute gândul de la generalul Yuzum, al cărui pas devenise cam greoi. Dar ce nevoie are un general să fugă, se gândi acesta, când el nu trebuie decât să-și cârmuiască oștenii? Geniul lui și experința unei căpetenii încercate în zeci de campanii militare, asta este tot ce are nevoie. Și totuși… mintea ostenește deopotrivă cu trupul; anii bătrânului Yuzum în slujba Semilunei nefiind nicidecum puțini la număr. Și pe cine avea să ridice în locul generalului? Care era destul de încercat în luptă și ager la minte pentru a ține frâul unei oștiri? O mulțime de îndoieli se înfiripau în mintea turcului, dar răspunsuri nici măcar unul. E lucru ușor a sta pe cal în fața mulțimii, mai grea este deprinderea artei de a cârmui o armată, căci puterea fără control nu te poartă nicăieri.

          – Să fie oare atât de istoviți unii dintre supușii mei? se întrebă sultanul fără să aștepte răspuns, dar acesta veni numaidecât.

          – Poate, zise scurt sfătuitorul, gândesc totuși că o luptă față de un asemenea conducător iscusit precum valahul Draculea, făcu o pauză si-l fixă pe Mehmed – privirea acestuia tulburându-se la auzul cuvintelor de laudă despre valah –, ar trebui purtată cu mintea și nicidecum cu puterea sabiei.

          – Cum mă sfătui, Rahime, să fac? Zi-mi, omule, cum?

          – Luminăția ta, tocmește o mână de asasini să îți aducă pe dată capul Dracului. Alege cu băgare de seamă și mulțumirea va fi deplină. Chiar de te-ar costa câteva pungi frumușele de galbeni, tot ai scuti mai mult decât o campanie în forță asupra Țării Româneşti.

          – Nu a izbândit un general otoman să frângă gâtul ghiaurului și izbutesc niscaiva tâlhari de suflete? Absurd! strigă sultanul. Nici vorbă să dovedească o bandă de asasini asemenea ispravă.

          – Pentru cei din Ordinul Pumnalului de Argint pun rămășag pe propria-mi suflare c-ar reusi! spuse cu un aer statornic Al-Rahim.

          – Ordinul Pumnalului de Argint? sări ca ars sultanul din pernele sale moi. Asasinii din neamul tuaregilor? Imposibil! Scrierile istorice spun că s-au prăpădit până la ultimul în bătălia de la Auzea, sub sabia Imperiului Roman. Mai mult de o mie cinci sute de ani s-au scurs de-atunci. Sultanul își potrivi cu grijă pernele și luă iar loc în scaun apoi își drese vorba și continuă. Ordinul e demult apus. O mână dintre ei de-aș avea sub cârma mea acum, sângele valahului ar îngroșa pământurile româneşti numaidecât.

          – Ce știu cronicarii, preamărite sultan, zise cu glas moale Rahim, doar mirosul cernerulilor și niciodată dorința din sufletele celor căzuți. Jurământul făcut sub sabie nu piere de frica acesteia!

          – Imposibil! Mehmed își scărpină încet barba și privi în gol. Cum ți-au ajuns asemenea zvonuri la ureche? Să fie oare încă păstrat în taină Ordinul? De-ar fi după cum spui tu, cum de-au reușit să rămână tăinuiți atâta amar de vreme?

          Întrebările se adunau grămadă în mintea sultanului. iar ochii îi scăpătau de dorință, gândind nenumăratele putințe stăpânind o asemenea grupare. Începuse a se frământa pe scaun, lipsit parcă de orice urmă de răbdare. Nu își mai găsea locul între perne și hotărî să se plimbe prin încăpere, dând ocol jilțului.

          – Prostii, spuse Mehmed, doar vorbe aruncate-n vânt. Scorniri fără rost. Să rămână ascuns atâta vreme și acum să apară așa, din senin? Nu se poate! Aș fi auzit cumva…

          – Luminăția ta, interveni sfătuitorul cu voce blândă, timpul i-a învățat să se facă auziți doar când vremurile devin prielnice.

          Poate altul, auzind asemenea vorbe despre vechiul Ordin al Pumnalului de Argint, neștiitor fiind, ar fi rămas nepăsător. Nu și Mehmed! Crescuse cu legendele lor povestite fermecător de tatăl său, în puținele seri petrecute împreună cu el, în care somnul le era străin. Credința față de tocmire și strădania lor au făcut din acești războinici unii dintre cei mai temuți asasini din toate vremurile. Înfrângerea nu era un temei pentru cei din Ordin, moartea sau victoria era deviza lor, jurământ făcut sub lama pumnalului.

          Ticfarinas, fiu al deșertului după glas de legendă, a primit suflare prin voia lui Allah din nisipul cel auriu, trupul sfânt al Saharei. Când primele legiuni romane au ajuns pe pământul binecuvântat al tuaregilor, au ucis cu sălbăticie toate sufletele ce le stăteau în cale. Așa se făcu, că, din nisipurile mustiinde de sânge proaspăt de mame și prunci, prin binecuvântarea mamei Sahara, ostenită să-și mai vadă poporul măcelărit, a luat ființă neînfricatul Ticfarinas.

          La frageda vârstă de zece ani s-a înrolat în legiunile romane, pentru a deprinde arta războiului de la însăși dușmanul propriului neam, căci orice pasăre pe limba ei piere. După alți zece ani s-a rupt din rândurile legiunii și a strâns în jurul său cei mai aprigi și dârzi dintre fiii Saharei. Astfel, spune legenda, a luat ființă legământul Ordinului Pumnalului de Argint, care jura răzbunarea chinurilor îndurate de triburile nisipurilor.

         

          ***

         

          Vântul arzător de vară încerca din răsputeri să străpungă pânza șalului ce ascundea chipul bărbatului, lăsându-i doar privirea pradă întinderii nesfârșite de nisip. Ochii negri cutezau să cuprindă depărtarea, urmărind agale dungile șerpuinde ce îmbrăcau grămezile de arină poleită. Vârful lamei încovoiate al sabiei străpungea nisipul, mânerul împrăștiind o umbră asemeni unei cruci strâmbe, înmuiată parcă și ea de aerul clocotind. Doar glasul vântului își spunea oful rareori, restul fiind pradă regatului tăcerii. Starea de veghe în inima deșertului îi aducea o liniște sufletească, îl lega cumva de el, oferindu-i mereu calea spre izbândă.

          Șoapta unor pași îi trezi simțurile, vestind apropierea unui Frate. Mersul celui ce se apropia era iute, încercând din răsputeri să biruiască nisipul potrivnic, semn că purta cu el vești. Întinderea era pustie încă, dar el știa că suflet din neamul său se apropia grăbit. Acesta era darul lor, al Imanilor, al celor aleși din rândul Ordinului. După câteva clipe, din dosul unei dune nu foarte înalte, se ivi un bărbat în veșminte albe. Înainta anevoios purtând cu el un sul din piele de cămilă.

          – Allah fie slăvit, frate Iman, spuse bărbatul abia dovedind să își stăpânească suflarea grea. Am vești! și-i întinse sulul din piele tăbăcită.

          – Fii binevenit, frate! îi răspunse Lamal, apoi desfăcu mesajul și citi.

          Vestea era de la Imanul Al-Rahim, care, deși nu mai pășea pe pământul sfânt al Saharei, cu sufletul încă era legat de Ordin așa cum se cuvenea după jurământ. După ce își însuși cu mare băgare de seamă mesajul porniră în grabă către tabără.

         

           „Frate Iman,

          Vești bune aduce vântul cald de vară. Am trebuință în slujba Ordinului, de tăișul hangerului tău și al altor doi Frați Imani. La al doilea răsărit după ce vei fi primit știrea să fiți pregătiți de drum. Câțiva trimiși din porunca mea vă vor aduce în inima marelui Imperiu.”

         

          ***

          

          Două lovituri domoale în lemnul ușii îl făcură pe Al-Rahim să tresară. Pe zi ce trecea simțea cum darul său se mistuie încet precum jarul. Erau luni bune de când nu mai simțea în trup acel freamăt, acel murmur neglăsuit al sufletelor care se apropiau de el. Chiar și acum, când sluga sa stătea dincolo de ușă așteptând umilă chemarea lui, nu o simțise apropiindu-se. Nici cel mai mic semn, nici urmă de darul sfânt! Se stingea încet cu fiecare zi care trecea. Bănuia că totul era din pricina rupturii de pământul natal, de întinderile aurii în sânul cărora prinsese taina vocii sufletului. Se gândea de ceva vreme că poate era mai înțelept să înmâne pumnalul său unui nou Iman, unui suflet de războinic care s-ar fi folosit mai bine de darul vocii. El putea să se descurce și fără ea aici, în inima Imperiului, unde era ferit de primejdii în slujba tronului.

          – Am vești, stăpâne! zise sluga supusă, cu capul plecat adânc către pământ. Chiar în timp ce vorbim sunt pe drum oamenii domniei tale, la nici o săptămână distanță de palat. În curând ți se vor alătura!

          – Sunt vești minunate, spuse zâmbind larg și mulțumitor Al-Rahim. Îți mulţumesc și te rog să primești darul meu, termină vorba și aruncă spre slugă un ban din aur. Aceasta strânse aurul cu patimă în palma asudată de nerăbdare, bucuroasă din cale-afară de ciubucul oferit de bunul său stăpân; făcu o plecăciune până la Allah și-napoi, pe urmă dispăru înghițită de întunericul de după pragul ușii.

          – Foarte bine, gândi sfătuitorul cu voce tare, într-o săptămână este desăvârșită sosirea lor.

          Trase cu sfială lada dosită a comodei din lemn de cireș, privi în jur bănuitor, apoi scoase o bucată de catifea împăturită bine, legată cu un șnur bogat împletit și împodobit la capete cu ciucuri mari. Desfăcu grijuliu legătura șnurului și despături catifeaua de culoarea sângelui închegat, aceasta lăsând la iveală un pumnal lucrat maiestuos. Fildeșul mânerului, sculptat aidoma unei cozi de scorpion, avea în capătul său înțepenit un safir albastru, șlefuit sub formă de telson. Apărătorile trădau sclipiri aurii în lumina slabă a lumânării iar teaca lucea necontenit, de-ai fi jurat că-i îmbrăcată în stele mici și albăstrui. Încovoiată precum mânerul, lama pumnalului se scurgea lin către vârful neobișnuit de bine ascuțit. Argintul ei era gravat cu însemnul Ordinului, un scorpion ce purta strâns în cleștii săi o ramură de măslin.

          Nu cuteză să se despartă de simbolul Ordinului purtat doar de cei cincizeci de aleși decât în puterea nopții, când somnul îi lăsă trupul fără vlagă. Îşi aminti cum îi tremurau brațele când strânsese în palme pentru prima dată pumnalul. Îl primise după ce un frate Iman fusese răpus în luptă, sufletul său alăturându-se celorlalte suflete ce-l mânuiseră înaintea sa.

          Când îți era înmânat pumnalul erai binecuvântat cu darul vocii sufletelor, cheia către simțul celui din preajma ta. Dacă gândul unui suflet cu același sânge de neam prin vine te căuta, îi simțeai chemarea fie el și-ascuns vederii; de-ți era străin de neam, îi înrobeai mintea după voința ta, însă doar cuprinzându-i clarul ochilor. Imanul își purta neîntrerupt pumnalul în vreme de război sau în misiunile Ordinului, iar în vreme de pace era lăsat la loc ferit, în tihnă. Blestem mare cădea asupra celui ce-și lăsa pumnalul să cadă voit în mâini străine, fie ele și sânge din sângele lui.

          Cele șapte zile de așteptare se scurseră aproape fără simțire, cei trei Imani găsindu-se acum în poarta cetății sultanului. Întovărășit de Al-Rahim, Mehmed îi studie din priviri, ochiul minții sorbind cu sete fiecare amănunt, căutând cusur ce-ar fi trădat vreun șiretlic. Deși îl cunoștea pe Rahim de multă vreme, asemenea întâmplare îi părea lucru greu de crezut, găsind fără rea voință rost de lucruri ascunse.

          Lamal, cel dintâi dintre noii veniți, era un bărbat mai înalt chiar cu un cap decât împăratul otomanilor, nu foarte trupeș dar puternic și agil. Ahmed și Aimar, cei doi frați de sânge Imani ce-l însoțeau pe Lamal, îți lăsau impresia la prima vedere că ar fi putut doborî în luptă corp la corp până și un taur. Toți trei îmbrăcau acum straie turcești pentru a nu trezi bănuieli în rândul celor din jur. Erau veniți drept mercenari dornici de înrolare în armata sultanului, doar Mehmed, Al-Rahim și vreo două slugi de încredere cunoscându-le adevărata lor menire.

          – Poftiți, rogu-vă! spuse sultanul încercând fără reușită să își dosească admirația. Sunteți după drum lung și bag seamă că foamea și setea nu vă sunt străine.

          Îl urmară pe turc, care se căznea să grăbească pasul, încercând să lase prepusa impresie a unui trup zvelt cu sânge ager; când în fapt, prin chinul său zadarnic, nu părea decât un vier legănându-se agale în drumul său către teică. Masa care trona în mijlocul sălii era chiar și pentru cei mai înstăriți din acele vremuri o vedere grea de povestit și poate mult mai grea de uitat. Câte bunătăți se știau în lume atâtea vedeai pe masa sultanului, sau chiar mai mult: găini, gâște, rațe, fazani și alte păsări de vânat, toate rumenite-n jar și în multe baițuri; pește în saramură, pateuri, brânză sau icre, toate din belșug. Pe margini zeci de fructe erau așezate în grămezi de aproape nu-ți mai puteai zări vecinul de peste masă, colorate atât de viu și frumos încât spuneai că-s rupte bucăți din curcubeu și puse la masa mare spre placul mesenilor. De cofeturi nici vorbă să pomenim, căci ar fi lăsat gura apă și celui mai nepofticios dintre pământeni: dulcețuri, rahat, baclavale, sugiuc, halviță, turtă dulce, smochine, nuci și alune învelite în șerbet, halva și prăjituri în foi cu creme de gemuri. Toate cât să încânte și cel mai ales gust de om!

          Ușile mari și greoaie ale sălii de mese fură urnite cu strădanie de străji și zăvorâte pentru a ține în taină tocmeala ce urma a fi pusă la cale. Trebuiau să fie cu băgare de seamă, căci numai o vorbă de-ar fi scăpat slobodă din încăpere și-ar fi ajuns la urechile valahului, tot chinul lor ar fi fost zadarnic.

          – Sunt încântat peste măsură să găzduiesc asemenea luptători la masa mea, spuse sultanul în timp ce-și sucea mustățile negre și lungi, îmbâcsite de grăsime.

          – Onoarea este de partea noastră, mărite sultan, zise Lamal. Nu ți se oferă la orice apus de soare ocazia să cinezi cu un mare conducător, precum domnia ta.

          Trufia sultanului era periată, iar acesta nu se sfii să zâmbească mulțumit de vorbele oaspetelui său.

          – Frate Iman, se amestecă în vorbă Al-Rahim, cred că depeșa mea te-a prins pe nepusă masă, fapt pentru care, își drese glasul privind acum spre sultan, cred de cuviință domnia ta să nu mai tăgăduim nici măcar un minut.

          – Ai dreptate, Rahime, încuviință Mehmed cu o figură grea, ar trebui să grăbim vorba. Îți cer ție și oamenilor tăi, dragă Lamal, să pui la cale un asasinat. Vreau să îmi aduci capul valahului Vlad Țepeș, zis Dracul, iar în schimbul acestui favor îți voi pune în palmă o sută de mii de galbeni.

          Imanul nu arătă nici un gest la auzul sumei rostite de sultan, lucru care îl necăji nițel pe turc. Era lesne de înţeles că devreme ce acesta era dispus să se despartă de o asemenea sumedenie dușmanul său îi dăduse ceva de furcă.

          – Ai putea să aduni o armată frumușică cu galbenii ăștia și i-ai veni numaidecât de hac dușmanului tău, spuse Lamal țintuindu-l cu privirea pe turc.

          – Vezi tu, zise sultanul pripit de răspunsul Imanului, pe lângă galbeni ar mai fi și o altă risipă. Viețile multor soldați. Un atac al unuia dintre generalii mei a fost deja întors și…

          – Domnia voastră poate fi mai exactă în această privință? întrebă Lamal nerăbdător.

          – Oamenii mei nu s-au luptat drept cu armata valahului. Acesta atacă mișelește în retragere, pârjolind tot în urma sa și otrăvind fântânile. Astfel, înfometați și însetați au fost nevoiți să se retragă.

          Un cârmuitor de oaste cu asemenea destoinicie în arta războiului nu avea să fie o țintă ușoară. Asemeni și despre cei ce-l înconjurau, căci sigur fuseseră aleși pe măsură. Nu simțise umbra demonului ce înrobea inimi cu ispita lui, frica; ba mai degrabă gândul îi era răscolit de dibăcia valahului. Dacă apărarea lui avea fie la fel de vrednic pusă la punct precum atacul, atunci se va fi arătat o îndatorire demnă de un frate Iman.

          – Îți vei vedea dorința împlinită peste cel mult zece apusuri de soare, spuse Lamal pe un ton neclintit și se ridică de pe scaun. Rog domnia voastră să ne ierte! Ne vom retrage pentru că vom pleca la drum chiar în noaptea asta.

          Imanul lăsă încăperea întovărășit de cei doi frați de arme, trezind o urmă de încredere în inima sultanului. Știa din poveștile tatălui său despre cele zece zile care îi erau îngăduite unui Iman să își ducă misiunea la bun sfârșit. Toată neîncrederea sa începuse să capete o tainică urmă de nădejde și asta datorită vorbelor măsurate și purtarea asasinilor. Prin acceptul misiunii luptătorul își punea în joc nu doar faima sa, ci și pumnalul sfânt, căci cel ce își încălca cuvântul nu era demn să-l poarte. Văzuse multe suflete la viața lui iar limpezimea privirii, netulburată nici o secundă pe durata șederii, îl asigura cumva de tăria cuvântului dat.

          – Rahime, spuse Mehmed răscolind liniștea așezată, am un sentiment bun legat de omul acesta. Simt că nu mă va dezamăgi iar uimirea valahului, când va simți lama pumnalului său la beregată, va fi pe măsură. Locul tău este cu adevărat lângă tronul unui mare conducător, căci sfaturile tale duc mereu spre împliniri mărețe. Allah să îți lumineze calea și mintea, sfătuitorule!

          Al-Rahim înclină capul în semn de mulțumire și ceru dreptul să se retragă la rându-i. Turcul încuviință și vreme de câteva ore bune după plecarea acestuia, rămase pradă gândurilor până ce trupul său fu jertfa oboselii.

          Vraja nopții pusese stăpânire peste măreția Constantinopolului, îmbunând trupurile ostenite ale locuitorilor cu darul ei cel mai de preț, dulcea odihnă până-n răsărit. Maiestuosul castel era și el învăluit de puterea întunericului iar luna, stăpână peste cerul presurat cu sclipirile voioase ale stelelor, mângâia cu razele ei suprafețele lucii de marmură și travertin ce împodobeau cetatea de scaun a sultanului. Frunzișul pomilor din împrejurimi fremăta în șoaptă îngânând suflarea lină a vântului, forțând câte un trecător întârziat să grăbească pasul spre casă. Una dintre ușile dosite ale castelului eliberă trei siluete în puterea nopții, acestea făcându-se nevăzute printre zecile de case, urmând chemarea destinului către Țara Românească.

         

          ***

         

          Dovediră drumul către ținuturile valahe în cel mai scurt timp, ajutați de călăuze pricepute și cai ortomani. Astfel se găseau toți trei pe creasta dealului lui Caulea, boier mare și avut din părțile Târgoviștei, privind iscoditori curtea domnească, stolița prințului Țepeș. Ziua se îngâna cu noaptea iar ei, iscoditori, se pregăteau să plece până în apropierea cetății. Din locul de ședere, chiar de la câțiva coți în fața lor, povârnișul dealului se îndulcea coborând domol până la cel mai scurt fir al ierbii. Tot coborâșul era împodobit cu o livadă de meri în putere. Crăcile pomilor făceau cu grație plecăciuni trecătorilor, sub povara rodului îmbelșugat. Ultimul rând de meri aproape că scrijelea cu ramurile zidurile temeinice ale cetății.

          De-a stânga cetățuii se găsea un tău alungit, pornit din marginea dealului până înspre apus. Un drum lat, bătătorit în timp de copitele cailor, se scurgea pe toată lungimea tăului până în ludea mare. Dincolo de oglinda apei se găseau casele boierești, cu ale lor curți uriașe, vecine bujdelor de opincari. Partea dinspre răsărit a așezământului domnesc era îmbrăcată de-o pădure deasă, legată în depărtări cu linia orizontului.

          Lamal se hotărî să cunoască drumul către zidurile cetății prin inima pădurii; Ahmed și Aimar, cei doi frați ce-l însoțeau, porniră primul prin livada de meri iar celălalt aproape de buza drumului de lângă lac. Era musai să iscodească fiecare dintre putințele de mers către asezământ, căutând astfel să găsească drumul cel mai ferit și totodată cel mai iute pentru retragere; căci după asasinarea valahului, drumul îndărăt până la întâlnirea călăuzelor trebuiau să-l facă la pas pentru a se feri de priviri bănuitoare. Plănuiseră să-l ucidă pe prinț la puțin timp după lăsarea serii, când acesta avea să se retragă spre a se odihni, profitând astfel de cele câteva ore rămase până-n răsărit pentru a-și acoperi fuga.

          Lamal călca atent, cu mare băgare de seamă, ferind ramurile uscate căzute sub coroanele bogate ale copacilor. Liniștea pădurii era îmbietoare, aducătoare de pace interioară, binevenită oricărui suflet încărcat cu poveri. Imanul nu mergea chiar în marginea pădurii, ci preferase să se afunde printre copacii deși, spre a nu se lovi de vreo strajă ascunsă. Nu departe de el, în dosul unui frunziș mai înalt, se auziră zgomote slabe.

          „Mici ramuri frânte sub greutatea pașilor vreunei jivine”, se gândi el.

          Nu erau sunete însemnate, ba chiar aproape de nedibuit dacă nu ciuleai bine urechile, fiind cu siguranță un soi de bursuc sau arici. Calea către cetate era în sensul frunzișului, astfel urmând să-și satisfacă curiozitatea fără să se abată de la drum. Câteva urlete de lup zgâriară auzul omului, mult prea depărtate totuși ca să fie un pericol.

          Ajuns aproape de obârșia zgomotului aruncă o privire încordată frunzișului. Observă două licăriri ciudate c-un luciu întunecat. Un mârâit înfundat îl făcu să se retragă câțiva pași. Chiar în acel moment, din dosul frunzișului, sări cu o iuțeală izbitoare o creatură îmbrăcată de-o umbră înfricoșătoare. Lamal nu reuși să deslușească decât doi ochi tulburi și colții albi ai fiarei. Se prăvăli, reușind totuși în cădere să-și țintuiască talpa dreaptă în pântecul dihaniei, ca în clipa când se va izbi cu spinarea de pământ s-o zvârle în lături. Numaidecât se rostogoli peste cap, încercând astfel să se ridice în picioare, doar ca să cadă iarăși pe spate sub greutatea apăsătoare a unui lup zdravăn. Fără prea multe șovăieli își încleștă mâinile în blana aspră și începu să se rostogolească bătăios căutând din răsputeri să domine bestia, izbutind în cele din urmă să o fixeze. În timp ce mâna stângă se străduia să nu-l scape din strânsoare, dreapta căuta greu mânerul pumnalului. Abia atunci realiză că îl pierduse în timpul luptei. Îngrijorat începu a lovi cu pumnul strâns aidoma unui bulgăre de fier, izbind fără milă, când în căpățâna lupului când în falca încleștată într-un rânjet drăcesc. Lovind cu sete dinții albi ca de fildeș ai dihaniei, fâșii subțiri de piele se smulgeau la fiecare izbitură. Durerea era străină omului, focul luptei încingându-i sângele din vine. Plesnea fără încetare, spunerea lupului fiind pe măsură, zbătându-se din ce în ce mai puternic.

          Când aproape să-l subjuge întru totul, Lamal simți o altă izbitură în spinare, atât de strașnică încât se prăvăli sub apăsarea ei aproape lipsit de putere. Un alt lup, ademenit de zarva luptei, veni în sprijinul semenului său înfigându-și colții în umărul stâng al omului. Apărătorile din piele groasă, cusute în două rânduri și prinse peste umerii cămășii, serveau cu mare noroc ferind carnea de mușcătura puternică. Totuși, smuciturile animalului care se încăpățâna să bată în retragere, îi zădărniceau fiecare încercare de a se ridica de la pământ. Dovedea să se ridice în genunchi dar încleștarea colților îl dobora cu fiecare apăsare. Lepădă încercările de a se ridica și se trânti pe burtă, întinzându-și din răsputeri mâinile peste cap. Îndată ce simți atingerea aspră a blănii jivinei își încleștă degetele într-o strânsoare puternică. La fiecare smucitură a lupului răspunsul omului era pe măsură, trăgând cu forță în orice direcție.

          Atât de sălbatic își înțepenise pumnii în blana dihaniei încât dovedi să-i smulgă câteva pâlcuri bogate din părul aspru. Chinuit de durere, animalul sări în lături, retragerea-i fiind însoțită de mârâituri primejdioase. Dezmeticindu-se, primul lup se alătură noului venit însetat de răzbunare. Lamal era acum într-un prejudițiu limpede, simțind primejdia fără de scăpare, odată cu venirea liotei de lupi. La început se adunaseră buluc în fața prăzii dar dându-i târcoale îl încolțiră. Omul căuta cu disperare o creangă mai zdravănă cu care s-ar fi putut apăra, când simți sub talpa opincii pumnalul rătăcit. Era împăcat cu gândul că nu avea să mai vadă lumina zilei dar își jurase că avea să poarte după el spre moarte o parte din lupi.

          Fixă teaca de cingătoare, de astă dată mai cu băgare de seamă, profitând de răgazul oferit de jocul adulmecării prăzii în care era angajată toată haita. Mârâituri înfundate sfâșâiau liniștea nopții, pregătind atacul într-o horă a morții. Ca prin minune o sorginte de lumină tulbură bezna. Apropiindu-se amenințător de haită o stârni să rupă rândul. Printre lupi se strecură un țăran român, judecând după straiele ce le purta, ținând în mâini două torțe încununate de focuri bogate. Era acum lângă Lamal, mișcându-se fără încetare, smucind când și când cele două focuri către jivinele înfuriate și însetate de sânge. Unul dintre lupi se avântă spre țăran, căutând să-l doboare, încercarea-i îndrăzneață oferindu-i chemarea morții, pumnalul luptătorului Iman izbindu-l cu putere. Căzu fără suflare pe patul de iarbă, inima-i fiind zdrobită de lama de argint. Românul încuviință surprins de reacția fulgerătoare a necunoscutului, avântându-se iarăși cu făcliile pentru a înfuria altă jivină. Răspunsul unui alt lup nu zăbovi, aruncându-se și acesta înspre țăran pentru a-l sfârteca. Lovitura ucigașă a pumnalului veni dinspre cerul înstelat, căci saltul animalului fusese destul de jos, lama lovind greabănul dihaniei și opintindu-și vârful ascuțit în șira spinării. Căzu fără suflare cu ochii împăienjeniți de ură, căutând ludea tărâmului celor iertați, pierzându-se astfel pe întinderile nesfârșite ale morții.

          Alte câteva încercări ale lupilor de a mușca au fost zădărnicite de făcliile țăranului, haita renunțând în cele din urmă, acceptând înfrângerea și topindu-se în noapte. Imanul curăță lama pumnalului de sânge cu repeziciune, apoi îl vârî în teacă, asigurându-se că nu va mai fi rătăcit pe viitor. Privi cu băgare de seamă către figura celui ce îi sărise în ajutor, deslușindu-i trăsăturile feței în lumina torțelor care încă ardeau cu putere. Părul negru îi cădea în șuvițe bogate peste umeri, drept și fără cusur. Nasu-i era cârn și o mustață bogată umbrea buzele care păreau a fi subțiri și lungueţe sub jocul luminilor de foc. Era înalt și bine clădit, cam de același stat cu luptătorul Iman. O plecăciune fu făcută de Lamal în semn de mulțumire pentru ajutorul oferit, fiind totodată mărturia cinstei cuvenite unui brav luptător. Fără să scoată nici măcar o vorbă acesta dispăru în grabă printre copaci, lăsându-l pe român într-un val de taină și uimire.

          Gestul salvatorului fusese nobil dar nu făcuse altceva decât să-și osândească conducătorul la moarte, căci asasinul plătit continua să își croiască drum către rostul său.

         

          ***

         

          Întors ultimul din iscodire, Lamal povesti cu înfocare isprava de care avusese parte în pădure, rostindu-și admirația față de salvatorul necunoscut.

          – Negreșit, spuse Ahmed privind către frații săi de sânge, drumul prin livadă este cel mai sigur și ne oferă acoperire până-n poalele zidurilor. Văd de cuviință ca mâine pe înserare să pornim către cetate.

          – Așa vom face, frate, spuse Lamal. Pădurea adăpostește primejdii care ne vor poticni iar calea din vecinătatea lacului ne-ar putea trăda.

         

          Ziua dinaintea atacului de noapte și-au petrecut-o la maginea pădurii, ascunși de orice privire iscoitoare și fără îndeletniciri care le-ar fi trădat ființa. Au căutat să-și întărească vocea sufletului, gândind spre a face legătură cu locurile întru totul necunoscute, căci ludea spre suflete era tăinuită prin așezările pe care acestea le cutreierau.

         

          ***

         

          Lumina zilei, obosită să se mai lupte cu norii negri, căzu pradă întunericului. Luptătorii și-au închinat zeii lor, străini acestor ținuturi prospere, apoi și-au urmat firul însângerat al sorții. Panta dulce a dealului lui Caulea au răzbit-o cu iuțeală, simțindu-se prea la vedere. Odată intrați printre pomii de măr au mers cu pași măsurați, cufundați în scoarța de-un verde crud. Firele de iarbă se culcau supuse sub tălpile opincilor, îngrijindu-se chiar fără de voia lor ca pașii să le fie muți. Unele ramuri mai viguroase și bogate în rod, cutezau să apuce straiele călătorilor nălucitori. Luptau din greu să-i oprească, lăsându-se învinse în cele din urmă. Calea până-n temelia zidurilor ce îmbrățișau cetatea se dovedi fără urmă de necazuri.

          Afundați într-o pată mare de umbră, cei trei Imani puneau la cale ultimele amănunte. Lamal scoate o bucată din piele de căprioară, pe care era ars lăuntrul cetății domneşti, dăruită de însăși marele sultan la plecarea din Constantinopol.

          – De-aci ne vom despărți, spuse acesta în șoaptă, pentru mai mulți sorți de izbândă. După hărțulia cetății soba prințului este aici, fixă cu degetul un punct pe desen, greu de încurcat devreme ce este cea mai înaltă odaie din lăuntrul zidurilor. Ahmed! Tu vei da roată zidurilor și ai să ajungi de partea opusă. După rostul hărțuliei pe aici se poate sui zidul cu puțin chin. Este arătat ca fiind și fără posturi de veghe, deci ar trebui să-ți fie blândă reușita. Aiman! Harul tău de a deveni aproape una cu împrejurimile te condamnă, spuse zâmbind prietenește, să cauţi o cale de intrare pe lângă ludea mare; iar eu voi încerca să găsesc intrarea tăinuită despre care ne-au vorbit iscoadele sultanului. Ne vom găsi în holul camerei domnești când luna va fi în puterea ei. Allah să vă țină în paza lui!

          – Și vouă să vă lumineze calea, fraților, le șopti Aiman lui Lamal și Ahmed, apoi se pierdu în beznă urmărind dunga zidului.

          Ahmed se făcu la rându-i una cu întunericul urmând aidoma fratelui său, adăpostul dat de zidurile ridicate din bolovani de munte. Lamal rămăsese stingher, încercând să deslușească misterul bănuitei intrări ascunse, cercetând cu atenție harta oferită de sultan. După desen nu ar fi trebuit să fi fost prea departe de locul în care se afla. Aruncă o ultimă privire hărții după care o împături, făcând-o nevăzută într-unul din buzunarele nădragilor. Cu mare grijă porni de-a lungul zidului, căutând cu palmele orice amănunt ce ar fi trădat o intrare. Piatra de zid era potrivnică voinței Imanului, refuzând cu încăpățânare să-și trădeze secretul. Nu părea nimic nelalocul lui în dunga peretelui, oricât de mult ar fi căutat să-i găsească vreun cusur. Se gândea că poate zvonul ajuns la urechile iscoadelor sultanului putea să fi fost greșit, stare în care ar fi trebuit să caute o altă cale, renunțând să mai irosească din timp. Hotărî să mai facă o ultimă încercare, după care avea să renunțe. Porni iarăși spre a căuta cu atenție crescută, fără urmare și de astă dată.

          – Îți irosești timp prețios, glăsui în șoaptă Lamal.

          Se depărtă ușor de temelia zidului, căutând din priviri dacă ar fi fost vreo posibilitate de a-l urca. În retragerea sa observă cu uluire un dâmb asemeni unei cocoașe de cămilă, care urma panta dealului pe care se odihnea așezământul domnesc, apoi se cobora lin printre merii din livadă. Dâmbul se termina într-un morman de pietre. Grăbi pasul către mormanul acela, așteptarea nefiindu-i înșelată. Una câte una pietrele au fost îndepărtate, lăsând loc unei intrări clădită din piatră de munte, înaltă cât să încapă un om pe vine. Se avântă imediat în gura joasă cufundându-se într-un întuneric total. Pietrișul de pe fundul tunelului scrijelea voit și fără milă genunchii omului, făcând mersul aproape culcat mai mult decât stânjenitor. Se opri fără voia lui când, orbit de beznă, se izbi cu capul de fundătura săpăturii. Împinse ușor cu mâna dreaptă, dar nici vorbă ca stavila să se clintească, după care se opinti cu amândouă mâinile împingând cu toată forța. Piatra refuza să se înlăture și de astă dată!

          Îngrijorat, începu să verifice pereții lăuntrici, fiind în cele din urmă încântat de descoperirea sa. O micuță manivelă era prinsă în piatra peretelui. O armă și se auzi scrâșnetul eliberator. Totuși, nici urmă de lumină stavila fiind neclintită și acum. Se opinti iarăși în piatră cu putere, astă dată urnindu-se puțin însoțită de un scrâșnet asemănător celui pricinuit de trasul pârghiei. După câteva încercări piatra se mișcă cât să poată ieși forțat. Allah îi fusese întru totul aproape, căci straja menită să vegheze asupra intrării secrete ațipise lipită de zid. Oricât ar fi vrut de mult să cruțe viața soldatului îi era neputincios așa ceva. Trebuia să își asigure o ieșire fără greutăți după ce avea să îl ucidă pe prinț iar straja le-ar fi putut îngreuna retragerea.

          Lama de argint brăzdă aerul curat de vară, devenind mesagerul lumii de apoi. Ochii soldatului se deschiseră în urma loviturii, apoi ofiliră precum o floare în soare arzător vestind sosirea unui înger întunecat. Călăuza meleagurilor apusului venea să revendice sufletul mortului! Nepăsătoare, lama pumnalului își regăsi locul în teacă. Tăcută. Mișelă. Ucigătoare.

          Trase carnea neînsuflețită în loc ferit și cercetă cu atenție locașul. Pe ambele laturi ale curții se găseau mici clădiri ce slujeau nevoilor: hambare, magazii de arme, o potcovărie și altele de trebuință; una după cealaltă până în apropierea casei domneşti. Grădina mare și plină cu flori înveselea curtea mare, miresmele florilor jucându-se gingaș cu simțirile trecătorilor poftiți ori nepoftiți la curte. Ușa principală era deschisă larg, voci și lumini năpădind timid curtea. Privind cu grijă, Lamal observă pe una dintre laturile clădirii o fereastră larg deschisă, lăsată pesemne să poftească aerul răcoros al nopții. Se gândi că dădea într-un holișor dosit, devreme ce nici o rază de lumină nu răzbea prin cadrul ei. Aceea era șansa sa, își spuse Imanul, apoi porni în grabă într-acolo folosindu-se de fiece petec de umbră. Vocile erau acum mai vii, odată ajuns în buza ferestrei. Hotărî să aștepte ascuns în grija unor mormane de lemne până când glasurile aveau să se lase pradă oboselii.

          Nu dură mult și adunarea își găsi sfârşitul, glasurile înveselite fiind furate de un demon al tăcerii și închise în temniţi zăvorâte strașnic. Hoțul de suflete sări prin rama ferestrei, călcând grijuliu pe poditura din piatră. La nici câțiva pași în fața sa era un soldat care păzea scările către camera domnească, privindu-l uimit pe vindic. Încercă să își scoată sabia dar auzi chemarea tainică la luptă a Imanului. Buzele nepoftitului musafir stăteau nemișcate dar el îi auzea chemarea poruncitoare:

          „Pumnalul! Scoate pumnalul, omule!”

          Mâna înarmată a Imanului aștepta cuminte mișcarea râvnaciului uimit de trăirile sale. Buimăcit și aproape inconștient, străjerul își leapădă sabia și trase cuțitul din teacă. Era îndreptățit să-și câștige cu onoare șansa la viață prin luptă, așa cum Lamal trebuia să-și păstreze cuvântul dat către sultan.

          Își dădeau târcoale precum lupul prăzii, adulmecând reciproc punctul slab, jucându-se amenințător cu fierul tăios al lamelor. Ochii ageri tăiau prin aer scânteietori, nările sorbeau adânc din suflul curat al nopții, iar dinții mușcau buzele cu dușmănie. Jocul atacului deveni greu pentru soldat, hotărând astfel să se arunce în luptă. Intrusul sări în laturi ferind atacul străjii, însă mult prea departe ca să mai poată lovi la rându-i. O șansă irosită, se gândi cu jind Lamal. Un alt moment de cumpănă, cercetând-și cu defăimare adversarul, apoi soldatul sări iarăși în luptă. Firea limpede al Imanului răspunse printr-un alt salt și lama cuțitului soldatului rată, izbind neputincioasă tocul din lemn al ferestrei. Vârful nemilos al cuțitului Ordinului despică aerul în cădere, tăind o parte din mușchiul antebrațului. Urmă apoi o sfârlitură făcută izbitor de iute de către luptătorul arab, gâtlejul tăiat al străjii împroșcând sânge din belșug prin împrejurimi. Genunchii au căzut primii apoi întreg corpul neînsuflețit se lipi de piatra rece a pardoselii.

          A lepădat mortul pe fereastra largă pornind în grabă pe scări. Când să dovedească ultima treaptă, dintr-o adâncitură întunecată a peretelui fu înșfăcat de-o mână cu strânsoare de fier. În zadar mai încercă să apuce cuțitul căci mâna îi fu dată peste cap. Nu mai aștepta decât lovitura finală, strigătul neîmblânzit al îngerului înaripat al tărâmului de apoi. Dar aceasta întârzia s-apară!

          – Liniștește-te, frate, șopti o voce familiară. Ai să ne dai de gol!

          Era Ahmed, care ajunsese mai din timp în holul etajului, reușind să se retragă în ascunzătura scărilor cu puțin noroc, fără să fie văzut. Doi ostași păzeau intrarea în camera domnească, fiindu-i teamă să se avânte în luptă de unul singur. Ar fi izbutit să dejoace mintea unuia dintre ei, celălalt soldat însă putea alarma toată cetatea doar cu un singur strigăt. A preferat să aștepte sosirea unuia dintre tovarășii săi.

          – Sunt două străji, continua Ahmed, o să fie nevoie să folosim vocea sufletelor amândoi. Tu îl ataci pe cel mai scund, iar pe celălalt lasă-l în seama mea.

          – Bine, reuși să se schimonosească Lamal printre degetele mâinii tovarășului său, numai slăbește strânsoarea!

          Ahmed se supuse ușor înveselit de glasul ascuțit al Imanului.

          Răsuflă ușurat vreme de câteva secunde, bucurându-se de aerul tras din belșug, apoi se avântă în hol cautând cu privirea-i încordată ostașul mai scund. Luat pe nepusă masă, Ahmed, sări în holul îngust puțin întârziat încercând din răsputeri să subjuge mintea celuilalt străjer. În câteva secunde ambii soldați veneau cu ochii fermecați și cuțitele la vedere, sorbind cu jind din provocarea unei lupte corp la corp. Au căzut răpuși, împodobind pavajul holului cu jertfa lor. Priveau gol, cu ochii scurși de viață și culoare, fixând tavanul din piatră.

          Zgomotul unor pași din inima scărilor îi făcură să tresară ca arși pe cei doi asasini, neștiind unde s-apuce mai întâi. S-ascundă morții sau pe ei însuși? Hotărârea lor era deja târzie, căci sosirea lui Aiman i-a prins pe amândoi în mijlocul holului.

          – Allah fie-ți lăudat norocul! spuse mulțumind din toată puterea sufletului Lamal. Repede, frate Iman, vino de ne ajută, continuă el.

          N-aveau unde să ascundă trupurile fără suflare, căci holul era înfundat și foarte îngust, dar au încercat să le ferească rezemându-le într-un colț de perete. Și-au pregătit toți trei pumnalele și-au pătruns în dormitorul prințului. Odată intrați, l-au găsit pe valah așteptând cu sabia gata să rupă din carnea dușmanului. Zarva luptei din hol îl trezise din somnul fraged, oferindu-i răgaz să își apuce arma pentru a se apăra. Lumânările din cameră încă ardeau, aruncând sclipiri discrete peste chipurile celor patru suflete.

          Lamal încremeni privindu-l pe domnitorul român. Era uimit de lipsa oricărei urme de teamă din ochii acestuia, dar mai ales de înfățișarea sa. Cu glas aproape stins făcu eforturi mari să le vorbească celorlalți doi Imani ce-l însoțeau.

          – Fraților, acesta este omul care mi-a sărit în ajutor împotriva lupilor!

         

          ***

 

          Al-Rahim privea gânditor cum flacăra mistuia încet dar sigur trupul din ceară al lumânării. Apusul care se pregătea să pună capăt zilei, trăgea linie de final celor zece zile cuvenite jurământului unui Iman.

          „Să fie oare brațul prințului valah atât de puternic și mintea-i atât de sclipitoare, încât să doboare voința a trei luptători Iman? se gândea sfătuitorul sultanului. Allah să-l binecuvânteze, căci de ăsta-i firul destinului valahul își merită din plin fiecare picătură de viață.”

          Nici nu izbuti să își consume gândul căci în pragul ușii apărură cei trei luptători ce se angajaseră să curme viața prințului român. Rahim, încântat peste măsură, se porni să-i primească aşa cum se cuvine, dar citi îngrijorarea de pe chipurile lor. Se opri numaidecât.

          – Nu am putut duce la bun sfârșit jurământul dat, rosti Lamal, căci cel căruia trebuia să-i sting flacără vieții mi-a fost aproape în momente de impas. Sărind în ajutor mi-a oferit șansa la viață într-un moment nesperat. Legile vechi ale onoarei îmi șterg greșeala, lăsându-mi sufletul să guste din bucuria favorului întors.

          – Înțeleg greutatea sufletului tău, frate Iman, spuse Al-Rahim cu o voce caldă, aproape părintească. Mă tem totuși că judecata și mai ales inima sultanului nu va putea înțelege hotărârea ta. Urmați-mă! Trebuie să vă faceți nevăzuți până nu va primi de veste turcul.

          Se porniră în grabă în urma sfătuitorului, cuprinzând cu pași repezi întinderile nesfârșite de scări ale palatului. Merseră până dovediră s-ajungă în curtea lăuntrică, unde fură întâmpinați de un număr zguduitor de soldați turci. În spatele spahiilor și ienicerilor, înșirați pretutindeni, stătea sultanul Mehmed cu privirea-i înnegrită de ură. Răcni amenințător la vederea lui Al-Rahim:

          – Ai călcat în picioare bunătatea mea, stârpitură ce ești! Ți-ai înfipt colții veninoși în carne asemeni unui șarpe de deșert ce ești. Striviți lepădăturile astea și lăsați leșurile pradă ciorilor!

          Au făcut imediat cale întoarsă, blocând ușa intrării pentru a mai câștiga puțin timp. Cei trei s-au învoit ca Al-Rahim, în pofida împotrivirii sale, să încerce a scăpa din mâna sultanului având șansele cele mai mari de reușită. Cunoștea foarte bine secretele palatului și împrejurimile. Era mai mult decât necesar să avertizeze Ordinul şi pe Vlad Dracul, căci setea de răzbunare a sultanului nu avea să fie domolită doar de moartea lor. Lamal, Ahmed și Aiman urmau să țină calea soldaților turci înlesnind fuga sfătuitorului.

          Rahim se făcu nevăzut printr-o intrare ascunsă privirilor, lăsând în urma sa pe cei trei frați. Ușa spre intrarea holului strâmtorat cedă sub ploaia de lovituri a soldaților turci, pornindu-se claie peste grămadă spre a lua urma asasinilor. Abia dacă izbuteau doi oameni să meargă umăr la umăr pe lățimea holului, iar ei se buluceau care cum dovedeau să ajungă în capătul lui. Nu dăruirea către marele sultan îi făcea să fie atât de înfocați, ba mai degrabă vorbele conducătorului turc rostite chiar înainte ca ușa să fie sfărâmată.

          – O mie de galbeni pun în mâna celui ce îmi va purta unul dintre capetele stârpiturilor astea!

          Mare le-a fost mirarea soldaților când în pântecul sălii imense, învecinată holului, au fost întâmpinați de cei pe care îi urmăreau cu atâta sete de galbeni în licăririle ochilor. Așteptau nepăsători, ca și când nimeni și nimic n-ar fi urzit în pofida lor; drepți și fără urmă de teamă primind cu ochi ageri privirile năucite ale turcilor. Asasinii tuaregi, deși binecuvântați cu darul vocii, erau vestiți pentru faptul că dădeau țintelor lor șansă la viață într-o ultimă luptă dreaptă. Atunci, încăierarea aceea nu avea cum să fie dreaptă pentru ei, darul lor nefiind folosit cu născociri mișelești.

          Un gând iute, țesut de mintea tuaregului Lamal, porni ucigător asemeni unei săgeți invizibile cu vârfu-i tăios înmuiat în venin, lovind cu putere fruntea încordată a unui soldat din primul rând. Acesta a tulburat clarul privirii turcului, făcându-l să se miște fără de voia lui. Într-un arc de cerc cam stângaci lovi cu sete primul chip cuprins de lumina ochilor, lama ascuțită a sabiei născocind flori sângerii și diforme peste coloritul sec al zidului. Trase iute arma din capul sfărâmat al camaradului său, devenit dușman în mintea-i înveninată, apoi lovi iar. Năucit de reacția turcului, un alt seamăn de armă căzu pradă sabiei lui. Zăcea acum și el cu fruntea crăpată, valurile fine de sânge ce îmbrăcau chipul ofilit al soldatului pierzându-se în gulerul hainei.

          Speriați de turcul ce părea că devenise turbat, restul soldaților apropiați începură să-l lovească necontenit, până când, prăvălit pe pardoseala din piatră, încetă să mai sufle. Corpul său era sfârtecat, crestături mari lăsând la vedere carnea roșie, de-ai fi spus că fusese uns cu untură și lăsat pradă unei haite de câini înfometați.

          Tăcerea era stăpână peste încăpere, turcii privind înspăimântați și poate mai mult decât uimiți. Nu îndrăznea nici unul să înainteze, ca nu cumva să sfârșească asemeni ostașului răpus. Vreme de câteva secunde bune, toți priviră în gol, ca mai apoi câțiva dintre turci să înainteze fără voia lor. Grupul din gura holului era împins cu forță de către soldații aflați în spate, care încercau să răzbească scările, curioși peste măsură de zarva din sala uriașă și mai ales dornici să simtă greutatea pungii de galbeni în propriile mâini. Atunci iadul și-a deschis larg porțile, poftind în lumea celor vii aroma morții!

          Imanii și-au încrețit cu tărie frunțile, asmuțindu-și vocile sufletelor peste mințile ostașilor otomani. Trei dintre turci începură să lovescă cu săbiile lor arcuite în orice direcție apucau, vopsindu-și metalul ascuțit al lamei cu sângele slugilor Semilunei. Unul dintre ei lovi cu atâta sete încât nu mai răzbea să mai retragă lama din căpățâna mortului. Îl izbise din lateral, exact în dreptul tâmplei, despărțind urechea răposatului de cap. Vârful acesteia se rostogolise în grabă sub pașii amestecați ai mulțimii. Cât încă se căznea să tragă sabia, primi o lovitură din spate ce înroși numaidecât pânza albă a turbanului. Trupul căzu îngenunchiat sub propria-i povară a cărnii fără duh. Cu repeziciune, Ahmed înlănțui mintea unui alt ienicer, care sfârși la rându-i sub loviturile otomanilor, după ce făcuse câteva victime la rândul său. Soldatul controlat de mintea Fratelui Aiman căzu şi el pradă unor lovituri ucigașe de paloș, tuaregul căutându-i cu iuțeală un înlocuitor.

          Numărul turcilor începea să crească simțitor, tot mai mulți fiind scuipați cu ură de gura holului strâmtorat. Printre ieniceri își făcu loc cu greutate un arcaș turc, căznindu-se să dovedească în lături, lângă perete. Ahmed, observându-l, înțelese numaidecât pericolul şi slobozi mintea turcului pe care îl controla în luptă căutând să cuprindă gândul ucigaș al arcașului. Subjugă mintea otomanului vreme de câteva clipe, căci săgeata deja eliberată din arc lovi cu putere coșul pieptului însoțită de un pârâit zdruncinător de oase. Imanul Ahmed căzu fără putere în vinele picioarelor, căutând cu disperare să subjuge durerea cumplită pricinuită de respirație. Chinul se domoli cu iuțeală, după coloritul îmbietor din puterea ochilor. Mai întâi roșu sângeriu urmat de negru, iar în cele din urmă un alb puternic înfrățit de o liniște deplină.

          Aiman era atras de lupta turcului a cărui minte o ținea sub vraja vocii sufletului când, arcașul eliberă o a doua săgeată. Vârful ascuțit lovi cu sălbăticie ceafa luptătorului, rupse osul fraged al șirei spinării apoi îi sfârtecă limba. Se prăvăli mort, șiroaie vii de sânge împânzind piatra podelei.

          Ultimul dintre asasini, cu inima înecată de ură şi mânat de-o răzbunare câinească, se porni către arcaș spre a-l doborî. Argintul lamei pumnalului lucea otrăvitor în ochii înspăimântați ai țintei, otomanul pregătind cu repeziciune o altă săgeată. Calea luptătorului arab era încă liberă fiind apărat de turcul a cărui minte o înlănțuise, care lovea în toate părțile cu judecata întunecată. Când primul pas al tuaregului se împlini, arcușul slobozi săgeata cu un zgomot înfundat. Mânat de firea sigură, trupul nevolnic al arabului se supuse minții, ferind astfel vârful tăios al săgeții. Acesta mușcă anevoios din pânza cămășii, apoi se lovi de perete scrijelindu-i piatra. Fărâme mici din piatră atinseră podeaua și-atunci pumnalul se înfruptă din carnea turcului. Groaza se cuibărise în clarul ochilor arcașului, căutând cu disperare o cale de scăpare. Dorința sa de eliberare fu împlinită odată cu o a doua lovitură a cuțitului. Mărgele roșii împodobeau grumazul otomanului, ivite potrivnic printre degetele mâinilor încleștate cu spaimă peste rana lată. Căzu secătuit de puteri și sânge, lovind piatra pardoselii precum sacul plin cu grâu.

          Chiar în dreptul său Lamal observă deschizătura în perete a unei ferestre late, cât să se strecoare un om. Privind prin ea descoperi curtea interioară a castelului, unde înconjurat de soldați Mehmed încă aștepta capurile tăiate ale tuaregilor. După judecata sa nu mai rezista mult în fața mulțimii de soldați turci și-un salt mai zdravăn l-ar fi purtat prin aer chiar lângă sultan. Săritura ar fi însemnat moarte sigură, dar nu zadarnică, atât timp cât ar fi tras după el și sufletul conducătorului Semilunei.

          O ultimă adiere de vânt umplu plămânii asasinului cu aer. Mușchii picioarelor fură împroșcați cu sânge și zvâcniră cu puterea unui arc încordat peste măsură. Petrecu aerul liber de apăsarea chinuitoare a fricii, căutând cu priviri socotitoare trupul sultanului. Pumnii strângeau cu putere pumnalul deasupra capului, pregătit să lovească fără iertare.

          Cât dura un ciripit de pasăre în timp, atât îl despărțea pe tuareg de ținta sa; și-atunci unul dintre supușii turci se prăvăli peste sultan furându-i moartea. Cuțitul lovi spinarea soldatului, pătrunzând mușchii dintre coaste şi oprindu-se în bojog. Cu genunchii zdrobiți de pământ, Lamal ducea o luptă potrivnică durerii cumplite, încercând totodată să se târască spre a găsi un mod în care să-l înjunghie pe Mehmed. În zădărnicia sa, luptătorul arab simți cum mușchii spatelui s-ar fi odihnit pe o pătură lucrată din ținte. Vârfurile de sulițe şi săbii ale soldaților dimprejur străpungeau în forță carnea Imanului.

          În câteva secunde, doar pentru el Allah reduse totul la tăcere. Oasele sfărâmate ale genunchilor nu mai semănau durere; spatele nu-l mai simțea ca-n ghiare de vultur, iar inima nu-i mai plângea de tristețea pierzaniei. Liniștea era stăpână peste tot ce-l înconjura!

         

          ***

         

          Bătăi puternice în ușa odăii îl făcură pe Țepeș să tresară, dându-și astfel pradă uitării gândurile. Deschise ușa larg și unul dintre străjeri îi vorbi:

          – Măria ta, oamenii noștri au pus mâna pe o iscoadă a turcilor! Ce poruncești?

          – Purtați-l numaidecât aici! Vreau să-i vorbesc, porunci prințul.

          Soldatul se făcu nevăzut spre a îndeplini vorba prințului valah. În scurt timp prizonierul zăcea îngenunchiat în fața Dracului.

          Valahul îl căută atent din priviri și găsi portul ales al turcului nedemn de-o slugă de rând.

          – Ce vânturi te poartă pe meleagurile noastre, slujitor al lui Allah?

          – Bine grăieşti prințe, căci Allah este lumina ochilor mei, dar stăpân nu-mi este sultanul turcilor. Pământul meu de suflet este peste marea întinsă, căci mă trag din însuși Ticfarinas tuaregul, iar fratele meu de jurământ este Lamal, luptător dârz al Ordinului Pumnalului de Argint. Cel căruia odinioară i-ai dăruit zile prin vitejia ta!

           Chipul valahului se lumină numaidecât la auzul vorbelor prizonierului.

          – Eliberați-l pe omul acesta imediat, a spus Țepeș, căci nu ne este dușman nici pe departe. Dați-i de-ale gurii și-un pat cu așternuturi proaspete. De îndată ce își va trage sufletul vă veți îngriji să-și găsească drumul spre casă, căci omul acesta din neam de viteji are de spus lumii întregi povestea sa!

          Tuaregul părăsi încăperea îndrumat de supușii prințului valah, pierzându-se printre odăi. Printre ziduri reci de piatră. Printre așternuturi moi. Printre visuri și cărări spre casă…

 

Nota autorului:

    Ca urmare a unei întâmplări neprevăzute a apărut o situație nefericită pentru autor, pentru juriul Concursului de Proză Scurtă HELION, dar și pentru Gazeta SF. Proza IMAN, distinsă cu premiul al II-lea, ex aequo, la Concursul Național de Proză Scurta HELION,ediția a 28-a, 2013, jurizare efectuată în zilele de 29 si 30 octombrie, postată pe site-ul Helion online în 30 octombrie 2013, a apărut,cu unele modificări în numărul 32 al Gazetei SF în data de 1 nov. a. c., creând o stare de confuzie și de inadecvare, cunoscându-se faptul că prozele distinse la concursul organizat de clubul Helion au drept de publicare în regim exclusiv în publicațiile Helion. Autorul își cer scuze față de organizatorii și juriul Concursului Helion și, de asemenea,față de redacția Gazetei SF, regretând profund situația apărută.