Genetica

─ Domnule colonel, am onoarea să vă predau comanda coloniei Genetica !
Briza risipea cu suflarea ei căldura unei după-amiezi rumenită de soarele insistent ce îşi arunca toropeala peste mica insulă din largul Oceanului Pacific. La debarcader o şalupă aştepta cu motorul pornit, gata să-l preia pe fostul comandant al coloniei. Era aceeaşi şalupă care îl adusese pe insulă în ultima sa misiune din cariera de militar. Peste câteva luni urma, în sfârşit, să se retragă. În calitate de guvernator al coloniei avea de pus la punct câteva deficienţe, pe care, desigur, numai un ofiţer experimentat le putea corecta. Un final strălucit de carieră îi aducea satisfacţia după care tânjise. Privi către stâncile ce se ridicau din mijlocul vegetaţiei ca nişte turnuri de cetate. Îi plăceau. Locul era minunat, chiar romantic. Dar romantismul nu are nimic comun cu disciplina militară. Este chiar contraindicat. Romantici pot fi doar civilii, mămăligarii. Îşi îndreptă spatele scoţându-şi mai în faţă pieptul puţin cam copleşit de abdomenul respectabil, oarecum caracteristic marilor băutori de bere. De după colţul unei magazii apărură doi soldaţi purtând anevoie un cufăr uriaş. Trebuie că erau efectele maiorului Georg, pe care le cărau spre şalupă. Dădu să spună ceva, dar atenţia îi fu atrasă de alţi doi soldaţi, transpiraţi de efort, care tocmai apăreau de după colţul aceleiaşi clădiri cu un alt cufăr, la fel de mare. Nu se putea spune că dusese o viaţă chiar austeră maiorul. Dădu să-şi dreagă vocea, dar un nou cufăr, de aceeaşi mărime, se ivi purtat pe braţe de alţi doi militari îndoiţi bine din şale. Rămăsese cu gura întredeschisă. Nu putea să creadă că toate acele trei lădoaie puteau să încapă în şalupă. Şi chiar dacă le-ar fi înghesuit cumva, era foarte clar că va asista la un naufragiu previzibil.
─ Domnule colonel ? îl readuse pe insulă din nedumerire vocea joasă a maiorului .ce rămăsese în faţa lui în poziţie de drepţi cu mâna dusă la chipiu.
Făcu un gest abia perceptibil cu fruntea în direcţia celor trei cufere târâte cu greu spre şalupă. Maiorul ridică uşor din umeri şi şopti conspirativ:
─ Sunt copiile solicitărilor mele de transfer, trimise către statul major.
─ Ai grijă, să nu te bage la apă! îl avertiză tot în şoaptă colonelul Roll by Ron. Dar când citi în ochii celuilalt nedumerirea se mulţumi să-i mai facă o dată un uşor semn cu capul în direcţia şalupei. La debarcader nu se mai zăreau decât cele trei cufere ce păreau că plutesc paşnice pe oceanul liniştit . Intraţi regulamentar în formaţie soldaţii se întorceau în pas de marş cântând un cântec ostăşesc. Îşi îndepliniseră misiunea.
─ Sergent, ţipă apoi colonelul către gradatul înţepenit în poziţie regulamentară lângă catargul pe care fâlfâia drapelul coloniei, dă onorul!
Salută la rândul său şi strânse oficial mâna maiorului care îşi încheiase misiunea pe insulă. Sergentul îşi duse trompeta la gură şi suflă cât îl ţineau bojocii. Un vaier scurt ţâşni din trompeta cam uzată şi muştiucul îi sări cât colo în praf.
─ S-o ia naiba, domnule colonel, raportă indignat, am cerut de o mie de ori o trompetă mai ca lumea, dar degeaba.
─ Pe loc repaus, strigă Roll by Ron, iar trupa înşirată pe ţărm se execută imediat.
După un stânga împrejur făcută ca la carte, din mers, maiorul făcu un semn amical cu mâna şi se grăbi să se îmbarce printre cuferele sale. Curând se auzi motorul ambalat al şalupei care se îndepărtă greoaie, aproape scufundată sub povara lăzilor pe care se căţărase cu agilitate nebănuită cel ce se retrăgea din colonie.
─ Drepţi! ordonă colonelul. Pentru onor înainte!
Cu multă băgare de seamă sergentul reuşi să intoneze un arpegiu, apoi îşi puse trompeta la şold.
─ Cum te numeşti, sergent? ţipă la el domnul colonel by Ron.
─ Harun al Halil, să trăiţi!
─ Ok, beduin de ocean, ia trupa şi treceţi imediat la program!
─ Trupăăă, drepţi! Trupă, la stânga! La loc comanda! Trupă, la dreapta! Înainteee, marş!
Cadenţa bocancilor trântiţi pe solul stâncos umplu golul lăsat în urmă de plecarea maiorului şi a celor trei cufere ale sale. Viaţa pe insula coloniei Genetica reintra în obişnuit. Cu paşi relaxaţi şi largi, cu mâinile la spate, colonelul se îndreptă spre locuinţa sa, unde câţiva soldaţi tocmai îi căraseră bagajele. Intră în interiorul răcoros al unei cochete căsuţe de vacanţă, atât de diferită de blocul cazon în care era cantonată trupa, aflat de partea cealaltă a unui lac miniatural, cu apă dulce. Se pare că nu prea avea de înfruntat multe probleme, iar cele pe care le constatase la prima inspecţie efectuată în compania fostului comandant al coloniei nu păreau chiar atât de grave. Insula pe care se aflau laboratoare de cercetare genetică părea la fel de liniştită ca şi oceanul. Ce îl determinase pe maiorul Georg să-şi ceară cu atâtea insistenţe transferul? Poate vreo problemă de familie, poate dorinţa de a face carieră în unităţile navale? În definitiv era treaba lui. Dacă se plictisise cu viaţa prea liniştită, nu avea decât să plece în teatrele de luptă. Pentru un ofiţer aflat la apusul activităţii Genetica era un rai în care putea să-şi treacă pe îndelete în revistă evenimentele din viaţă. Pe o masă scundă descoperi un telefon de campanie. Se aşeză comod în şezlong şi ridică receptorul.
─ Sunt centralistul, soldat Patricson, ordonaţi!
─ Fă-mi legătura cu corpul de gardă!
─ Am înţeles! Imediat în receptor se auzi vocea cunoscută după accentul său exotic a sergentului al Halil.
─ Ordonaţi, domnule colonel!
─ Sergent, la ce oră primeşte trupa masa de seară?
─ La ora 20, domnule!
─ Ei bine, de azi va fi la ora 19, după care veţi continua cu o oră de instrucţie. Schimbi garda după programul normal.
─ Am înţeles, domnule! se auzi sec răspunsul.
Colonelul aruncă receptorul în furcă. Ce vechitură de telefon! Probabil că pe insulă fuseseră aduse numai obiecte casate din armata lui Napoleon. Trebuia numaidecât să trimită un referat superiorilor. Dar mai înainte se cuvenea să treacă în revistă toate obiectivele, ca să-şi facă o imagine clară a situaţiei reale. Zări într-un colţ frigiderul. În sfârşit un obiect care aminteşte de civilizaţie, de lumea modernă. Poate că în interior va mai găsi ceva care să-l mai apropie de confortul firesc? Deschise larg uşa frigiderului. Surpriza fu la fel de mare pe cât de neplăcută. Frigiderul era îngheţat şi pustiu ca baza militară de la Polul Sud în care îşi începuse cariera.. Al naibii maior, zicea că duce în cufere maculatură! Cine altcineva golise frigiderul de toată berea care în mod normal ar fi trebuit să se găsească pe rafturile reci. Se întoarse dezamăgit spre şezlong. Stai puţin! Pentru ce se afla pe insulă? Nu era el şeful? Primul control trebuia făcut la popotă. Şi cu ocazia asta avea să-şi completeze golul nefiresc din răcitor. Ei, drăcie!
─ Sergent! zbieră comandantul insulei spre gradatul care tocmai se ivise.
─ La ordinele dumneavoastră, domnule!
─ Mă însoţeşti la popotă! Vom verifica magazia de alimente şi modul în care se pregăteşte cina pentru soldaţi.
─ Am înţeles, domnule! se răţoi Harun al Halil.
Cantina se afla la marginea unui platou îngust, nu foarte departe de celebrele laboratoare de cercetare, acum dezafectate, de pe insulă, obiectivele care trebuiau vegheate cu străşnicie. Intrarea noului comandant în bucătărie întrerupse brusc hărmălaia şi agitaţia celor trei bucătari care înţepeniră numaidecât în poziţie de drepţi.
─ Ce-i aici, sergent? întrebă cu un ton plin de reproş colonelul enervat de indisciplina personalului.
─ Bucătăria, domnule! explică binevoitor sergentul.
─ Eu te întreb ce e cu indisciplina asta, deşteptule! Ce se găteşte pentru masa de seară?
─ Domnule, raportez: conform dispoziţiei dumneavoastră, ora cinei a fost decalată şi am luat decizia ca, pentru a ne încadra în program, să fierbem orez. Fierbe mai repede decât fasolea!
─ Şi unde e orezul, ia să vedem?
─ Mişună, domnule!
─ Ce face? Oalele văd că sunt goale! Unde este orezul?
─ Mişună, să trăiţi, repetă sarcastic al Halil!
─ Cum mişună, ai înnebunit?
─ Raportez: ne-am grăbit şi apa nu a fost suficient de fierbinte ca să-l opărim. Ca urmare a perforat oalele şi acum mişună!
Dacă nu ar fi fost un militar călit, colonelul Roll by Ron ar fi explodat de mânie. I se turnau gogoşi fără nici un pic de ruşine. Îşi ţinu însă nervii în frâu. Trebuia să dovedească tact şi fermitate totodată. Făcu câţiva paşi prin bucătăria largă privind preocupat pardoseala de parcă ar fi căutat o soluţie ca să iasă din ridicolul în care era pus. Pe jos zări câteva boabe de orez risipite.
─ Care a vărsat orezul pe jos, doi paşi înainte, urlă proaspătul comandant şi guvernator al coloniei..
─ Domnule colonel, raportez: a ieşit singur din oală, oamenii tocmai se grăbeau să-l recupereze…
─ Sergent, dacă îţi continui aiureala, te paşte arestul, tună enervat la culme domnul comandant. Ce e prostia asta?
─ Nu a fost opărit bine, domnule, repetă cu voce gâtuită de emoţie sergentul. A găurit oalele şi a evadat!
─ Ce fel de orez e acesta, să găurească oalele, mă credeţi stupid?
─ E modificat genetic, să trăiţi ! Dacă nu-l opărim din prima, găureşte oalele şi evadează. Este a patra oară că se întâmplă şi numai din cauză că bucătarii s-au grăbit să asigure masa trupei la ora pe care aţi hotărât-o!
Fără să vrea colonelul se trase doi paşi înapoi. Un bob de orez tocmai i se căţăra pe bombeu.
─ Nu atacă, roade doar oalele, îndrăzni unul dintre bucătari să vorbească observând ezitarea comandantului.
─ Ok, m-aţi convins, spuse mai potolit colonelul, cu un nod în gât. Adunaţi mai repede mizeria asta de pe jos şi puneţi naibii ceva ca lumea la fiert pentru masa de seară a trupei. Executarea!
Cu mişcări scurte personalul se apucă să măture orezul mişcător împrăştiat pretutindeni. Colonelul ieşi cu paşi apăsaţi din bucătărie urmat numaidecât de sergentul plin de zel. Se opri în mijlocul platoului privind peste mica pădurice din faţă, în zare.
─ Văd că aveţi generatoare eoliene pe insulă, sergent…
─ Nu avem, să trăiţi!
─ Cum nu? Alea mari de dincolo de pădure ce sunt?
─ Patru tulpini de floarea soarelui, domnule! Le vom recolta săptămâna următoare. Asigură uleiul pentru bucătărie şi mai rămâne şi de combustibil pentru sectorul de mecanizate. Ne ajunge pentru două luni de zile.. Sunt mari de aceea că au fost de asemenea modificate genetic…Ne descurcăm cu ce avem pe insulă, nimeni nu ne aprovizionează.
─ Adică aici nu sunt aduse provizii de pe continent? Incredibil!
─ Ne descurcăm cu ce avem pe aici, domnule. De bine, de rău, facem faţă. Ne-am obişnuit. Tot ce se află pe insula asta este modificat genetic !
─ Nu-mi vine să cred! exclamă surprins ofiţerul. Adică suntem… , dar se opri să pronunţe cuvântul „abandonaţi” în faţa unui subaltern. Chiar nimic nu este nemodificat pe insula asta amărâtă?
─ Ba este ceva, domnule! Solda mea…, bombăni rugător al Halil. De zece ani nu a mai crescut…
Colonelul Roll by Ron îşi drese preocupat glasul întrerupând intenţionat discursul sergentului. În minte i se desfăşura o altă imagine a înaintării sale în funcţia de guvernator al coloniei şi comandant al unităţii militare. Iată motivul pentru care maiorul Georg o ştersese cu grabă nedisimulată de la comandă,. Dar nu puteau sta lucrurile chiar atât de rău. Mica problemă care putea fi cu adevărat gravă era aprovizionarea. De unde avea să facă rost de bere pe o insulă pierdută în mijlocul oceanului? Privi la faţa sergentului, care i se păru amuzantă cu nasul lung şi aproape ascuţit care îi împodobea mutra. Dădu să zâmbească, dar îşi aduse imediat aminte că era comandantul şi se încruntă.
─ Se apropie ora mesei, încadraţi-vă în program!
─ Am înţeles, domnule! veni prompt şi regulamentar răspunsul sergentului, care execută o întoarcere perfectă dând să plece.
─ Sergent !
─ Ordinaţi, domnule! se întoarse automat gradatul spre colonel pierzându-şi puţin echilibrul.
─ De unde eşti, de loc?
Pe faţa subordonatului uimirea se întipări atât de adânc încât nu îi scăpă colonelului.
─ Eu ?
─ Păi cui i-am pus întrebarea? ripostă colonelul nemulţumit de reacţia nepotrivită a subordonatului luat prin surprindere.
─ De aici, domnule! se regăsi repede Harun al Halil.
─ Înţeleg, deci eşti localnic… Probabil că maică-ta lucra pentru laboratoare. Hm.. Auzi, nişte bere se găseşte pe insula asta prăpădită?
─ Bere, domnule? Ce este berea?
─ Nu ştii ce este berea? se minună colonelul. Asta e prea de tot. Voi ce beţi aici când vă este sete?
─ Apă, domnule!
─ Bine, bine, dar în afară de apă ?
─ Lapte de cocos, să trăiţi!
─ Şi altceva? Altceva! se impacientă ofiţerul suprem. Ceva care să vă răcorească, să vă gâdile gustul, să vă pişte uşurel de limbă, să vă facă plăcere! Oh!
─ Oh, domnule? Nu am auzit de asemenea băutură. Vă raportez că pe insulă nu se bea altceva!
─ Bine! Bagă trupa la masă! oftă încă o dată, dezamăgit, sau mai degrabă disperat colonelul Roll by Ron. Iată că se lovea deja de cea mai mare problemă, care trebuia rezolvată de urgenţă.
Dimineaţa îl treziră nişte bătăi stridente, insuportabile care veneau de pe micul platou. Sări imediat în picioare, se echipă urgent şi ieşi numaidecât să vadă ce se întâmpla. Îl văzu pe sergentul Harun al Hilal izbind cu convingere cu un polonic în fundul unei oale mari de inox.
─ Ce se întâmplă, sergent! strigă spre omul care îşi vedea nestingherit de preocuparea lui.
─ Dau deşteptarea, să trăiţi!
─ Unde ţi-e trompeta? Încetează cu tărăboiul acesta!
─ I-am pierdut aseară muştiucul, domnule, zbieră sergentul mai lovind de câteva ori cu furie în fundul oalei, înainte de a renunţa. Cred că l-am scăpat în sacul cu orez din bucătărie şi l-a ros orezul.
Pentru Roll by Ron era cât se putea de clar că începea o zi proastă.
─ Altceva în afară de orez nu mai aveţi în depozitul de alimente?
─ Am avut şi fasole, domnule, dar s-a epuizat.
─ A fost stocul prea mic?
─ Nicidecum. Am avut chiar surplus, dar din cauză că a crescut temperatura în depozit şi nu am avut termometre cu care să o măsurăm, a zburat.
─ A zburat fasolea?
─ Da, domnule, la temperaturi de circa 24 de grade face aripi şi zboară. Ştiţi, e modificată genetic.
─ Înţeleg… Fasolea zboară şi orezul mişună, mormăi ursuz colonelul. Aveţi cumva şi mazăre?
─ Desigur, domnule!
─ Tot modificată genetic?
─ Da!
─ Şi asta cum se… manifestă?
─ La o umiditate prea mare sapă galerii şi intră în sol, domnule!
─ Aha, e bine de reţinut… Ia ascultă… Aveţi cumva şi orz pe aici?
─ Da, să trăiţi!
─ Modificat genetic?
─ Da, domnule!
─ Şi orzul acesta cum zici că face?
─ Ce să facă, domnule?
─ Adică ce reacţie are faţă de condiţiile de mediu
─ Fermentează foarte uşor, domnule, dacă este bine vânturat! De aceea îl păstrăm închis ermetic în butoaie.
─ În sfârşit şi o veste bună! îşi spuse colonelul.
Până la masa de prânz făcu instrucţie de front cu plutonul. Apoi, plictisit, dădu repaus soldaţilor obosiţi şi se refugie la umbra căsuţei. Soarele ardea totuşi prea tare ca să se expună. Ce bine ar fi prins o bere rece! Îşi făcea socoteli cum să rezolve acel imprevizibil neajuns. Era optimist pentru că dacă pe insulă exista orz şi apă, nu putea fi mare filozofie să producă măcar câteva butoiaşe de bere. Desigur preocuparea lui nu trebuia să fie observată de trupă. Făcându-şi în minte fel de fel de planuri, analizând fel de fel de variante, ajunse la concluzia că locul cel mai bun pentru fabricarea berii nu putea fi decât spaţiul laboratoarelor părăsite, în care intrarea fusese strict interzisă pentru militari. Doar el, comandantul, putea avea acces oriunde. Gândurile îi fură întrerupte de apariţia sergentului care venise pe malul lacului cu un hârdău, din care începu să împrăştie în apă, cu o paletă, râme.
─ Ce faci, sergent?
─ Hrănesc peştii, domnule. În fiecare zi trebuie să le servesc porţia de hrană. Sunt foarte importanţi pentru alimentaţia sănătoasă a soldaţilor.
─ Cu râme?
─ Nu domnule, cu cromozomi! Nu se hrănesc cu altceva, decât cu cromozomi!
─ Cromozomi? Păi aşa arată nişte cromozomi? Sunt mai mult decât uriaşi!
─ Pentru că sunt modificaţi genetic, domnule!
─ Până acolo s-a ajuns? E dezastru!
─ Încă nu aţi văzut peştii, domnule…
─ Mă tem că nici nu mai vreau să-i văd…
La masa de prânz colonelul Roll by Ron fu servit cu mâncare de cartofi şi soia. Mânca pentru prima oară din hrana trupei. Refuzase categoric un pilaf de orez, căci ştia prea bine cum arăta orezul neopărit. Abia se atinse de bucate. Aveau un gust ciudat, fad şi renunţă repede să mai mănânce. Preferă să se îndoape cu câteva stridii pe care le procurase sergentul de dimineaţă, din ocean. Era clar că nu fuseseră modificate genetic. Îşi spuse că salvarea sa de la ocean venea în cele din urmă. La desert constată că bananele aduse pe un platou erau de vreo cinci ori mai mari decât cele obişnuite. Arătau apetisant, dar nu aveau nici un gust. Se gândi că doar coaja acelor banane putea prezenta un oarecare interes, din punct de vedere strategic, căci pe asemenea coajă putea luneca un întreg pluton. Se ridică de la masă nemulţumit şi se hotărî să intre în clădirea cu laboratoare. Poate că putea încropi acolo o instalaţie de fermentare pentru bere. Dacă ar fi avut bere, orice necaz ar fi părut mai mic decât în realitate!
Intrarea în incintă era păzită de o barieră închisă. Gardul de protecţie întins de jur împrejurul înaltei construcţii îi dădea un aspect sinistru. Un panou mare, cu nenumărate avertismente scrise cu litere roşii, descuraja orice tentativă de pătrundere în perimetrul interzis trupei.
─ Pe unde trecem, sergent? îl chestionă pe însoţitorul său credincios.
─ Doar pe sub barieră ne putem strecura, domnule. O să pătrund eu mai întâi, ca în cazul în care zona ar fi minată…
─ Ok, voi ţine cont de eroismul tău, sergent şi indiferent de ce se va întâmpla, te voi cita pe ordin de zi pentru bravură. Te felicit!
─ Îmi servesc ţara, domnule! salută mândru Harun al Halil şi se aplecă sub barieră cu avânt. Un trosnet scurt, de pânză sfâşiată, dădu de înţeles că pantalonii de camuflaj ai bravului sergent avuseseră de suferit grave avarii. Cu mâna dusă la spate, sergentul se replie raportând milităreşte
─ Domnule colonel, mi-au crăpat pantalonii. Vă rog să-mi permiteţi să mi-i schimb.
─ Ai naibii să fie, izbucni colonelul!
─ Ba sunt ai mei, domnule, dar materialul este ţesut din fire de bumbac modificat genetic. Obţinem în fiecare an cantităţi impresionante, dar nu are rezistenţa necesară…
─ Du-te şi te schimbă, sergent! ordonă superiorul care constatase jenat cu coada ochiului că nu doar pantalonii plesniseră.
Sergentul se depărtă în pas alergător. În vreme ce colonelul adăsta întoarcerea subordonatului, o pală de vânt îi smulse cascheta de pe cap aruncând-o în curtea îngrădită. Luat prin surprindere, Roll by Ron se repezi pe sub barieră să o ridice până ce nu observau soldaţii situaţia hilară. Abia când îşi potrivi din nou cascheta pe ceafă, realiză că intrase în perimetrul presupus a fi minat. Rămase nehotărât câteva clipe apoi îşi spuse că dacă tot nu se întâmplase nimic însemna că nu era niciun pericol pe acolo şi porni agale către o uşă masivă pe care trei lacăte zdravene apăreau ca nişte piercing-uri.
Scoase din buzunar un mănunchi de chei şi începu să caute care se potrivea. Cu răbdare, rând pe rând lacătele se desfăcură şi colonelul deschise greu intrarea.
Bâjbâi o vreme până când ochii i se obişnuiră cu întunericul din interior. Abia după asta reuşi să descopere un tablou electric şi cuplă o pârghie. Numaidecât din plafoane izbucni veselă lumina. În jur totul strălucea de curăţenie, de parcă laboratorul fusese părăsit doar de câteva ceasuri. Totul fusese lăsat în cea mai desăvârşită ordine. În fişete metalice, pe poliţele largi stăteau rânduite, după mărime, recipiente cu reactivi. Un suport zvelt susţinea eprubetele curate, aliniate perfect.. În mijlocul sălii, câteva lăzi sigilate parcă aşteptau momentul să fie încărcate în vehicule. Colonelul trecu în revistă, ca la o banală inspecţie de front, materialele aliniate pe lângă pereţi. Apoi urcă o scară care ducea la etaj. Pe marginea unui culoar spaţios se înşiruiau uşi numerotate. Deschise una , la întâmplare şi se pomeni într-o sală de operaţie dotată cu cea mai modernă aparatură. Fluieră uşor a uimire şi trecu mai departe. Nimeri într-o altă încăpere, în care se aflau zeci de bibliorafturi înşirate pe etajere. Probabil că acolo era una dintre arhivele laboratorului. Mai deschise câteva uşi, găsind aparatură care nici nu-şi imaginase că putea exista pe insulă . Totul în perfectă ordine, totul foarte curat. Îi devenea tot mai clar că laboratorul acela nu fusese abandonat definitiv, ci putea să-şi reia activitatea în orice moment.
Intră într-un birou mic, probabil oficiul unui cercetător. Pe masa curată cineva uitase un dosar gros. Îl deschise în treacăt şi văzu că erau fotografii. Privi câteva poze cu pinguini şi interesul îi fu captat repede. Se aşeză comod în fotoliul alăturat şi începu să răsfoiască filă cu filă dosarul. Când termină de răsfoit, rămase un timp cu privirile aţintite în gol. Expresia de lehamite pe care o afişase toată ziua dispăruse de pe faţa arsă de soare.
Lăsă dosarul înapoi pe masă şi se ridică parcă teribil de obosit. Ieşi repede din laborator şi încuie cu mare grijă cele trei lacăte. Apoi îşi puse bine cheile în buzunar şi se depărtă către locuinţa sa.
Ajuns în cameră scotoci prin bagaje, de unde scoase o undiţă şi trusa în care îşi ţinea cârligele. Nu se opri din mers până la debarcader, unde se aşeză pe o piatră de pe mal şi fluierând gânditor o melodie fantezistă aruncă nada în larg.
─Domnule colonel, permiteţi să raportez!
Solicitarea regulamentară a sergentului rămase fără răspuns. Lângă mal se clătinau pe valuri două bărci învechite, legate cu un capăt de parâmă. Colonelul Roll by Ron privea orizontul cufundat în gânduri.
─ Domnule colonel?
Mai trecu o vreme până când ofiţerul păru să-şi aducă aminte că îi fusese solicitată atenţia.
─ Spune, sergent!
─ Trupa este pregătită pentru instrucţie, domnule.
─, Bine, preia comanda! mormăi ofiţerul.
─ Am înţeles!
Colonelul privi o vreme în urma sergentului care se depărta în pas vioi şi puţin legănat către platoul pe care aşteptau înşiruiţi soldaţii. Nu avea nici un chef să mai ţipe la ei, să-i alerge şi să-i pună să sară peste obstacole. Ce făcea acolo, pe insulă, nu era decât o minciună, o mare păcăleală care nici măcar nu merita vreo atenţie.
Pescui până ce soarele se scufundă de-a binelea îndărătul stâncilor de pe insulă, aducând amurgul. Când se ridică de pe locul său aruncă undiţa într-o barcă şi porni cu mers obosit către căsuţă. Purta după sine senzaţia ciudată că trăia într-o lume falsă, fără valoare, fără Dumnezeu. Se aruncă în hamacul prins deasupra duşumelei şi visă o vreme cu ochii deschişi. Când noaptea îşi coborî întunecimile peste ocean coborî din culcuş. Înghesui câteva lucruri într-o raniţă şi cu băgare de seamă, fără cel mai mic zgomot porni către debarcader. Drumul i se păru mult mai lung decât era cu adevărat. Îşi aruncă bagajul într-o barcă şi apoi o dezlegă privind prin întuneric cu grijă. Nu era nimeni prin preajmă să-i surprindă fuga. Sări în barcă şi împinse cu putere marginea debarcaderului îndreptând-o spre larg. Cele câteva lumini ale coloniei Genetica se îndepărtau.
Vâsli toată noaptea. Când orizontul aprinse o geană de lumină, ridică vâslele şi lăsă barca în voia curentului. Îşi scoase vestonul şi chipiul şi le aruncă în apă. Lumina soarelui ce se pregătea să răsară găsi în mijlocul oceanului o barcă veche în care se odihnea un om. Era un dezertor, un ins care refuzase să rămână prins în chingile convenienţei, renunţând să fie stăpânul unei colonii uitate pe o insulă măruntă, să se hrănească pentru a supravieţui cu minciună şi să dea ordine unui pluton de pinguini modificaţi genetic. Era un biet naufragiat care ţintea să atingă un răsărit de soare adevărat. Un motiv nemaipomenit de bun pentru un final de carieră.

 Casian Balabaşciuc, s-a născut în Moldoviţa (județul Suceava), pe 7 mai 1957. Este inginer silvic şi promotor al culturii Bucovinei, în special al etniei huțule.
Se descrie ca o carte ce pusă pe raft poate sta şi singură în picioare, fără a se sprijini de altele.
Site personal: http://www.casa-cu-meri.ro/