(aproape continuare la „O fugă”, după o idee – şi nu numai – de Liviu Surugiu, la îndemnul d-lui Ben Ami de a-mi da în petic)
*
Pereţii metalici ai Camerei Curcubeului emanau lumină aurie. Bătrânul gârbovit admira harta stelară pe care trasase linii multicolore. Făcu un pas în spate şi aruncă o ultimă privire graficelor complicate. Misiunea Răsăritenilor era pe pe punctul de a se îndeplini.
*
Degetele femeii strângeau capetele basmalei înnodate strâns sub bărbie. Îi amorţiseră încheieturile după statul îndelung în genunchi în faţa icoanei Maicii cu Pruncul. Se legăna de pe un picior pe altul, încercând să treacă peste junghiurile din şale. Privea cu teamă şi durere preotul bătrân care ieşea din altar. Slujba se terminase şi, pe rând, sătenii părăsiseră biserica mică de lemn.
― Sărut mâna, părinte!
― Domnul fie cu tine! Ia spune, Mărie, ce te frământă?
― Mă tem, părinte… Îl pierd… Rămân singură şi-am să mor părăsită de toţi în astă lume… Se duce, părinte, se duce…
― Ia, hai să ne aşezăm… Şi-apoi îmi spui tu mie cine se duce şi unde… Şi-om vedea… Puterea Domnului e mare…
S-au aşezat pe două scaune alăturate, unul pregătit să povestească, celălalt să asculte.
― Ştiţi, părinte, că eu mai dau în bobi, mai torn cositor, mai văd nişte lucruri şi lumea vine să se sfătuiască, să le mai spun una-alta…
Bărbatul tăcea. Ştia de îndeletnicirile bătrânei şi, când venise în sat, încercase s-o convingă că ce făcea ea nu era tocmai după vrerea Domnului, că oamenii trebuiau să-I aştepte cu răbdare voinţa, să se supună şi să le ducă pe toate în smerenie şi curăţenie sufletească. Femeia venea des la biserică, se spovedea şi timpul crease o legătură specială între cei doi. Acceptase darul acesteia de a vindeca cu ceaiuri şi alifii din plante, dar şi pe cel de a vedea în viitorul apropiat. Convins de sătenii plini de încredere, o sfătuise să se roage şi să nu se îndepărteze de la dreapta credinţă.
― Nepotu’ meu, Andi… De când fiu-meu cu noră-mea au murit în accident, el mi-a rămas. Dintre toţi din neam, numai el mai vede lucruri din alea. El face treaba asta la oraş, acolo, la Bucureşti. S-a angajat la Poliţie, ajută să prindă criminali d-ăia mari, periculoşi…
Preotul îşi drese glasul. Nici treaba nepotului nu-i plăcea prea mult, dar înţelesese că era ultima unealtă ce putea opri Răul.
― El m-a mai rugat aşa, în timp, să-i zic ceva de el, da’ nu vedeam… N-am văzut niciodată. Azi noapte m-am trezit, părinte, dintr-un vis şi-am stat aşa, cu ochii pe pereţi şi mă uitam ca la un film din ăla, pe ecran…
― Mărie, să ieşim, să nu vorbim de lucruri din astea în casa Domnului…
O ajută să se ridice şi o conduse pe băncuţa de lemn din grădină.
― La început mi s-a înnegurat vederea şi-am mijit ochii, da’ era numa-ntuneric şi frig… Frig… Un foc mare şi-o femeie care iese din foc şi cade. Şi Andi o ridică de jos şi-o stinge. Şi merg, aşa, împreună, iau doi copii de mână, unu’ mai mic, unu’ mai mare şi pleacă. Andi se întoarce şi îmi face cu mâna. Avea ochii aşa… părinte, cum să zic… tulburi, albicioşi. Se uita la mine şi parcă nu mă vedea. Şi femeia aia îl duce de mână mai departe. Şi se făceau mici, tot mai mici… şi lângă copiii ăia doi mai era unu’ da’ aşa… cum să zic, părinte… Doamne păzeşte, parcă nu era din lumea asta. Plutea aşa ca-ntr-un nor de ploaie când în faţa, când în spatele lor. Parcă era din gelatină… Doamne păzeşte, părinte, că tare mi-e frică… stăteam, aşa, cu ochii pe perete şi-i petreceam cum îl petrec pe Andi când pleacă de la mine. Până se pierde încolo, la şosea… Şi când mi s-a luat ceaţa aia de pe ochi şi m-am uitat pe geam se făcuse dimineaţă. M-am dus la icoană, m-am închinat şi-am plâns… am plâns… că-n inima mea ştiu că se duce…
― Mărie, eu zic să nu ne speriem dintr-atâta. Visele sunt vise… poate ai dormit şi ai visat urât. Cu rugăciune, post şi credinţă, aflăm şi vrerea Domnului. El ne păzeşte de ispite din astea. Visele mai sunt şi treaba Necuratului. Rugăciunea şi spovedania ne fereşte de ele.
Femeia oftă adânc dând din cap, ştergându-şi lacrimile de pe obrajii brăzdaţi de riduri. Cât ar fi vrut să creadă… Dar în adâncul inimii ştia că darul ei îi trimisese imaginile de peste noapte.
― Să nu te superi, părinte, da’ n-a fost vis… N-a fost… Andi se duce. Şi nu ştiu cine-i femeia aia şi ai cui sunt copiii şi ce-i cu celălalt… Ăla micu’, din noru’ de ploaie…
Preotul îşi căuta cuvintele. I-ar fi recomandat post negru, rugăciuni şi slujbe făcute numai pentru ea, care s-o ajute şi s-o îndrume. Numai că o îndoială ca un şarpe iute se strecurase printre vorbele femeii şi se gândi că avea el însuşi nevoie de post şi rugăciuni. Ascultase o proorocire, nu un vis.
*
― Hoopaaa… Unde mergem, Andi, de te-ai gătit aşa? Vreo mândruţă, ceva?
Se îmbujorase şi ochii albaştri străluceau deasupra obrajilor în flăcări. Se fâstâci, încercând să se eschiveze.
― Lasă, mă, că-mi zici tu când oi fi pregătit… Auzi, da’… e de-aici, de la noi, din Poliţie?
― Nu e, şefu’… Nu e nimeni… M-am îmbrăcat şi eu aşa, c-a venit primăvara…
― A venit, măi Andi, ţi-a venit şi ţie-n suflet!
Cam aşa simţea şi el, că toţi mugurii din copaci îi explodau în piept, că-i înfrunzeau degetele şi-i înfloreau. Gândurile şi visele lui, zi şi noapte, bântuite de o singură imagine: femeia al cărei trup nu-l cunoştea. Nici n-avea nevoie să-l cunoască. Era ceva dincolo de dorinţa fizică. Se temuse să alunece pe panta amăgitoare şi atât de tentantă a simţurilor. Femeia îi zâmbea în tăcere şi-l făcea să-şi piardă răsuflarea. Ar fi vrut să-i audă vocea, cea adevărată. Dialogul lor mut, privirea ochilor căprui cu sclipiri aurii erau tot ce avea. Mai avea băieţii care-l adoptaseră ca pe un prieten bun, care-l rugaseră să joace fotbal şi să-i dea în leagăn. Toate astea le păstra încuiate într-un sipet din adâncul sufletului.
― Şefu’… eu aş cam pleca, că trebuie să trec pe la spital…
― Ce faci la spital? Ce-ai păţit?
― M-au sunat de dimineaţă că îi scot Laurei bandajele de pe faţă. Ştiţi, fata arsă…
― Ştiu, mă, cum să nu ştiu, că doar cu ea ai debutat aici. Cum e?
― Păi astăzi a venit un medic neamţ pentru nişte cazuri mai speciale. Să vedem ce zice el, dacă se pot face grefe de piele… dacă…
― Auzi, da’ eşti cam informat… Ai mai fost pe-acolo? Am auzit c-a venit maică-sa să stea cu copiii. I-ai mai văzut? Te-ai dus pe la ei?
― M-am dus, şefu’, c-am prins drag de ei… N-au nicio vină. Nici ea. Nu putem să judecăm, atâta timp cât nu ne place să fim judecaţi.
― Ai şi tu dreptate!
Dancu întinse mâna şi îi zâmbi.
― Urează-i sănătate şi din partea noastră şi mulţumeşte-i! Hai, Doamne ajută!
Inspector-şef Dancu rămase privind uşa închizându-se. Ar fi vrut să-i spună că-i trebuia o femeie adevărată, nu o curvă de pe Centură, cu doi copii. Pe de altă parte, curva aia îi dusese pe urmele Piromanului. Vorba lui Andi: cine era el să judece?
*
A intrat în rezerva nouă, mai luminoasă, cu ferestre mari ce dădeau în parcul din faţa spitalului. S-a aşezat pe scaunul din dreapta patului, cu genunchii tremurând şi muşchii stomacului contractându-se.
Bandajele de pe faţă şi gât îi fuseseră scoase. Restul corpului rămăsese înfăşurat ca al unei mumii vii. Îndepărtă din gând comparaţia. Ochii mari, căprui, îi zâmbeau. Faţa îi era umbrită de pete rozalii; se refăcuse destul de bine, fără cicatricile acelea posmogite ale pielii mistuite de flăcări. Andi ar fi vrut s-o atingă uşor cu degetele, s-o simtă… Se temea. N-ar fi vrut să-i facă rău.
A venit primăvara, Laura… Aşa e, a venit, acum o văd… Am fost ieri la copii… Ce fac?… Sunt bine, le e dor de tine… Şi mie, Andi, şi mie, mi se rupe sufletul… Curând o să-i vezi… Ştiu, nu trebuie să mă vadă aşa… Ce a zis neamţul?… Nu ştiu, l-am văzut cum se întoarce din uşă şi mă priveşte şi spune ceva medicilor noştri, dădeau din cap, se mai sfătuiau şi au plecat zâmbind… Bine, trec eu şi întreb mai multe, trebuie să fie bine… Andi, am ceva să-ţi zic… Spune… Da’ nu prea ştiu cum, că toate astea sunt în mintea mea şi sunt atât de confuze… Nu-i nimic, am tot timpul din lume… Nu trebuie să vii aici, să-l pierzi cu mine… Nu, nu trebuie, dar îmi place s-o fac, deci spune… Ştii visul ăla al meu cu fetele alea, ştii tu, nasoalele… Laura, nu te mai gândi la asta, faptele s-au plătit, tu trebuie să te pregăteşti de un nou început… Andi, le-am visat din nou, pe ele şi alţi oameni; mă iau cu ei şi mă duc în nişte locuri îngrozitoare unde oamenii se omoară sau se torturează; fetele încearcă să împiedice asta şi uneori reuşesc, alteori nu; încearcă să pedepsească într-un fel vinovaţii… Laura, nu te mai gândi la asta… Nu pot, nu pot, vin noapte de noapte, şi văd, de fiecare dată, cât de crudă şi rea e lumea, cât de murdare sunt sufletele oamenilor şi cât de însângerate le sunt mâinile…
Andi se ridică de pe scaun şi întrerupse comunicarea cu femeia din pat. Trebuia să gândească singur. Se temea de spusele ei. Se duse la fereastră încercând să-i filtreze cuvintele. Putea fi efectul medicamentelor. Sau putea fi altceva. Reveni şi încercă să zîmbească. Umbre ca fluturi de noapte treceau prin privirea femeii. În colţul unui ochi atârna o lacrimă.
Laura, promit să mă gândesc la ce mi-ai spus; nu ştiu ce să fac, nu prea vreau să te duc în lumea mea… Andi, de ce vii aici?… De ce? Pentru că vreau să ştiu ce faci; pentru că trebuie să-ţi spun de copii, pentru că-ţi sunt dator… Dator? Cu ce?… Cu povestea aia, ştii tu, cu filmul cu maşina GRI; la care am decis să nu ne mai gândim… Apropo de film: azi, spre dimineaţă, am avut un vis ca un film, era despre o femeie care se ruga plângând într-o biserică de lemn; noi mergeam de mână şi ne luam la revedere de la ea; n-am vorbit, dar ştiam că se numea Maria şi te iubea, te iubea aşa, ca o bunică…
Andi sări în picioare. I se răceau degetele şi prin tâmple simţea curenţi electrici. Venise îndrăgostit şi înfiorat, avea să plece confuz şi îngrijorat. De-a dreptul înspăimântat dacă Laura i-ar fi povestit de Luca, Vlad şi celălalt copil, deloc asemenea lor. Îi bântuise gândurile toată ziua şi o făcuse să se roage fierbinte să scape de amintirea visului.
De unde ştia Laura de bunica Maria şi de biserica de lemn din satul ei? N-avea de unde să ştie. Se simţea depăşit de situaţie, călca înfrigurat pe nisipuri mişcătoare.
Laura, eu trebuie să plec, trebuie să mă gândesc la toate astea… Te-am speriat?… Nu, nu cred, nu ştiu… Mai vii?… Doamne, Laura, ce întrebare-i asta? Vin mâine, ca de obicei… Să nu mă laşi aici singură, mi-e frică, tare frică… Nu te teme, nu te las nici să vrei…
Cobora îngândurat treptele, când se trezi strigat de directorul spitalului:
― Domnule Comănescu, aveţi puţin timp?
Tresări speriat şi întinse mâna medicului oprit în dreptul ultimei trepte.
― Desigur! Pe ziua de azi am terminat programul!
― Aţi vrea să mă urmaţi în birou?
― Bineînţeles!
Se aşezară faţă în faţă pe scaunele tapisate, despărţiţi de biroul plin de dosare medicale şi volume de specialitate.
― Domnule Comănescu, sunteţi un apropiat al familiei? Mă refer la doamna… ăă… domnişoara Stere.
― Nu sunt chiar un apropiat, nu ştiam de existenţa dumneaei înainte de… accident. Dar ştiţi cum s-au desfăşurat atunci lucrurile şi… nu ştiu, m-am simţit dator să mă implic, oarecum… Mama ei a venit şi a luat copiii din centrul de îngrijire unde au fost duşi după… Eu i-am vizitat… Să spunem că suntem prieteni.
Prieteni? Dacă ar fi avut dispoziţia de după-amiază, când se înroşise în faţa şefului, şi-ar fi pierdut firea şi în aceste momente. Numai că vizita în rezerva fetei arse îi trimisese mintea într-un caleidoscop de imagini, fiecare din ele reflexia unei trăiri. Nu mai ştia dacă era sau fusese îndrăgostit, dacă se putea considera atras de o femeie în starea ei, dacă putea iubi o femeie al cărei trup n-avea să mai fie niciodată normal… S-ar fi putut să nu mai meargă niciodată. De vorbit, nu se punea problema. I se spusese că avea corzile vocale complet arse, că fusese o norocoasă să scape cu leziuni tratabile pe trahee şi esofag. Era, cumva, vorba de milă? Simţea nevoia să protejeze trupul acela mutilat care dăduse viaţă copiilor de care se ataşase şi se minţea că s-ar fi îndrăgostit? Îl speriaseră cumplit visele ei, povestite. O simţea încercând să-i ocupe teritoriul. Părea împins într-o relaţie cu ea, în cel mai firesc mod în care doi oameni de sexe diferite o puteau face.
Medicul vorbea de câteva minute bune. Andi pierduse începutul monologului. Se strădui să fie atent.
― … deci, o să vă rugăm să ne ajutaţi să ştim şi părerea pacientei. Poate vi se pare ciudat să vă spun asta, dar chiar cred că aveţi un mod de comunicare… să spunem… mai special.
― Părerea ei? Despre ce?
― Despre tratamentul experimental propus de medicul german. E adevărat că asta presupune deplasarea pacientei la clinica lor, dar… Eu zic că merită.
― Vă ajut! Acum, legal vorbind, n-ar trebui contactată familia?
― O s-o chemăm, evident. Numai că în acest caz, când pacientul este conştient, aparent responsabil, ar fi bine pentru noi să-i ştim părerea.
― Da, domnule doctor, o facem!
*
Camionul părăsi şoseaua şi urmă drumul forestier. Se pierdu printre copaci şi viră brusc printre două trunchiuri jupuite. Şoferul experimentat încadra roţile masive pe făgaşe aparent inexistente sub stratul ruginiu de frunze, dar atent studiate dinainte. Pentru privitorii de pe şosea, camionul dispăruse în adâncul pădurii. Înainta legănându-se încet, ca un animal masiv în căutarea echilibrului. Traversă un luminiş şi se opri în faţa unui perete de stâncă. Oricui din afară, dacă acolo ar fi putut sta vreo vieţuitoare, i s-ar fi părut manevra unui nebun: să conduci periculos prin pădure un camion, pentru ca apoi să-l parchezi în faţa unei stânci.
Bărbatul din dreapta şoferului apelă un coleg prin staţie. Aşteptă câteva secunde. Peretele de piatră începu să vibreze şi, foarte încet, să culiseze, eliberând calea spre un tunel întunecat.
Când poarta de piatră ajunse la capătul şinei, şoferul porni motorul şi înaintă cu grijă în tunel. Farurile luminau pământul bătătorit şi perfect nivelat pe care înainta. Din loc în loc, pe pereţi şi tavan erau montate lămpi cu halogen în carcase verzui, astfel încât atmostera era una nu tocmai plăcută. Ocupanţii cabinei obişnuiau să simtă fiori reci până când ajungeau în parcarea intens luminată din inima muntelui. Acolo, şoferul a făcut câteva manevre şi a poziţionat camionul cu spatele sprijinit de o rampă. La capătul rampei, o uşă metalică.
Doi mecanici în uniforme albastre impecabile au coborât oblonul. Din remorcă s-a auzit motorul unei alte maşini şi o ambulanţă fără numere de înmatriculare a ieşit cu spatele, a mers câţiva metri pe rampa betonată şi a oprit. Cei doi mecanici au ridicat şi asigurat oblonul, camionul s-a îndreptat spre parcarea subterană, iar mecanicii au dispărut pe una din uşile laterale.
Din cabina ambulanţei a coborât un medic, s-a îndreptat spre uşa din metal masiv şi a format un cod de securitate pe panoul argintiu. A răspuns întrebării auzite prin difuzor:
― Femeie, 28, incendiu.
A primit aprobarea de a intra, odată cu deschiderea uşii. S-a îndreptat spre uşa din spate a ambulaţei şi, ajutat de un asistent, a coborât ceea ce semăna cu un incubator mobil, cu aparate indicatoare agăţate de pereţii de sticlă. Femeia dinăuntru părea să doarmă. Pe obraji avea pete rozalii, iar corpul îi era ascuns de bandaje acoperite de folie de aluminiu.
*
Vlad îşi ţinea bunica aplecată asupra gropii de nisip din parc, dându-i de lucru cu jucăriile de plastic. Pe banca din apropiere, transpiraţi după o oră de fotbal, Andi şi Luca se rezemaseră obosiţi de spătarul de lemn. Cu ochii închişi sub soarele puternic, Luca întrebă:
― Când ai fost ultima oară la spital?
― Joia trecută. Am convenit cu directorul să nu fac mai mult de o vizită pe săptămână. Mai sunt două zile.
― Ştiu…
― Păi, atunci…
― Vreau s-o văd. Mi-e tare dor de ea. Parcă aş fi copilul tău şi-al lui mamaie. Am uitat cum arată, i-am uitat vocea… tot… Mi-e frică să n-o mai recunosc…
Andi se forţă să privească mult în stânga. În ochi îi juca o lacrimă. Vocea n-avea să i-o mai audă. Chipul credea că nu se schimbase prea mult. Văzuse câteva poze ale Laurei dinainte de… întâmplare.
― Vreau s-o văd, înţelegi? Să mă uit la ea, măcar trei secunde! S-o ating cu un vârf de deget!
Luca striga, iar Andi se întoarse şi îl luă în braţe.
― Uite cum facem: joi, la spital, am să-l rog pe director să insiste la clinica germană. Pe lângă obişnuitul raport săptămânal să ne trimită măcar o poză. S-o vedem. Cât despre atins… când va veni acasă. Nu cred că mai e mult.
― Promiţi?
Andi îl îndepărtă şi îşi lovi pieptul cu pumnul strâns. Luca zâmbi printre lacrimi. Îşi amintea de prima lor întâlnire.
Când se gândea la plecarea precipitată a Laurei, îl încerca un sentiment de frustrare, de nesiguranţă şi început de panică. Parcă toate fuseseră făcute pe fugă. Da, ăsta era cuvântul: pe fugă. Consimţământul dat de Laura şi mama acesteia, echipa de medici străini care o duseseră în miez de noapte departe de ei… Nu ştia unde. Spitalul din Bucureşti primea rapoarte săptămânale din care reieşea că tratamentul – experimental şi extrem de secret – dădea roade. Că starea femeii se îmbunătăţea de la o zi la alta. Îndoieli stranii îl încercau din timp în timp. Încercase să refacă acea conexiune specială pe care o avea cu femeia, dar nu reuşise niciodată. De parcă se îndepărtase de el într-un mod atât de crunt – nicidecum fizic – încât nu-i mai putea atinge gândurile. Pe perioada spitalizării din Bucureşti, în timp ce dialogau în modul lor unic, îi scotocise prin gânduri. Îi văzuse mintea ca şi cum trupul i-ar fi stat gol dinainte: îi văzuse dorinţele, regretele, speranţele.
*
Lumina artificială părea să vină din pereţi. Încăperea nu avea nicio fereastră sau corpuri de iluminat. Era o ceaţă verzuie în care detaliile se distingeau extrem de clar. Pe patul metalic cu aşternuturi albe era întinsă o femeie. Goală. Adormită. Sau trimisă forţat într-o comă profundă. Pe deasupra corpului i se mişcau vietăţi mici, înaripate – insecte argintii deplasându-se prin fâlfâitul aripilor mici şi multe. Răzbătea dinspre ele un zumzăit fin, ca un ecou de morişcă într-o seară caldă de vară. Sub zborul lor, ţesuturile femeii îşi schimbau aproape vizibil forma şi culoarea. Coapsele şi pieptul căpătaseră deja aspectul normal. Epiderma fină acoperită cu puf subţire strălucea în lumina verzuie. Pe tâmplele femeii erau prinşi doi electrozi, nu mai mari în diametru decât buricul unui deget. Transmiteau în creier amintiri false despre salonul unui spital obişnuit, despre vizita unor medici în halate albe, dialogul cu asistente drăguţe şi ferestre deschise spre pădure. Aromă de verde, de brad.
Singurele fiinţe ce pătrunseseră în cameră de la sosirea pacientei fuseseră insectele vindecătoare şi cel ce se prezentase ca medic german în ţara ei de origine. Dar asta fusese demult. Avusese altă formă, una care să nu-i sperie pe pământeni. Când venea să-şi viziteze pacienta purta chipul uman şi halatul alb cu care-l văzuse atunci. Avea îndoieli în privinţa electrozilor ataşaţi de tâmplele femeii. După ce-i verifica starea prinzând într-o plasă insectele şi trecându-şi mâna pe deasupra corpului, îşi recăpăta înfăţişarea originală: trup suplu gri-argintiu cu membre lungi, terminate cu câte şase degete, cap uşor alungit cu ochi mari, rotunzi, orificiul ovoidal prin care respira şi transmitea, atunci când era nevoie, mesaje sonore semenilor săi.
În seara aceea, medicul a intrat să verifice starea pacientei. A prins insectele în plasă şi a verificat funcţionarea electrozilor. Mulţumit, a aruncat de pe umeri halatul alb. Corpul şi-a schimbat forma şi culoarea. Cele şase degete ale mâinii drepte s-au aşezat pe pieptul femeii. Ritmul cardiac era bun, normal pentru pământeni. Pulsul, de asemenea. A evaluat gradele de arsură şi a apreciat că mai avea nevoie de insecte pentru vreo două săptămâni pământeşti. Apoi, putea fi trimisă acasă. Să îndeplinească profeţia.
*
Andi s-a trezit transpirat, gâfâind, dintr-un vis ciudat. Dansa cu Laura. Muzica era lentă, interpretată la pian şi saxofon. Undeva, în fundal, se auzea un zumzet uşor, ca zborul a sute de insecte. Întunericul era profund. Punea paşii, unul după altul, instinctiv. Îşi plimba mâinile pe spatele femeii. Rochia decupată adânc se unduia pe pielea fină. Era îndrăgostit. Capul ei i se odihnea pe umăr. Îi inspira parfumul părului mătăsos. Se simţea privit de sute de ochi pe care nu reuşea să-i localizeze în bezna adâncă.
Andi, cât de mult mi-ai lipsit… Şi tu, Laura, cât aş vrea să te văd, să te admir… Nu se mai poate, iubitule, dar prinde-mă de mână…
Mâna bărbatului apucă degetele femeii. Cu ochii minţii se vedea legănându-se ritmic, agăţat cu disperare de corpul femeii ce-i dăruia lumina. Era frumoasă, aşa cum o văzuse în pozele dinainte. Rochia roşie se lipea de corpul fierbinte, flutura pe deasupra pantofilor negri cu toc ascuţit. Părul lung şi blond se revărsa pe spate. Îl privea îndrăgostită cu ochii mari, căprui.
Muzica se opri, iar mâna femeii se smulse din îmbrăţişare. Andi recăzu în întuneric, speriat de zumzetul ce i se apropia de faţă. Întinse mâinile să se apere, dar prin degetele strivite mii de aşchii subţiri, de oţel fierbinte, îi străpunseră orbitele. Căzu înspăimântat, strigând femeia care, parcă, nu-i fusese nicicând aproape.
*
Cele trei siluete gri-argintii pătrunseră în Camera Curcubeului. Lumina era alb-lăptoasă. Traversa curcubeul de la un capăt la altul şi întârzia în dreptul unei culori în funcţie de starea gazdei. Bătrânul adus de spate de pe jilţul din mijlocul încăperii le făcu semn celor trei să se apropie.
― Care e starea Celei-ce-vede?
― Bună, Părinte, e bună.
― De cât timp mai are nevoie?
― În timpul lor – vreo două săptămâni.
― Iar Cel-ce-vorbeşte?
― O aşteaptă. Părinte, profeţia se va împlini. Cel-ce-simte se va naşte. Aşa cum spun astrele.
Bătrânul părăsi jilţul şi se îndreptă spre masa din colţ. Desfăşurată, o hartă stelară cu multe notiţe ale bătrânului, cu săgeţi colorate trase dintr-un capăt într-altul. Pentru un pământean, putea părea o hartă fantastică, reprezentând mult mai multe corpuri cereşti decât ajunseseră ei să descopere. Pentru ocupanţii camerei era reprezentarea fidelă a fâşiei de Univers pe care o pătrunseseră până în acel moment.
Degetele uscate întârziară asupra unor linii roşii punctate.
― Priviţi, copilul trebuie să se nască în acest moment. La conjuncţia ACESTOR doi aştri. Nicidecum mai devreme sau mai târziu. Din ACEŞTI doi oameni, genetic compatibili. Ne-a luat prea mult timp să-i descoperim pe Cel-ce-vorbeşte şi Cea-ce-vede. În caz de nereuşită, planeta asta rămâne în păcat încă trei mii de ani! Nu putem da greş!
Camera se umplu de lumina vineţie de la capătul Curcubeului. Mânia bătrânului îi împinse fizic spre uşă pe cei trei. Se retraseră, cu capetele plecate. Misiunea lor era de a vindeca femeia şi a urmări îndeaproape zămislirea şi naşterea Celui-ce-simte. Celui ce avea să prevadă Răul înainte de a se întâmpla.
*
În secţia de Poliţie se dăduse alarma. Militari, civili, personal auxiliar se prezentaseră la ceea ce fusese declarată “alarmă de grad zero”. Al treilea club bucureştean sărise în aer în acea noapte. Celelalte două – cu o săptămână, respectiv două înainte. Tiparul începuse să devină extrem de transparent. Primul fusese un club de noapte din nordul oraşului. La ora 2:00 marea majoritate a celor prezenţi a simţit un miros de gaz. Unii au plecat, pur şi simplu ; alţii au alertat personalul. Primul apel al barmanului a fost către patron, al doilea la 112. Au fost sfătuiţi să evacueze clădirea. Barmanul întârziase să asigure seiful în care îndesase pe fugă încasările serii, iar două dansatoare pierduseră vremea în cabine, în căutarea hainelor de stradă. Nu mai ieşise niciunul din ei. Flăcările înalte mistuiseră de-a valma trupuri, mobilier, oglinzi. Sub stratul de spumă rămas în urma pompierilor, materia topită devenise casantă după ce se răcise. Investigatorii de la Situaţii de Urgenţă intraseră în salopete albe, etanşe. Andi li se alăturase din prima clipă. Fusese prezentat “expertul nostru”. Fără prea multe amănunte. Recomandat de chiar şeful Poliţiei, fusese acceptat din prima. Acceptase condiţia de a sta mereu în spatele celorlalţi, pentru a nu contamina probele. Andi simţise mirosul puternic de gaz care îl ameţea. Ştia că alimentarea cu gaz fusese oprită, astfel încât mirosul nu putea fi real. I se dezvăluia modul în care pornise incendiul. Stătuse, tăcut, în umbra celorlalţi.
Vedea în minte o siluetă depărtându-se de grupul dansatorilor. O urmări pe drumul spre toalete. Era un bărbat. Trecuse de uşile albe şi, uitându-se precaut în spate, se strecurase spre încăperea unde personalul de serviciu ţinea materiale de curăţenie. Mai văzu silueta aplecându-se spre o priză pozată în perete şi întârziind apoi cu mâna pe ţeava galbenă ce cobora prin spatele uşii. Dispăru şi, oricât încercă Andi să se concentreze, mintea i se goli. Continuă să urmeze oamenii în uniforme albe. În urechi îi persista un bâzâit fin, ca zborul de insecte sau curentul electric trecând printr-un cablu neizolat.
Concluzia anchetatorilor fusese că incendiul pornise de la un scurtcircuit la o priză. Scânteia a aprins gazul acumulat într-o debara traversată de o ţeavă de gaz cu o îmbinare slăbită. Deşi era greu de crezut că ambele defecţiuni puteau apărea în aceeaşi încăpere, raportul final întârzia.
După cel de-al doilea incendiu, în condiţii absolut similare, într-un club din zona de sud, începuseră să reevalueze probele. Mirosul de gaz în jurul orei două, apelul la serviciile de urgenţă, indiferenţa celor care nu se grăbiseră să plece… Încă două victime. Andi strecurându-se în spatele investigatorilor, urmărind silueta ceţoasă… Ritualul acestuia lângă priză, apoi meşterind la ţeava de gaz… Începuse să-l vadă. Părea tânăr, obişnuit al localurilor. Ieşea imediat ce-şi termina treaba cu ţeava galbenă. Rămânea în zonă, se adăpostea în întuneric şi privea satisfăcut groaza celor scăpaţi din infern, râdea sarcastic la vederea echipajelor de pompieri şi a ambulanţelor. Nu reuşise să-i distingă trăsăturile. Şi-l închipuia tânăr, era agil şi părea plăcut de cei din jur.
Îşi anunţase superiorii şi în ultimele două zile nişte echipaje de poliţie şi poliţişti sub acoperire îşi făcuseră de lucru în zona cluburilor. Totuşi, apelul la 112 venise în jurul orei 2. În maşina cu girofar, Andi privea tăcut pe geam. Visase din nou că dansa cu Laura în întuneric. Bezna era grea, îi apăsa umerii. Întrezărea alţi dansatori, alte siluete suple, argintii, nefireşti, numai când femeia îi lua mâna într-a ei. Şi-o retrăgea repede, iar în urechi auzea acelaşi bâzâit enervant căruia nu-i putea identifica sursa.
Intră în clădirea mistuită de flăcări. Călca în apa rămasă din furtunurile pompierilor. Încă cinci victime nevinovate. Investigatorii merseră direct în încăperile din spate unde localizară sursa incendiului. Andi simţea că acest al treile atac era oarecum altfel, că li se lăsaseră şi alte indicii. Deschidea, una după alta, uşile. Ajunse în biroul patronului, oarecum neatins de flăcări. Numai pe exterior uşa se înnegrise de fum şi se umflase de apă. O împinse şi păşi atent, mişcând fasciculul lanternei circular, să cuprindă cât mai mult. Auzi, în minte, vocea unei fete: “Constantin, unde pleci? Hai să dansăm… Hai…” Silueta de-acum cunoscută desprinzându-se din braţele fetei, strecurându-se spre magazia din spatele clădirii… Constantin! Cred că asta e! Cred că am un nume!
Rămase nemişcat, încercând să se concentreze. Mirosul de gaz era din ce în ce mai puternic. Bâzâitul reapăruse, iar Andi zâmbea fericit. Se simţea tot mai aproape de atentator. Era convins că îi avea numele. Ignoră strigătele “Afară! Ieşiţi! Acum, ieşiţi!” Suflul celei de-a doua explozii îl luă prin surprindere. Privi cu groază flăcările năpustindu-se spre uşa deschisă în dreptul căreia profilerul rămăsese nemişcat. Săgeţile din vis îi pătrunseră prin orbite, printre degetele însângerate. Căzu pe spate având în minte chipul unui bărbat tânăr, atrăgător, despre care ştia sigur că se numeşte Constantin Vremnoc. Că alegea în joacă nişte cluburi pe care le arunca în aer, că-şi stabilise un tipar simplu, urmând punctele cardinale, că se distra arzându-le pentru a se răzbuna pe toţi cei ce-şi puteau permite să le frecventeze. Răzbunarea unui nebun. Şi crime făcute pe fugă.
*
În Camera Curcubeului siluetele argintii abia se distingeau în ceaţa violetă. Bătrânul din jilţ striga furios. Sunetele se loveau de pereţi şi se întorceau lovindu-i cu forţă pe ceilalţi.
― Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cel-ce-vorbeşte e în pericol ! Profeţia noastră nu se mai poate îndeplini ! Cel-ce-simte trebuie să vină pe lume ! Trebuie ! Generaţii după generaţii au studiat astrele, genomul uman, compatibilitatea, înzestrarea pământenilor… Şi acum… Şi acum…
Siluetele se treziră aruncate de un curent puternic pe uşa deschisă.
Dinţii bătrânului scrîşneau. Era furios. Mormăia în barbă. Nu, nu se poate, nu mai pot aştepta alte trei mii de ani… Cel-ce-simte se va naşte, orice-ar fi… Şi se va naşte astfel încât nu va putea supravieţui decât aici, la noi, la Răsăriteni…
Ceaţa începu să se ridice. Lumina lăptoasă mângâia jilţul în care bătrânul începuse să-şi recapete liniştea. Avea să facă un lucru de care încercase să se ţină departe : să intervină în naşterea Celui-ce-simte.
*
Laura încerca să se readapteze acasă. Fusese plecată atât de mult timp încât luase viaţa de la început. Făcuse nişte investigaţii la spitalul bucureştean, în urma cărora fusese declarată complet refăcută. Rămăsese fără glas. Nu considera asta un impediment. Descoperise că, uneori, copiii păreau să-i ghicească gândurile. Cu mama ei comunica în scris. Purta tot timpul la ea un carneţel care o ajuta să se facă înţeleasă. În ziua când s-a întors şi-a îmbrăţişat îndelung copiii, apoi mama. Prima întrebare de pe carneţel a fost despre Andi. Nimeni n-a scris nimic. A repetat întrebarea, cu litere mari şi a subliniat-o: UNDE E ANDI? S-a simţit din nou părăsită. Încerca aceleaşi senzaţii, de demult, când se descoperea folosită, amăgită. Directorul spitalului a luat-o în biroul lui şi i-a povestit de un accident în timpul unei anchete. O a doua explozie imposibil de prevăzut, Andi primind din plin îmbrăţişarea focului. Moartea i-a fluturat rece aripile pe la urechi, ca atunci, în pădure. L-a crezut pierdut. A înţeles că se recupera, dar intervenţia de urgenţă nu-i putuse salva văzul. Se gândise amar că n-o putea vedea frumoasă, nu-i putea admira pielea refăcută şi zâmbetul cald. Se gândise egoist că va fi, într-un fel, asemenea ei, va avea un handicap care va ţine oamenii departe. Putea fi al ei. Ceruse să-l vadă. Primise promisiunea că, imediat ce starea lui va fi mai bună, va fi dusă la el.
Bunica citea din cartea colorată. Ghemuit în braţele Laurei, Vlad aproape adormise. Se ridică, sprijinindu-se de şoldul mamei şi strigă:
― E frig ! Frăţiorul meu e dezbrăcaaaaat !
Cele două femei se uitară pe rând de la un copil la celălalt. Bunica şopti:
― Nu este, Vlad, uite : Luca are pijamaua cu delfini !
― E dezbrăcaaat, e dezbrăcaaaat, nu se joacă cu miiine !
Luca dusese degetul în dreptul buzelor, parcă încercând să-şi reducă la tăcere frăţiorul. Vlad plângea, iar bunica l-a luat în braţe şi l-a dus în pat, convinsă că băiatul aţipise şi avusese un coşmar.
Laura puse mâinile pe umerii lui Luca, întrebându-l din priviri ce fusese mai devreme. Băiatul plecă şoptind capul:
― Nu ştiu, mama, cred că a visat…
Au mers toţi la culcare cu zeci de întrebări în minte. Cel care ar fi putut să le răspundă era prea mic să se facă înţeles.
*
Andi, sunt eu… Laura!… Sssst, nu gândi nimic, vreau doar să stau aici cu tine, să-ţi mulţumesc… N-ai de ce, Laura… Ba am, chiar am. Ai fost cel de care m-am agăţat atunci, mi-ai dat speranţă şi încredere… Şi ai venit să faci acelaşi lucru?… Nu, am venit să-ntreb dacă TU ai nevoie de mine… Laura, vreau să încerc ceva. Mă ajuţi? După aceea îţi spun cum e cu nevoia… Sigur… Dă-mi mâna!
Degetele femeii se aşezară pe mâna bărbatului aşezat în fotoliu. Acesta i le strânse şi le duse la piept. De sub ochelarii întunecaţi îl văzu zâmbind satisfăcut. Spuse tare:
― Ştiam eu că e adevărat! N-a fost numai în vis.
Femeia îl privea nedumerită. În prezenţa ei, Andi nu vorbise, pentru că nu aveau nevoie de sunete ca să se facă înţeleşi. Păstraseră vechiul lor mod de comunicare. Era prima oară când îi auzea vocea. Era plăcută, uşor răguşită, prelungind unele vocale ca-ntr-un răsfăţ.
― Nu, Laura, n-am înnebunit! Am să-ţi dovedesc! Apoi am să-ţi spun că da, am nevoie de tine. Şi tu vei decide dacă vei sta sau nu cu un biet orb…
Femeia încercase să se retragă, dar mâna îi rămăsese prizonieră bărbatului. Andi, mă sperii… Nu, n-ai de ce, vreau să-ţi arăt câtă nevoie am de tine… Bine… Laura, ai părul prins la spate, într-o clemă neagră… Da… Ai ochi căprui şi te-ai fardat cam mult pentru dimineaţă… Poate… Fustă scurtă, maro-roşcat, dar nu atât de scurtă încât să provoace. Bluză albă, cu mulţi nasturi, şi tot mulţi desfăcuţi…
Laura se înroşise. Nu, nu pleca, eşti frumoasă… M-ai păcălit? M-aţi minţit cu toţii? Vezi?… Nu, nu văd aşa cum crezi tu. Văd numai cu tine. Am visat asta. Cu mult timp înainte de accident. Când tu erai plecată… Nu înţeleg… Nu-i nimic, trebuie să te obişnuieşti, e foarte simplu: tu mă ajuţi să văd, eu te ajut să comunici cu ceilalţi. M-am îndrăgostit de tine din primele zile când te-am cunoscut. Fără să-ţi ştiu viaţa, culoarea părului, fără să ştiu că vei fi din nou întreagă şi frumoasă. Şi vreau să stai cu mine… Andi, dar copiii… Atunci, demult, primele cuvinte au fost “Copiii mei!”. Ei bine, acum îţi spun că pot fi şi ai mei.
Femeia sări din fotoliu şi se duse plângând spre geam. Era prinsă într-un vârtej în care o aruncase accidentul din iarna trecută. Uneori credea că e efectul medicamentelor, alteori totul părea foarte real. Coşmaruri crunte cu personaje înspăimântătoare îi bântuiau nopţile. Uneori se trezea obosită de parcă fusese într-adevăr implicată în toate grozăviile acelea. Căutase linişte şi iubire, se pierduse visând în ochii albaştri ai tânărului psiholog şi visase să-l merite. Pierduse ochii albaştri, se temea să îndepărteze ochelarii şi să vadă pleoapele căzute în cusături încreţite peste obrajii ridaţi de foc. Câştigase mâna care îi oferise ajutorul şi vocea caldă, plăcută. Se întoarse, îşi şterse lacrimile şi atinse mâna bărbatului.
Da, copiii pot fi şi ai tăi. Şi eu pot fi a ta… Mulţumesc… Nu, n-ai de ce…
*
― Şefu’, să trecem la treabă!
Inspector-şef Grigorescu tuşi îndelung. Naiba îl pusese să accepte invitaţia lui Dancu, acasă la Andi. Crezuse că vine la o cafea, la o şedinţă de consolare… Când colo, pe lângă Dancu, mai venise şi portretistul şi Ionescu de la Evidenţa Populaţiei. Îl speriase profailărul care nu dădea drumul mâinii femeii ăleia. Ştia cine era. Curva, victima Piromanului care sfârşise într-o mie de feluri. Era de presupus că ăştia doi se vor combina. Acum erau chit: ea mută, el orb.
― Ştiu că tot ce fac eu vi se pare neconvenţional, dar cred că v-aţi obişnuit deja. Nu pot să explic cele ce urmează, aşa cum nu pot să explic darul pe care mi l-am pus în slujba oamenilor. În urma accidentului mi-am pierdut vederea. De fapt, mi-am pierdut ochii cu totul. Aici, în spatele ochelarilor nu e decât un spaţiu gol peste care medicii au tras nişte obloane de piele pe care le-au cusut. Să fie siguri. Numai că primisem nişte semne despre cum aş putea vedea ajutându-mă de alţii. De fapt, numai de Laura. Contactul fizic cu mâna ei îmi imprimă în creier imagini ca şi cum le-aş vedea cu ochii mei.
― Demonstraţie! strigă Grigorescu, deloc convins.
― De acord! Spuneţi-mi cum!
― Simplu: aici, la doi metri de tine, eu am să scot nişte obiecte din buzunare. Iar voi ţineţi mâinile pe masă: nu vi se mişcă nici măcar un vârf de unghie, nu vă faceţi semne!
― S-a făcut!
Apoi Andi începu să enumere obiectele pe care Grigorescu le scotea cu gesturi largi:
― Pieptene, batistă, portofel: negru, din piele, cam ros pe la colţuri. Şi cam gol… Noroc cu iconiţa Maicii Domnului… Poate ajută să-l umple…
― Hai, gata, m-ai convins, da’… lasă glumele! Acuma spuneţi de ce m-aţi chemat aici: să facem trucuri cu iepuraşi?
― Nu, şefu’, să-l prindem pe atentator!
― Aşa ziceţi voi? Nu vedeţi că a-nceput să acţioneze şi prin ţară, dar nimeni nu dă de el?!
― Aşa e, dar noi îi ştim numele!
― Măi, să fie!
Inspector-şef Grigorescu se lăsă pe spate, rezemat de canapea, nu înainte de a goli paharul de vin pe care femeia i-l aşezase în faţă. Dancu privea încrezător spre Andi şi Laura, Ionescu nu ştia ce să creadă, iar portretistul trasa distrat nişte linii pe foaia albă. Nu voia decât să se termine totul, să poată pleca la karaoke.
― Domnule inspector-şef, eu am întârziat în noaptea aceea pentru că l-am simţit mai aproape ca niciodată. L-am văzut, într-un fel, făcând toate lucrurile alea: desprinzându-se de o fată din grupul lui care l-a strigat pe nume… Aproape m-a privit în ochi. Se numeşte Constantin Vremnoc. Cam 30 de ani. Copil sărac şi umilit în cartier şi la şcoală. A fugit de acasă de mic; în urmă cu vreo cinci ani a intrat în nişte cercuri dubioase. A câştigat, apoi a pierdut sume mari de bani. Banii nu-s făcuţi să-i stea pe mână. Când îi are, îi cheltuie. Când nu-i are, se răzbună pe cei care-i au. Nu are o motivaţie clară. N-a avut un tipar gândit de la început. Nu vizează pe cineva anume. Se integrează în nişte grupuri, câştigă încrederea unor oameni, apoi îi aruncă în aer. Cam aşa ceva. Şi face totul pe fugă. Dar destul de atent. În seara atacului nu consumă nimic, ca să nu lase amprente. Are grijă să nu atingă uşile sau mesele. Când pleacă să umble la prize şi la ţeava de gaz scoate din buzunar nişte mănuşi foarte fine.
― Bine, m-ai convins! Ionescule, ai notat?
― Am notat, de aici merg direct la birou şi încep căutarea. Eu zic să încercăm şi un portret-robot.
Andi descria din amintiri chipul atentatorului, iar desenatorul schiţa trăsăturile. Era corectat, aprobat, până când se uitau toţi la un tânăr atrăgător, cu trăsături regulate, tuns scurt, care n-ar fi ieşit în niciun fel în evidenţă.
Rămas ultimul, Dancu întârzie pe hol, înainte să plece.
― Măi Andi, zici că n-ai pe nimeni la Minister?
― N-am, şefu’, chiar n-am…
― Bine, pentru că aş încerca să fac eu ceva… Să obţin un contract de colaborare. Mi-eşti cam drag, măi băiatule… Ar fi păcat să te pierdem. Ce zici?
― Ce să zic… m-aş bucura… La rândul meu, o să vă invit la nuntă !
― Ei, uite asta-mi place la tine, că nu pierzi timpul!
*
Copiii se bucuraseră când Andi le propusese să se mute la el. Avea mai mult spaţiu, îi era familiar. Pentru Luca găsiseră o şcoală în apropiere. Vlad nu mergea încă la grădiniţă. Stătea cu Andi când Laura pleca la serviciu, iar când era frumos afară, ieşeau împreună în parc. Bunica se întorsese în orăşelul de provincie, mulţumită de schimbările din familie.
Făcuseră o nuntă restrânsă. Niciunul din ei nu avea prieteni. Dansaseră mult. Fiecare dans îi semăna lui Andi cu cel din vis. Dancu îl mai vizita şi, de fiecare dată îl ţinea la curent cu stadiul contractului de colaborare. Cazul cu atentatorul din cluburi înainta greu. Nu mai fusese niciun incendiu şi Andi nu ştia de ce se oprise. Cei ca el nu se opresc pur şi simplu. Nu înţeleg că au greşit şi nu se reabilitează de la sine. Ori plănuiesc ceva cu mult mai grav, ori sunt arestaţi pentru alte infracţiuni, ori mor din diverse cauze. Ultima variantă era cea mai rar întâlnită. Andi n-o vedea ca posibilă în cazul lui Vremnoc. În plus, serviciul de Evidenţa Populaţiei nu-l găsise după numele dat de psiholog. Acesta, însă, insistase şi descoperiseră că, imediat după majorat, Vremnoc se căsătorise şi alesese numele soţiei. Din acel moment a fost cunoscut ca Enescu. Au divorţat în scurt timp, însă el a păstrat numele de Enescu, ca şi cum s-ar fi dezis de familia lui. Părea că s-ar fi însurat pentru a găsi cea mai uşoară cale de a deveni altcineva. Când se refereau la caz, toţi poliţiştii foloseau, însă, numele de Vremnoc. Era rar şi îl identificau mai lesne. Din păcate, nu-l găsiseră. Părea să apară din neant. Şi la fel să dispară. Portretul robot arătat în cluburi nu le adusese nicio noutate. Nimeni nu-l cunoştea.
*
Vlad se trezi ţipând în miez de noapte. Laura alergă să-l liniştească. Frigea. După-amiază bătuse vântul. Copiii întârziaseră în parc, alături de Andi. Se temea că Vlad răcise. L-a luat în braţe şi s-a aşezat pe marginea patului, legănându-l încet. Îl mângâia, îngrozită că băieţelul, cu ochii închişi, ţipa în continuare. Se trezi alături cu Andi care începu să scuture copilul, să-l trezească din coşmar. Îl striga pe nume şi îi vorbea calm, pe ton hotărât. Vlad deschise ochii, îi privi şi spuse sacadat:
― Fratele meu e dezbrăcat! Nu se joacă. Înoată singur şi e frig! E friiiig!
Laura a luat mâna bărbatului şi s-au unit, toţi trei, într-o îmbrăţişare. Vlad adormise imediat, liniştit. Nu părea să mai aibă temperatură. Femeia îşi aminti de vorbele copilului spuse cu mai mult timp în urmă. Era cazul să discute cu soţul ei.
*
Bătrânul astrolog se plimba cu mâinile la spate prin Camera Curcubeului. În afară de jilţul înţeleptului, acolo nu era decât un singur scaun. Era ocupat de vizitator numai dacă era invitat. Dacă erau mai mulţi vizitatori, stăteau în picioare. Priveau cu respect bătrânul înţelept şi se temeau de reacţiile furioase care-i putea arunca afară sau de fericirea extremă care-i legăna prin cameră ca pe fulgii de zăpadă. Medicul privi atent. Aerul cu sclipiri galben-aurii era cât pe ce să reflecte fericirea astrologului. Încă o nuanţă de auriu şi ar fi plutit. Bătrânul se adresă siluetei argintii de pe scaunul oaspetelui.
― Doctore, vei avea de lucru! În curând, Cel-ce-simte va fi zămislit. Va veni pe lume aici, la noi. Nu putem risca să pierdem tot. Va creşte în Seră, alături de cei asemenea lui. Să ai grijă de el!
― Da, Părinte!
― Poţi pleca! Va trebui să mai faci un drum la spitalul acela şi să-i aduci!
Părăsi încăperea cu spatele, neştiind despre cine era vorba. De ce erau mai mulţi. Avea să aştepte şi totul căpăta sens.
Coborî pe scările în spirală până la ultimul nivel al subsolului. Tastă un cod de şapte cifre pe panoul din tocul singurei uşi şi pătrunse în Seră. Adunaseră Răsăritenii acolo pe toţi cei care aveau un cuvânt de spus în salvarea semenilor lor. Uneori condiţiile în care trebuiau să se nască impuneau amestecul rasei superioare. Numai că asta aducea un grav prejudiciu nou-născutului. Nu putea fi niciodată ca ceilalţi, dar cu ajutorul Răsăritenilor îi putea salva. Medicul se plimba printre acvariile pline de fiinţe cu aspect divers, verificând parametrii indicaţi de aparatele indicatoare de mare fineţe. În funcţie de planeta de pe care veneau locuitorii Serei, aveau nevoie de anumite elemente chimice care să-i menţină în viaţă, de anumite concentraţii.
*
Vestea unei noi sarcini crease în familie reacţii diverse. De la indiferenţa lui Luca, la îngrijorarea pusă pe seama geloziei a lui Vlad, apoi bucuria Laurei şi fericirea lui Andi. Îi iubea pe cei mici, dar numai aşa se simţea împlinit: ştiind că va avea un copil al lui. De multe ori rămânea treaz după ce Laura adormea şi încerca să interpreteze nişte crâmpeie de gânduri care păreau şi nu prea a fi ale lui. Simţea nevoia să ştie mai mult, dar nu ştia unde să caute. Aştepta veşti de la inspector Dancu referitoare la contractul lui de colaborare. Voia să ajute, să lucreze, într-un fel sau altul, nu-şi putea irosi darul. Gândul la dar îl întrista. Îşi amintea de bunica Maria pe care n-o mai văzuse de tare mult timp. După accident evitase să se mai gândească la bătrână. Starea lui ar fi ucis-o. Dar ce-l durea cel mai mult era că, într-un fel, femeia ştia. Era asemenea lui. Vedea şi visa mai mult decât ceilalţi.
*
Cu degetele încleştate, cei doi ascultau medicul radiolog. Laura privea fericită ecranul pe care o vietate mică pulsa înăuntrul ei:
― Sarcină 8 săptămâni în evoluţie aparent normală… Ăăăă… O să facem nişte măsurători şi… Domnule Comănescu, dacă puteţi, vă aştept pe la mine într-una din zile…
― S-a întâmplat ceva?
― Nuuuu, nicidecum… E vorba de un caz mai vechi. Aveam nevoie de un sfat.
Răspunsul venise prea repede. Andi simţea că era vorba de ACEL caz, nu de unul mai vechi. Dar acela nu era un caz, era copilul lui.
― Bine, domnule doctor, vin…
Două zile mai târziu, Andi fu condus în biroul radiologului. Directorul spitalului asista, de asemenea, la discuţia lor.
― Domnule Comănescu, n-aş vrea să vă speriem, dar… Ceva pare în neregulă la sarcina doamnei.
― La ce vă referiţi? La malformaţii? E nevoie de vreo analiză genetică? Sau ce?
― Nu, nu… nu-i atât de simplu… Nu par a fi malformaţii, iar la analizele genetice nu s-a evidenţiat vreo mutaţie. E vorba de aspect…
― Adică? Are coarne, e verde, are coadă? Ce e cu copilul?
― E transparent, pare să nu aibă piele.
Andi a înghiţit în sec. Nu mai avea nevoie de lămuriri. Rămase dând din cap.
― Avem nevoie de aprobarea dumneavoastră să contactăm clinica aceea care ne-a mai ajutat în cazul soţiei dumneavoastră. Cu o altă tehnică, cu alte minţi… Poate văd altfel. Poate ne ajută şi de data asta…
― Bine.
― Deci?
― Bine, deci contactaţi-i!
*
Andi avea iar senzaţia aceea de “pe fugă”. Medicul german venise la o săptămână după discuţia aceea şi o chemaseră pe Laura la un nou control. Începuseră să-i spună, cu mari menajamente, că puteau fi ceva probleme pentru care spitalele româneşti nu erau pregătite. I se ofereau toate condiţiile în spitalul lor. I se promiteau îngrijiri extrem de atente.
Au stat de vorbă o noapte întreagă. Andi a recunoscut că ştia despre ce era vorba, dar nu-şi dorise s-o sperie. Gravitatea cazului li se părea maximă. Ce avea să aducă pe lume? În plus, Laura avea nişte amintiri care nu se îmbinau în puzzle-ul legat de spitalizarea aceea. Uneori siluetele medicilor păreau să-şi schimbe forma, ferestrele prin care vedea pădurea tremurau şi se topeau în verdele peretelui… auzea un bâzâit continuu şi simţea pe tot corpul furnicături şi ciupituri… Dar cel mai mult o duruse că lipsise atât de mult de lângă copii.
Dimineaţa i-a găsit hotărâţi: vor merge toţi. Andi va sta cu copiii, iar Laura îi va putea vedea oricând. Dacă ceilalţi nu erau de acord, erau hotărâţi să rişte şi să rămână în ţară. Andi telefonă la secţia de Poliţie şi comunică adresa lui de e-mail la care putea fi găsit. Apoi, de mână, merseră la spital.
Medicul german le-a acceptat imediat cererea, cu zâmbetul pe buze. A spus că era de înţeles, după tragediile ce loviseră acea familie. Seara au început să împacheteze. A doua zi, dimineaţă, o maşină avea să-i ducă la aeroport.
*
Cei doi băieţi priveau pe geamul prăfuit al camionetei. Văzută din afară, părea veche şi neîngrijită. Înăuntru avea, însă, canapele confortabile, suporturi pentru laptop şi tablete şi chiar un ecran LED pe care puteau urmări orice canal TV din lume. Mai interesant li se părea acum că părăsiseră şoseaua. Mergeau prin pădure, foarte aproape de copaci, apoi printr-un luminiş dincolo de care… nu mai era nimic decât un perete de stâncă.
Camioneta opri în faţa lui şi stânca începu să tremure şi să se deplaseze. Vlad izbucni:
― Sesam! Sesam! Am ajuns la comoară!
Îl priviră râzând. Nervoşi. Nu ştiau la ce să se aştepte. Dacă să se teamă.
Ajunşi în parcarea subterană, au fost invitaţi să coboare. Medicul i-a însoţit la uşa metalică în dreptul căreia a tastat un cod. A primit o întrebare şi a răspuns:
― Cel-ce-simte.
Uşa s-a deschis şi au pătruns pe holul puternic luminat.
*
Andi a fost informat primul despre acţiunea Răsăritenilor. Despre importanţa pe care atât el şi Laura cât şi copilul lor o aveau pentru omenire. Nu putea să înţeleagă amestecul lor în venirea pe lume a copilului, însă nenorocirile din ultima perioadă îl mai îmbunau. I se explicase ce era Sera şi că acolo copilul lor va fi bine îngrijit. Pentru primii ani vor avea, însă, nevoie de ei ca să-şi împlinească menirea. Apoi, va putea comunica singur. A fost dus în Seră, dar singur. Fără Laura n-avea cum să vadă. Pe de altă parte, starea ei nu-i permitea să meargă printre cuvele ori rezervoarele verticale unde, în lichid amniotic artificial, se dezvoltau reprezentanţii multor specii. Andi primise însărcinarea de a găsi o cale să-i transmită soţiei ce avea să se întâmple cu ei.
Adăpostul din stâncă urma să le fie casă pentru următorii ani. Trebuiau doar să comunice cu copilul şi să transmită informaţiile primite. După acei ani, alegerea era a lor: puteau rămâne în continuare printre Răsăriteni sau se puteau întoarce acasă. Singuri. Cu orice amintiri legate de locul acela înlocuite de altele, perfect naturale.
Andi i-a comunicat Laurei toate acestea şi au hotărât că era prea devreme să ia o decizie. Au hotărât că bebeluşului îi vor spune Cel-ce-simte. Le plăcuse numele ales de Răsăriteni.
*
Când a sosit momentul naşterii, Laura a fost sfătuită să se scufunde într-o cuvă imensă. Urma să fie aproape o naştere în apă. Aproape, pentru că lichidul gelatinos, lipicios, era lichid amniotic artificial, mediul în care băiatul-fără-piele urma să se dezvolte. Ca să trăiască, nu aveau voie să-i modifice condiţiile.
Durerile au început să fie din ce în ce mai dese şi mai puternice. Femeia le simţea doar ecourile. Era sigură că îi dăduseră ceva împotriva durerilor. Nu-şi amintea când sau cum. Simţi doar cum corpul acela o părăseşte, iar ea se scufundă într-o beznă călduţă.
Siluetele argintii au scos femeia din cuvă şi au curăţat lichidul de rămăşiţele de sânge şi ţesut. Copilul plutea expunându-şi organele acoperite de un strat extrem de subţire, transparent, de ţesut epitelial. Se vedeau plămânii lucrând, rinichii, inimioara pompând sânge prin vasele filiforme.
Laura era convinsă că primea un tratament care o făcea să privească atât de natural situaţia în care se aflau. Credea că va face o depresie post-natală, că va urla de disperare când nu-şi va putea strânge puiul la piept. Era, în schimb, fericită când mergea cu Andi în Seră şi, luându-l de mână, îi arăta puiul de om care creştea sub atenta observaţie a celorlalţi. Fusese prevenită că avea să-şi manifeste darul cât de curând. Cei ca el nu ţineau cont de limitele dezvoltării fizice.
Într-o seară, Vlad îi uimi. Le spuse:
― Eu v-am spus că frăţiorul meu e dezbrăcat! Dar… chiar n-o să se joace niciodată cu mine?
Vlad îl privea complice. Părea că cei doi ştiau de apariţia copilului cu mult înaintea naşterii.
*
Deşi avea forma şi dimensiunile unui copil de opt, poate nouă luni, aşa cum plutea în lichidul amniotic, baiatul-fără-piele părea un embrion uriaş înfăşurat în propria placentă.
Simţi? Îl simţi? se aplecă Laura deasupra cuvei.
Andi se cutremură, străbătut de un fior şi gura i se deschise, lăsând cuvintele băiatului-fără-piele să iasă fără ca maxilarul să i se mişte:
– Apă tare… – 8 grade… oameni cu 50 km/h… O cruce mare… E intr-o statiune, la munte, pe o partie… Dumnezeule, Constantin Vremnoc e la Sinaia acum! Atacul va avea loc azi, la Cazino!
Ieşiră în grabă din Seră.
În camera lor, Laura se aşeză la calculator şi tastă un username şi o parolă pe un link deschis în permanenţă pe laptopul lui Andi. În dreapta-sus se deschise o ferestruică din care, în câteva secunde, zâmbi inspector Dancu.
― Salut, Andi! Noutăţi?
― Da, şefu’! Vremnoc e la Sinaia. Lovitura va fi diseară, la Cazino. E vreun eveniment acolo? Pare ceva cu ştaif.
― Este, este… Un campionat de poker. Internaţional. Andi, eşti sigur ?
― Absolut!
― Auzi, dar unde eşti tu, că mi-ar plăcea să ne şi vedem… Mă scuzi, adică… înţelegi tu!
― Înţeleg, şefu’, înţeleg… Am plecat undeva că… aveam nevoie. Vă caut imediat ce mă întorc. Vorbim pe săturate.
― Am contractul de colaborare. Trebuie semnat.
― În regulă, şefu’! Trimiteţi-l pe mail. Îl semnez, scanez şi vi-l returnez.
― Măi, dar nu pot să te prind nicicum…
*
Toţi agenţii de pază ai evenimentului de la Cazino au fost înlocuiţi cu poliţişti. Urmaseră un instructaj foarte strict, în care li se prezentase fotografia lui Vremnoc, cât şi descrierea atentatelor lui anterioare şi urmările acestora. În toate încăperile adiacente sălilor pentru public au fost plasaţi poliţişti înarmaţi, instruiţi să tragă dacă suspectul se opune arestării.
A fost reperat încă de la intrare. Nu se schimbase prea mult. Era însoţit de un grup de prieteni: eleganţi, tineri, nepăsători. L-au văzut trăgând cu ochiul de jur împrejur, încercând să se familiarizeze cu locul.
Aresatrea lui a fost foarte simplă. A mers la toaletă, unde a întârziat câteva secunde. S-a îndreptat, pe furiş, spre o cămăruţă de sub scări. A scos o şurubelniţă şi a început să meşterească la o priză. Un poliţist apărut din întuneric i-a înfipt ţeava pistolului în coaste, în momentul în care a cerut ajutor prin staţie. L-au dus fără să fie văzut de invitaţi în curtea interioară de unde a plecat spre Bucureşti într-o maşină neagră, fără însemne oficiale.
*
Andi a primit un e-mail simplu: “Să trăieşti! Mulţumim! Misiune îndeplinită!”
A respirat uşurat când Laura a terminat de citit. A ştiut că cel care-l sluţise avea să plătească. A mers, cu femeia de mână, să verifice copiii. Vlad şi Luca dormeau liniştiţi. Şi-a prins soţia în braţe şi i-a şoptit:
― N-ai vrea să ne uităm la stele?
Au urcat toate treptele acelea metalice care duceau în vârful muntelui. Nu ştiau dacă, într-adevăr, stelele de deasupra erau reale. Păreau mai multe şi altfel aşezate. Aerul pe care-l respirau avea altă concentraţie, alt gust. Nu ştiau dacă sunt sau nu pe Pământ. N-avea nicio importanţă.
S-au întins pe pietrişul fin. Andi, cel care te-a rănit a fost prins, va plăti, aşa cum s-a întâmplat cu cel care m-a rănit pe mine, nu ţi se pare că se închide cercul?… Nu ştiu ce să cred, nu-mi mai permit să-mi imaginez nimic, am de gând să trăiesc pur şi simplu clipele, una după alta… Îşi dai seama ce ne-am fi plictisit dacă rămâneam acasă?…
*
În Camera Curcubeului, fericirea bătrânului astrolog trimisese în zbor uşor echipa de medici ce se ocupa de Cel-ce-simte. Din ochii milenari curgeau lacrimi de mulţumire.
― Vă mulţumesc! Aţi făcut treabă bună! Cel-ce-simte a început să transmită!
9 comments
Liviu Surugiu says:
apr. 23, 2013
Excelenta continuare la „O FUGA”, astept cu nerabdare si partea a treia. Asa cum ti-am zis, Teo, se anunta un roman.
Multa bafta in continuare.
IMI PLACE !
teo matei says:
apr. 23, 2013
Multumesc din suflet pentru tot. Sa vina ideile, ca de restul… sper sa ma ocup onorabil. Multumesc.
Florin Nae says:
apr. 23, 2013
Si eu sper sa aiba mai multe parti… romanul Teodorei, evident. 🙂
Fiindca mi-a placut „hibridizarea” policier-SF, pe linga citeva pasaje sensibil rezolvate – cum ar fi „Cam aşa simţea şi el, că toţi mugurii din copaci îi explodau în piept, că-i înfrunzeau degetele şi-i înfloreau.”
teo matei says:
apr. 23, 2013
Sa vedem ce-o sa iasa! Am avut cativa oameni care m-au provocat, sustinut, criticat :), etc… Sper sa-i mai am alaturi si pe viitor. Va multumesc mult! Cam asta-i primavara: inmugurim odata cu copacii 🙂
Anişoara Peţa says:
apr. 24, 2013
Trebuia să citesc povestirea. Teo, e… suuuper! La nivel emoţional, m-ai dat gata. Am oscilat între sacrificiul personal şi dăruire, între cunoaştere şi dreptate, între groază şi iubire.
Dacă în prima parte, SF-ul era reprezentat „doar” de abilităţile profilerului, acum povestirea-roman este mult mai mult. Departe de convenţional, implică emoţiile cititorului în mod direct, ori asta nu o puteai face fără să te implici chiar TU în poveste. BIG LIKE!
teo matei says:
apr. 25, 2013
Citez juratul unui concurs de talente si spun: „uneori cuvintele murdaresc”. Nu stiu cum sa va raspund, cum sa va descriu bucuria pe care mi-ati facut-o. Ma bucur tare mult ca v-a placut si va multumesc din suflet. Astept urmatoarea dvs. proza.
silvia turcu says:
mai 30, 2013
iarasi am ramas fara cuvinte
teo matei says:
mai 31, 2013
iarasi iti multumesc 🙂 mai pastreaza cuvinte si pentru restul. ti-am dat niste link-uri pe FB