Fabrica

         Lutero porni alene pe strada principală cu gândul să treacă pragul clubului despre care toată lumea vorbește: „Fabrica de vise”. Auzise de la colegii lui de muncă, de la Mobilă, că s-a deschis și la ei acel club care face furori prin marile orașe. „Nu-i nimic cu droguri sau chestii din astea”, îl liniști prietenul său când îi vorbi prima dată despre acel local. „Dacă e să mă iau după Matei ar trebui să nu mai plec din „fabrica” asta! Aș scăpa de facturi, de datorii, de certuri și de scandalurile de acasă, de șefu’ de la Mobilă …”, gândi tânărul ajuns acum pe o stradă lăturalnică. Știa că la capătul ei se află sediul clubului. O vilă cu două nivele acoperită cu o învelitoare roșie de tip lindab apăru dintre castanii bătrâni și groși. Un gard din fier forjat împrejmuia întreaga proprietate care se extindea mult în spate. Geamurile fumurii dădeau senzația unei intimități sporite și justificate pentru cei mai mulți dintre clienții „fabricii”. „La naiba! Abia am strâns banii ăștia și acum să-i dau pe niște senzații tari?” „Face toți banii!”, îi răsunau în urechi cuvintele colegului său.

         Intră. Un hol mare acoperit cu gresie bej, două fotolii mari îmbrăcate în piele neagră și o canapea între fotolii formau mobilierul din fața RECEPȚIEI. Un tablou mare i-a atras atenția încă de la intrare. O clădire cu multe etaje în flăcări care se scufundă în focul care a cuprins-o. Limbile acelea de foc îl duceau cu gândul la ceva rău. „Iadul” gândi el. Spoturile din tavan parcă emiteau pe lângă lumina albă și o melodie liniștitoare care te rupea de realitate. La Recepție îi zâmbi o față tânără și veselă:

         − Bună ziua! Poftiți, vă rog.

         Lutero privi în jur să vadă dacă mai este cineva pe acolo. Era singur. Îi convenea situația. Mulțimea îl intimida de fiecare dată.

         − Bună ziua. Știți, eu sunt pentru prima dată aici, vorbi aproape în șoaptă Lutero.

         − N-are nicio importanță. Relaxați-vă, domnule…

         − Minescu. Lutero Minescu.

         − Dacă sunteți pentru prima dată la noi aveți o reducere de 50%. Va trebui să-mi dați doar 100 de euro, domnule Minescu…Așa…Și cartea de identitate …Apoi să completați o fișă în camera 14.

         − Am înțeles. Cum ajung acolo?

         − Pe scări la etajul unu. A doua sau a treia cameră pe stânga. Vedeți dumneavoastră pe ușă.

         −Mulțumesc. Mă descurc eu.

         Tânărul porni spre scara indicată de domnișoara cea zâmbăreață, gândindu-se la ce putea să urmeze. „Și mârlanul ală n-a vrut să-mi zică mare lucru. Cică să mă duc să văd și să simt ce n-am simțit în viața mea. Parcă văd că-i un rahat de joc sau ce-o fi!” Se opri în fața ușii cu cifra 14. Era neagră. Înainte de a bate discret , Lutero se văzu în luciul de abanos al ușii. „Un pic speriat, nu? Parcă sunt de pe corabie, vorba bunică-mii, cu blugii ăștia vechi și cu tricoul galben pe mine.” Își așeză părul ciufulit și așteptă răspunsul la primul cioc-cioc. Tăcere.

         −Puteți intra, domnule Minescu, auzi un glas neutru în fața sa.

         Apăsă clanța și intră. O cameră mică, cu o ferestră mare în partea stângă îi oferi imaginea livezii din spatele vilei. Un birou cu un computer se afla la peretele din fața sa, iar pe latura din dreapta se afla un pat de o persoană. Ușa se închisese singură în urmă și el se îndreptă spre birou. Avea de completat o fișă. Alături se afla o foaie cu Sfaturi pentru completarea fișei. Le trecu rapid în revistă. În final citi: Pentru ca experiența dv aici să fie cât mai plăcută și mai reală, vă rugăm să completați fișa alăturată cu maximă sinceritate.

         „Ok, voi fi sincer la toate întrebările”, concluzionă apucându-se de ixat răspunsurile. Era mai mult decât o fișă simplă cum se aștepta el. La început întrebările erau generale apoi deveneau tot mai intime, tot mai personale. „Nici când am plecat în armată nu m-au întrebat atâtea” medită Lutero. Îi plăcu ultima parte care se referea la ce-ar vrea să trăiască în prima vizită în „fabrica de vise”. „Nu te costă nimic, poți alege ce vrei!”, își aminti iar vorbele lui Matei. Completă cu iuțeală ultimele trei pagini și așteptă DEBUTUL.

         Listă la final un exemplar din fișă și o semnă.

         În spatele său apăru ca o umbră o altă domnișoară, blondă, într-un costum albastru. Avea în mână un fes galben dintr-un material ciudat. „Astea ce-o mai fi?”, se întrebă în gând.

         −Senzațiile par mai reale cu acest echipament, vorbi domnișoara văzându-l atât de nedumerit.

         Lutero își așeză acea „cască” pe cap, iar domnișoara în albastru mai trase de ea puțin cât să-i acopere și ochii, apoi dispăru la fel de discret cum apăruse. Din acel moment Lutero se trezi în altă lume. O lume pe care singur și-a imaginat-o și pe care programul o ajusta în funcție de profilul clientului…

         Era în sfârșit ȘEF. Patronul unui hotel de pe Valea Prahovei. De la ultimul nivel al hotelului Roua, Lutero își consulta agenda pentru a doua zi. Avea să plece la București, iar de acolo, cu soția, la Atena pentru cumpărături și o întâlnire cu un agent turistic zonal. Planul managerial pe care îl concepuse viza o extindere a clientelei din străinătate cu 20 % în sezonul turistic viitor, achiziționarea unui hotel în Mamaia și a unui mini-hotel la Vatra Dornei. În trei – patru ani putea să se extindă și în afara granițelor. Depinde de profituri și de ceilalți investitori… Lutero se lăsă purtat de noile provocări din lumea imaginată de el în urmă cu două ore. Timpul avea altă semnificație aici. Nu mai știa dacă au trecut zile întregi sau doar ore de când s-a scufundat în acest univers prietenos. Îi plăcea acolo și tare ar fi vrut să nu se mai întoarcă niciodată la ale lui.

         După două ore în camera 14 apăru iar domnișoara în costum albastru. Apăsă un buton mic de la „casca” lui Lutero și așteptă alături trezirea tânărului. Acolo se înseră aproape brusc și Lutero simți că trebuie să meargă la culcare. Abandonase orice activitate pentru a doua zi. Cel puțin asta simțea. Că trebuie să se oprească…Se trezi buimac în camera 14. Tânăra îi zâmbi scurt și îi întinse un pahar cu apă.

         −Beți. O să vă reveniți.

         Abia atunci își aminti de blonda în costum albastru, de „fabrica de vise”, de celălalt Lutero care conduce un hotel și vrea să se extindă și toate celelalte. Bău toată apa și se ridică din pat rușinat de parcă ar fi comis ceva indecent.

         − Se poate salva?… Vreau să zic aș putea continua cumva ce am început azi?

         − Sigur că da.

         Aerul rece al serii îi făcea bine. Trase adânc aer în piept și încercă să rememoreze câteva din acțiunile sale din „fabrică”. ”Aici merg pe jos iar acolo aveam un Audi A8. Ce chestie! Și ce casă am acolo! Al naibii Matei ăsta! Cum a dat el de „fabrica” asta? Mâine la muncă trebuie să-i povestesc cum a fost. Oricum, vreau să mai merg odată. Nu-i pot lăsa pe cei de la Furnica și Zmeura să mi-o ia înainte cu modernizarea hotelului. Apoi mai sunt vilele de la mare pe care vreau să le achiziționez. Să nu uit că i-am promis Marietei că o duc la Dubai la cumpărături și pe Junior la Disneyland. Promisiunea trebuie respectată! Nu-și putu explica cum de are toată această experiență în minte atât de proaspătă de parcă ar fi trăit în realitate toate aceste aventuri.

         Abia când a ajuns în preajma blocului său își reveni din visare. „Uau! Am ajuns acasă.” Se însera și la vecini erau deja luminile aprinse. De la un geam deschis la parter, Lutero auzi una din melodiile preferate ale lui nea Nelu. Intră în bloc și mirosul acela de umezeală și mucegai i se părea acum mai nesuferit ca niciodată. „Ce caut eu în mizeria asta?” Simți ceva moale sub talpa pantofului sport și înțepeni. O pisică i se strecură printre picioare mieunând nervos și scurt.

         − Zâât în gâtu mă-tii de motan!!! Un șut în gol îl făcu să se dezechilibreze. Noroc cu balustrada aia murdară că altfel ar fi căzut rău de tot. „De unde a mai apărut și mâța asta nenorocită în bloc? N-aveam destui câini pe aici…”

         Acasă nu-l aștepta nimeni. Soția sa, îi lăsase un bilețel pe frigider. Sunt la Gabriela. Mâncarea este în frigider. Sara.

         Mâncă și se băgă în pat. „Mâine la șase drepți. Gata cu golăneala.” Adormi cu gândul la  celălalt Lutero care poate conduce un hotel și care se poate culca la orice oră seară, fără grija zilei de mâine. Îl invidia.

         Două luni a făcut economii Lutero să strângă o sumă pentru a mai putea merge din nou la „fabrică”. Își număra banii strânși în fiecare zi de sâmbătă ca un copil care strânge bănuți pentru o jucărie nouă. Soția sa observă o schimbare în bine la Lutero.

         − Cum de nu te duci la bere cu băieții? îl întrebă într-o seară.

         − Prefer să citesc ceva, răspunse plictisit cu nasul în calculator. Sara se apropie de el și observă niște oferte turistice. „Oare vrea să-mi facă o surpriză?”

         − Ai de gând să mă inviți undeva, Lute?

         − S-ar putea. Nu știu exact. Să văd …dacă se poate. „Ce chestie! Oare aș putea intra în „Fabrică” cu cineva? Asta ar fi tare de tot!” Vino să te pup, iubito!

         − Ți-aduc o bere? Sau o țigară?

         − Nu mersi. Vreau un măr, dacă tot mergi în bucătărie.

         „Ce s-a întâmplat cu nevastă-mea? Nu-o mai recunosc! A devenit mai îngăduitoare cu mine… Ceva nu este în regulă cu ea”, gândi el.

         Fără știrea Sarei, Lutero porni mai hotărât ca niciodată spre „fabrica de vise”. Gândurile sale erau ancorate în acea lume fascinantă în care avea o multitudine de oportunități. Reluă scenariul salvat și își continuă aventura pe Valea Prahovei, în hotelul Roua. Aici timpul lucra pentru el. Cu fiecare zi scursă, averea sa creștea și asta îi făcea bine. Nimic nu mai conta pentru el…

         Slăbise. Mânca din ce în ce mai puțin. Adevărul este că economisea bani din orice cheltuială posibilă. Într-o zi se întâlni cu vechiul lui prieten la rând la pâine.

         − Ce mai faci, Lutero? Am crezut că te descurci cu „fabrica” aia, dar observ că te usucă!

         − Mă descurc. Tu cum te… Ce mai faci?

         − Bine. Văd că ai slăbit. Șefu spunea că dacă nu-ți revii până luni să-ți iei concediu medical sau de odihnă.

         − A zis el asta???

         − Da, răspunse firesc Matei.

         − Nu-mi vine să cred! „Constipatu’ ăla n-a învoit pe nimeni niciodată. Mă mir că acum s-a mai domolit un pic”. Îl privi mai atent pe Matei și observă că arată bine. Mult mai bine decât îl știa el. Se schimbase atât de mult într-un interval atât de scurt? „Cred că s-a lăsat și ăsta de băutură și de țigări. Altfel nu-mi pot explica… Zâmbește tot timpul. Pare optimist”, observă Lutero.

         De câteva zile în mintea lui încolți un gând. „Dacă aș putea rămâne acolo…Dacă ar fi posibil să nu mă ai întorc niciodată. Aș da orice”. Nu avu curajul să-i pună această întrebare domnișoarei de la recepție de prima dată. „Oare imposibilul nu poate deveni posibil?” Apoi își luă inima în dinți și o întrebă:

         − Aș putea rămâne mai mult timp aici? Adică să stau mai mult de două ore?

         Fata zâmbi și îl privi ca pe un copil neajutorat:

         − Sigur. Va trebui să discutați cu domnul Nork. La etajul doi. Camera 29.

         La ultimul etaj se afla un singur birou, al directorului firmei «Fabrica de vise».

         Intră. O cameră mare, cu jaluzelele trase, un birou masiv încadrat de un bar în dreapta și o bibliotecă în stânga. Simți un fior trecându-i pe lângă ureche urmat de o înfiripare stranie: un bătrânel scund și gras cu ochi mari și galbeni. Parcă plutea vioi în spatele biroului. Căuta ceva pe biroul plin de hârtii. „Ciudată creatură. Nici nu l-am văzut când am intrat”, gândi tânărul. „Mă așteptam să dau peste altcineva aici. Cineva mai simpatic, mai …nu știu cum”. De parcă i-ar fi citit gândurile, domnul Nork lua o înfățișare radical schimbată chiar sub privirea sa. Apoi alta și alta. Deveni dintr-o dată mai înalt, mai tânăr cu un zâmbet cuceritor pe buze. Părul rar și lins din prima înfățișare era acum înlocuit cu altul des și lung prins într-o coadă la spate. „Ce naiba? Am vedenii?”. Se așeză fără să fie invitat și-l privi cu interes pe acest domn. „Ceva nu este în regulă aici…”, medită el.

         − Înțeleg că doriți să rămâneți la noi mai mult timp, vorbi fără altă introducere domnul Nork.

         − Da, așa este. Știți, mă simt foarte bine aici și regret de fiecare dată că timpul trece atât de repede… În „fabrică” fac atâtea lucruri, iar când revin …

         − Îmi dau seama. Nu sunteți nici primul și cu siguranță nici ultimul care dorește o prelungire nedeterminată la noi. Tot ce trebuie să faceți este să semnați acest formular prin care sunteți de acord să vă clonăm.

         Domnul Nork făcu o pauză pentru a studia efectul vorbelor sale, apoi continuă :

         − Clona vă va ține locul aici, în lumea asta pe care o detestați atât de mult. Apelăm la această soluție pentru a nu crea un dezechilibru în viața dumneavoastră. În timpul acesta veți sta aici cât poftiți fără niciun cost suplimentar. Îi surâdea idea. „să poți sta în „fabrică” oricât dorești fără niciun cost este o ofertă de nerefuzat. La naiba cu familia și cu serviciul meu. Am destulă treabă cu afacerile mele pe Valea Prahovei…Vreau să rămân!”

         − Și clona va știi ce are de făcut? vru el să afle.

         − Bineînțeles, cum să nu? Ele fac întotdeauna lumea mai bună. Nu supără pe nimeni. Ați văzut ce atmosferă este acum la Mobila? Lutero își aminti că ultima dată când s-a dus parcă erau toți bine-dispuși. Sau acasă? continuă Nork. „Da, chiar și Sara părea mai amabilă cu mine în ultimul timp și nu știam de ce…”

         − Toți aceștia sunt clonați?

         − Toți sunt în lumea pe care și-au ales-o. Toată lumea este fericită!

         În timp ce domnul Nork pregătea documentele, gândurile lui Lutero zburau departe la noua lui viață. „Dacă mi-aduc bine aminte urmează să mă întâlnesc cu cu un grup de investitori. Poate construim împreună un complex turistic la Sinaia…Salomeea, secretara mea mă așteaptă zilnic…”

         − Eu am listat un exemplar din acest contract, domnule Minescu. I-l întinse peste birou.

         Lutero semnă și se grăbi spre ușa cu numărul 14. Avea atâtea de făcut…

         Timpul s-a scurs așa cum și-a imaginat el. O lungă perioadă de timp, Lutero credea că este cel mai fericit om de pe pământ. Familia mult visată, siguranța zilei de mâine, confort sporit acasă și mai presus de toate o afacere care prospera an de an erau atributele unei vieți împlinite. Adeseori îl prindea seara târziu în biroul său de la ultimul nivel al hotelului Roua. În noaptea aceea observă un joc de lumini pe peretele din fața sa.  Umbre roșii se proiectau în toate părțile. Se ridică de la birou pentru a privi afară. „Este destul de târziu. Ce-o fi cu luminile astea?” Un cer roșu aprins de parcă ardeau toate pădurile Bucegilor. Ieși curios în balcon. Flăcări roșii și galbene jucau în fața sa. Ce-icu focul ăsta care tot apare pe cer? N-am cerut așa ceva în programul meu. Ultima dată am specificat destul de clar că vreau să dispară…

         − Ha ha ha ha!, se auzi un râs gros și înfiorător, venind de pretutindeni.

         „Trebuie să fac ceva…”

         − Ha ha ha ha. N-ai ce face, Lutero! Aici rămâi! Ha ha ha ha.

         Pe cerul tot mai roșu era proiectat un cap de om uriaș cu gura căscată din care ieșeau afară doi colți amenințători.

         − Aici rămâi, Lutero! Aici! Ha ha ha ha ha ha.

         Recunoscu îndată vocea aceea. Era a domnului Nolk, n-avea nicio îndoială. Și chipul acela proiectat pe cerul roșu…Da, îl văzuse o fracțiune de secundă când a intrat prima dată în biroul lui. El este! Sunt pierdut!

         Flăcările se extindeau cu repeziciune până la nivelul hotelului după care urcau grăbite spre ultimul nivel. Nu mai așteptă să fie înghițit de flăcări. Cuprins de spaimă se aruncă în gol de la ultimul etaj al hotelului Roua.