„Din mormânt se ridică răzbunătorul.” (proverb latinesc)

       

         În trecut…

          Conacul de pe dealul Singurătății era o casă tradițională, cu tavanul înalt și doar trei camere destul de spațioase, între care și un dormitor nupțial. Aici se găsea un baldachin pe care era mereu așezată o lenjerie de catifea roșie și mătăsoasă. Locul era cel mai potrivit pentru tineri căsătoriți. Superb, ideal pentru noaptea nunții.

          Orașul era obișnuit ca mirii să rămână în noaptea nunții acolo. Era o scurtă evadare pentru ei, o bucurie, un răsfăț.

          Asta până când Selene și soțul ei, Konstantin, s-au înfățișat proprietarului conacului:

          – Am dori să închiriem locuința pentru noaptea nunții.

          Konstantin îl privi fix pe bărbatul în vârstă, un moșuleț permanent zâmbitor.

          – Bineînțeles, în ce dată să fie?

          Selene se roti în jurul lui Konstantin, cercetând cu atenție veranda. Judecând după privirile ei încântate, se părea că acest conac era potrivit pentru nunta lor.

          – Pe 28 august.

          Moșulețul ridică din umeri și le zâmbi.

          – Apoi, dragii mei, mai e puțin până pe 28 august. În cât suntem astăzi? se interesă așezându-și mai bine ochelarii mari și groși pe nas.

          – Suntem în 24, domnule, îi răspunse Selene, continuând să admire cu bucurie puerilă desenele în piatră făcute pe pereții pompoasei clădiri.

          Moșul își luă o agendă și ieși pe lângă cei doi. Era mic și cocârjat, ceea ce lui Konstantin îi trezi un fel de repulsie.

          Inima i se făcu mică atunci când realiză că timpul va trece și peste el, aducându-l la această fragilitate a unui om care trăiește de prea mult timp.

          Bătrânul se așeză cu nesiguranța oaselor sale pe o canapea micuță și trase aer în piept. Apoi deschise o agendă de buzunar, învelită în piele neagră, de care era legat un pix auriu.

          – Să vă noteze moșul ziua când vă puneți pirostriile… explică bărbatul fără ca cineva să-i fi pus vreo întrebare.

          Apoi le zâmbi larg.

          – Pentru cât timp putem rămâne? întrebă Selene de-a dreptul fermecată acum. Contempla peisajul lesne de observat dintr-un anumit unghi al verandei – o imagine de-a dreptul fabuloasă a lacului și insuliței din mijlocul său. Femeia bănuia că apusul și nopțile cu lună plină erau divine în locul ăsta.

          – Pentru cât timp vreți, răspunse moșneagul. Eu locuiesc permanent în casa administratorului, singura mea ocupație e îngrijirea acestei frumuseți, rosti ridicând o mână în aer și, printr-un gest care parcă a durat mai mult ca niciodată, învălui casa.

          Selene se uită la Konstantin cu ochii sclipindu-i de dorință. Bărbatul luă cuvântul:

          – Ne vom hotărî și vă vom plăti, domnule…

          – Groskov, răspunse moșneagul.

          Printr-o strângere de mână și un zâmbet știrb, bătrânul domn Groskov își luă la revedere de la acești doi tineri însurăței.

         

          Să rămâi la conacul de pe dealul Singurătății, în noaptea nunții, e o oarecare ironie. Și o tradiție în oraș și împrejurimi, în același timp.

         

          Pentru Selene și Konstantin a venit și momentul mult așteptat. Indiferent de câte emoții îi încercaseră în acea zi, trecuseră cu repeziciune. Amândoi își spuneau că-și făcuseră griji degeaba, fiindcă nu fusese chiar așa de rău.

          Mai rămânea… momentul lor de intimitate.

          Au luat o trăsură la miezul nopții. Un vizitiu i-a condus la conacul de pe deal și le ură casă de piatră.

         

          Era o noapte călduroasă de sfârșit de august. Abia se putea respira în înăbușeala aceea. Atmosfera era oarecum încinsă.

          Konstantin o ajută pe Selene să coboare din trăsură. În lumina puternică a lunii și felinarelor, bărbatul îi putu admira silueta zveltă a femeii, trupul acela subțire acoperit de prețioasa ei rochie albă. Și atmosfera a devenit și mai apăsătoare.

          – Atât de mult… Atât de mult am așteptat acest moment!

          Selene râse și se aruncă de gâtul lui Konstantin. Îl sărută încet, presându-și buzele peste ale lui.

          – Du-mă… în casă…

          Konstantin o luă în brațe, trecându-și o mână pe sub genunchii ei micuți. Cu cealaltă îi sprijini spatele frumoasei femei.

          Pornise un vânt plăcut de vară, purtând mirosul Selenei până la nările bărbatului. Și înnebunindu-l. Putea simți cum dorința îi clocotea în vene mai aprinsă ca orice simțise până în acele momente.

          – Să mergem în casă…

          Atât vocea, cât și privirile înflăcărate îi trădau dorința. Femeii i se înfioră pielea, apoi inima începu să-i bată mai tare. Dar, în același moment, respirația i se opri pentru o clipă și simți cum o durere surdă o săgetă în moalele capului.

          Dar in momente ca alea cum să se poată gândi cineva la așa un nimic?

          Durerea aceea trebuia să fie o porcărie. Nu se așteptau al nimic rău. Nu atunci.

         

 

          Konstantin o purtă pe Selene pe brațe până în casă cu grijă și o trânti pe baldachinul mare din dormitorul nupțial. Pe așternuturile de catifea erau petale de flori, lumânări parfumate ardeau în cameră și florile îmbătau atmosfera cu superbele lor miresme.

          Ce să mai, era de vis!

Bărbatul se aplecă deasupra Selenei, așezându-și întreaga greutate pe ea. Începu să o sărute, mângâindu-i părul lung, împrăștiat acum pe așternut.

          Când o mușcă de gât, Selene tresări de durere și își înfipse unghiile lungi ale mâinii stângi pe gâtul lui, iar degetele mâinii drepte se încolăciră în părul ei. Apoi a deschis ochii…

          Și s-a auzit un urlet de groază.

         

          – Nu ți-am zis că nu-ți voi permite să fii a niciunui alt bărbat? se auzi vocea tărăgănată a lui Luc.

          Ochii lui erau injectați de alcool și înecați în furie. Aproape că puteai vedea foc prin ei.

          – Așteaptă, nu! strigă femeia.

          Konstantin nu apucă să sară din pat, de deasupra ei. Reuși doar să se întoarcă cu fața în sus, așezat pe suprafața patului.

          – Nenorocito! Ai jurat că vei fi a mea!

Selene țipă.

          Luc ridică un topor deasupra capului. Apoi îl lăsă cu forță în jos. Konstantin țipă. Se auzi un țipăt.

          Selene simți cum inima i se frânge în interior și o cuprinde o durere surdă, îngrozitoare.

          – Doamne…

          Vocea îi era gâtuită.

          Konstantin nu apucase să schițeze niciun gest sau să se ferească. Toporul lui Luc îl lovise exact în piept, despicându-l cu un trosnet scurt. Nu a simțit prea multă durere… Nu așa multă cum va simți Selene.

          – Mi-ai jurat că vei fi doar a mea! Te vei întoarce la mine, îți promit!

          Luc trase toporul din pieptul lui Konstantin cu putere. Îl ridică și-l izbi din nou, în repetate rânduri, când în torsul bărbatului, când în capul acestuia.

          În tot acest timp, Selene țipă înnebunită de spaimă pentru proaspătul soț. Știuse că Luc era un nenorocit și nu avea să o lase în pace vreodată, dar nu se gândise că avea să meargă atât de departe.

          Și rochia ei de mireasă… Albul pur era stropit de picături de sânge. Machiajul i se scursese, totul era stricat… și Konstantin era mort.

          – Te urăsc! îi urlă lui Luc, trăgându-se cât mai departe de acesta, în vârful patului.

          Bărbatul se opri când auzi declarația.

          Păru că reflectă, apoi spuse:

          – Într-o zi mă vei iubi. Tu mă vei căuta pe mine. Dar până atunci, nu vei fi fericită lângă altcineva!

          Nu a schițat niciun alt gest. Și-a târât toporul în urma sa și a ieșit pe ușă, trântind-o ca după una din certurile lor obișnuite. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

         

          Selene rămase interzisă cu privirile pe cadavrul sfârtecat de pe pat – pat care trebuia să fie locul unde cei doi se uneau în dragostea lor.

          Lacrimi fierbinți i se scurgeau pe chipul de o lividitate bolnăvicioasă. Tremura așa cum niciodată nu mai pățise. Și înăuntrul ei, acolo unde până atunci fusese doar fericire, era pustiu și durere mistuitoare. Un deșert arid, în care nu plouă niciodată, cu zile fierbinți în care simți că te sfârșești. Și venin, venin peste tot.

          Durerea îi înveninase inima.

         

          Femeia era de o frumusețe ieșită din comun, chiar și în aceste momente pline de durere pentru ea. Tenul livid și părul negru, în contrast cu rochia albă, pe alocuri pătată cu stropi de sânge de la logodnicul ei, o făceau să pară ca și când venea dintr-o altă lume.

          Selene se privi în oglindă. Își studie ochii divini, înecați în lacrimi… În disperarea ei, femeia lovi cu pumnul în suprafața ce-i arăta propria imagine. Aceasta se sparse, iar cioburile se împrăștiară pe podea. Doar câteva rămaseră înfipte în rama de lemn a oglinzii sparte.

          Și atunci, privindu-se într-un ciob de oglindă, Selene făcu ultimele sale alegeri.

          Întinse mâna tremurândă încet către un ciob care o înfățișa în toată durerea și splendoarea ei. Îl smulse, în ciuda pielii sale din palmă, care protesta și începea să sângereze. Apoi, ținându-l strâns, se așeză pe marginea patului, alături de logodnicul ei.

          Prin minte îi trecură clipele fericite alături de el. Apoi rememoră ceea ce se întâmplase în noaptea nunții ei. Acum, când trebuia să fie cea mai fericită, era cea mai tristă. De ce unii pățesc altfel? Ea nu greșise…

          „La dracu’”, înjură în gândul ei, apoi se întoarse către cadavrul de lângă ea.

          Se aplecă și-i sărută buzele care deja își pierduseră căldura. Erau umede și pătat de stropi de sânge fierbinți. Selene încercă să-l vadă pe Konstantin – să privească mai departe de imaginea aceea sângeroasă și neîndurătoare. Vru să aibă în minte un portret al frumosului bărbat cu care se căsătorise, ultima imagine a celui care o făcuse cu adevărat fericită, atât cât durase.

          Începu să plângă și mai tare. Tremura mai rău acum. Paloarea feței îi dispărea treptat, lăsând în urma ei un cenușiu cadaveric.

          – Ai vrut să mă ai doar pentru tine. Nu m-ai vrut fericită niciodată! Nenorocitule, fie ca spiritu-mi să te urmărească până ce vei muri și încă și mai departe de acest lucru!

          Cu ultimele cuvinte și inima încărcată de ură, Selene își tăie cu ciobul de oglindă venele fiecărei mâini. Dar nu se opri doar cu atât, ci își înfipse adânc acea bucată ucigașă în pântecele în care ar fi putut fi copilul iubirii ei.

          Trupul i se strânse în dureri îngrozitoare pe pat. Cu cele din urmă forțe, femeia se întoarse către bărbatul desfigurat, plângând încet. Consumându-se până la moarte.

         

         

          Astăzi…

         

          Luc trăia mai multă fericire decât putuse spera vreodată. Katia era o tânără rusoaică superbă, blondă, necoaptă, inocentă. Era cam tot ceea ce își dorise el vreodată.

          Știa să-l facă fericit.

          Merseră într-una din zile la părinții lui Luc, să le dea vestea cea mare:

          – Mamă, tată, li se adresă în timp ce luau desertul, eu și Katia am hotărât să ne căsătorim!

          A fost fericire în familia lui Luc mult timp. Apoi veni hotărârea din partea tatălui său, pe care Luc spera să o evite cu orice preț:

          – Veți petrece noaptea nunții în Conacul de pe dealul Singurătății, ca orice alt tânăr de prin părțile noastre.

          Katia se uită cu ochii mari la el. Și ea auzise de foarte multe ori despre acest Conac de pe dealul Singurătății, dar nu mersese să-l vadă și nici nu spera măcar să-și petreacă fie și câteva ore în el. Dar iată cum Dumnezeu le așează pe toate…

          Și acest Dumnezeu aduse în inima Katiei atât de multă bucurie!

          Dar Luc nu simțea la fel. Pielea i se făcu de găină și deveni palid la față. Simți cum bucățica de tort pe care tocmai încercase să o înghită îi rămase în gât. Încercă să treacă peste acest gol dureros, dar nu putu. Simți că se sufocă de-a binelea, apoi întinse mâna după paharul cu apă.

          Își aduse aminte cum îl omorâse pe Konstantin cu sânge rece, atunci când aflase că fosta lui prietenă, Selene, avea să își petreacă noaptea nunții acolo. Înnebunise la gândul că ea va fi în brațele altui bărbat. Nu își dăduse seama ce se întâmplase decât când se afla pe malul lacului, plin de sânge, cărând un topor pe care un știa de unde îl luase.

          Era ca și cum ceva, o forță îl împinse până acolo, iar el nu se putuse împotrivi.

          Tremura ca naiba.

          – Iubitule?

          Katia îl privea alarmată. La fel și părinții lui.

          – Luc, e totul în regulă?

          Luc chicoti fără să vrea, după ce dădu un întreg pahar cu apă pe gât. Încă gândindu-se la Selene și ce îi făcuse atunci, își luă inima în dinți și spuse:

          – Eu… Tată, eu nu pot să intru acolo. Mi-e… peste putere. Știi doar ce s-a întâmplat acum… Nu știu cât timp…

          Lacrimi îi inundaseră ochii. Se simțea oarecum rușinat în fața Katiei; bărbații nu plâng. Dar el era mai mult decât un bărbat, el era un ucigaș. Și trebuia să pară nevinovat ca și până atunci.

          – Dar, puiule, a trecut timpul și…

          – Am iubit-o mai mult ca pe orice, iar ea s-a căsătorit cu altul pe care l-a omorât în acea noapte și apoi s-a sinucis! Cum aș putea să îmi țin soția în brațe în patul în care Selene și acel bărbat au fost găsiți morți?

         

          Adevărul nu ieșise la suprafață. Pe-atunci, el avusese un alibi foarte solid și nimeni nu putu să explice cum ar fi putut fi în două locuri deodată. El nu era nici măcar suspect la acea tragedie. Polițiștii admiseseră că Selene îl omorâse pe Konstantin cu un topor care nu era de găsit, apoi se sinucisese.

         

          Katia se făcu lividă la față. Ea nu știa despre această poveste.

          – Dar, dragul mamei, a trecut atâta timp, iar tu…

          Lui Luc i se făcu pielea de găină când întâlni privirea neînduplecată a tatălui său.

          Înainte ca el să poată spune ceva, bătrânul rosti:

          – Luc, cuvântul meu este cuvântul meu, iar dacă eu spun că acolo vă veți petrece noaptea nunții, așa cum e tradiția, atunci asta se va întâmpla. Katia, draga tatii, când ați fixat nunta?

          Katia dădu uitării pentru moment ceea ce auzise și se aruncă în discuție cu viitorii socri:

          – Pe 24 ale acestei luni spunea Luc că ar vrea să…

          Dar Luc nu o mai asculta. De fapt, el nu mai asculta nimic în jur, fiindcă nu mai putea. Cum să doarmă în patul în care ucisese un om?

         

         

 

          Dar a venit și marea zi, la biserică.

          Evenimentele pe care cei doi le așteptaseră cu multă nerăbdare trecură uimitor de repede, luând cu ele toate emoțiile lor. După care a intervenit uriașa temere a lui Luc – încercase în zadar să schimbe locul unde aveau să petreacă noaptea, dar tatăl lui fusese, ca de obicei, ferm. Nu acceptase.

          El însuși mersese și vorbise cu moșulețul senil și foarte vesel, proprietarul Conacului.

          Așa cum era tradiția, mirele și mireasa merseră într-o trăsură până pe dealul Singurătății. Vizitiul opri în fața porților și, fără niciun cuvânt, așteptă ca cei doi să se dea jos.

          Luc rămăsese cu privirile ațintite în dreptul casei.

          – Uite cât de…

          (bine se vede Selene acolo, la geam,așteptându-mă pe mine să…)

          – …frumoasă e casa, rosti Katia.

          Dar Luc nu o asculta. Îl mișcă nervoasă, până când bărbatul reveni din transă. Apoi se ridică și, așa cum cerea tradiția, coborî și ajută mireasa să se dea jos.

          O privi cu atenție, dar Katia nu aducea deloc cu Selene. Katia nu era la fel de frumoasă, la fel de inocentă sau la fel de deșteaptă. Dar, așa cum era ea, reușea să-l facă să fie fericit.

          Rochia de mireasă, albă și pură, strălucea în lumina lunii.

          Luc mai aruncă o privire temătoare către casă. Dar la nicio fereastră nu era nimeni, nici în ușă, nici în prag, nici în curte… Nicăieri. Erau doar ei doi acolo.

          – Să mergem, mireasa mea!

          O ridică în brațe și o purtă pe potecuță, către prispă. Aruncă o privire către trăsura care se îndepărăta, condusă de doi armăsari frumoși, puternici. Și, odată cu acea trăsură, simți că și curajul lui dispare.

          Bărbatul se opri pe scări, privind cu atenție pragul peste care trebuia să o treacă pe Katia. Senzația stranie din sufletul său îi spunea că, din momentul când va intra în conac, nimeni și nimic nu va putea interveni între el și…

          Și cine?

          Luc era paranoic. Știa acest lucru. Și e normal să fii așa, probabil, după ce ai comis o crimă pentru care nu fusese pedepsit.

          – Luc, dragul meu, ești bine?

          Pentru un moment, mirele din acea seară crezu că vocea nu era a miresei lui, ci a Selenei. Și pielea i se înfioră, apoi simți cum transpirația îi îngheață pe trup.

          Dar Katia îi repetă numele, ceea ce-l făcu să se trezească la realitate.

          Își alungă toate prostiile din cap, fără să se mai uite înapoi. Ce fusese… fusese. Și era dat uitării. Selene era moartă și la doi metri sub pământ, nu s-ar fi întors de acolo în ruptul capului pentru un nenorocit ca el.

          – Să ne bucurăm de această seară!

          O conduse în casă, trecând-o pragul. Foarte încântată, Katia se lăsă aruncată cu blândețe pe pat.

          În acea noapte, Luc se bucură de inocența miresei sale, Katia. Stând întins în pat, cu fața în sus și tânăra dormindu-i cu capul pe piept, Luc se gândi cât de prost fusese. Selene era moartă, iar morții nu se întorc din mormintele lor pentru cei vii. E imposibil, e contra legii firii.

          Asta îl ajută să se simtă mai bine. În plus, în curând avea să adoarmă. A doua zi, când se va trezi, va ști că e un prost superstițios. Sau va admite în fața sieși că e mai afectat de crima comisă decât acceptă. Dar asta numai după ce va fi departe de Conac.

          Simți cum îl fură somnul și-l îmbrățișează cu blândețe, vrăjindu-l cu imagini dulci.

         

          Ușa se deschise la perete. În cadrul acesteia stătea Selene, mai frumoasă ca oricând, în rochie de mireasă.

          – De ce trebuie să am un astfel de vis în noaptea nunții mele?

          Selene rânji, dar nu vorbi. Doar întinse mâna spre el și, printr-un singur gest, îl chemă la ea. Iar Luc se ridică, fiindcă… o forță net superioară lui îl controla.

          Își simțea picioarele mișcându-se pe covorul moale. Târșâindu-le, de parcă nu era voința lui să ajungă acolo. Simțea cum tălpile i se încălzesc încetul cu încetul. Pe măsură ce se apropia de Selene, respirația începu să îi scoată aburi. Iar pielea i se înfioră pe trup.

          – Selene…

          Luc se gândi că ăla era un vis al naibii de real. Aproape că simțea frica alergându-i prin vene. Își auzea inima cum bate să-i spargă timpanele.

          Selene începu să se îndepărteze. Luc, în loc să se întoarcă în pat, o urmă; din nou, voința lui era prea slabă.

          Ajunse în hol și din hol intră în cealaltă cameră. Selene îl aștepta acolo, întinsă pe pat, în rochia ei de mireasă, impecabilă.

          Din nou, îl chemă la ea. Și Luc se apropie și se lăsă aruncat deasupra ei.

          În acea noapte, Luc si Selene au făcut dragoste.

          Iar el se gândi că, pentru un simplu vis, fusese un moment de neuitat. Tot ceea ce-și dorise întreaga sa viață. Selene stătea cu capul pe pieptul lui, mângâindu-l. Nu vorbise până atunci.

          Pielea ei rece îl înfiora pe Luc. Îl înnebunea. Îl făcea să o dorească iar și iar.

          Se întoarse către ea, dar în loc de Selene, lângă el stătea o creatură descompusă, dar totuși vie. Venea de la ea un miros îngrozitor. Creatura respira într-un mod hârșâit, înnebunitor. Pielea sidefie era pe alocuri mâncată de putreziciune, rochia cândva albă era acum murdară de noroi și ruptă, zdrențuită. Ochiul stâng îi era ieșit în afară și atârna, ținându-se într-o singură bucată de carne. Amenința să cadă în orice moment.

          În schimb, ochiul drept era foarte viu. Și îl privea cu atâta ură, încât Luc simți că se topește. Ură și dorință (de a te ucide).

         

          Luc urlă. O făcu atât cât putu de tare, gândindu-se că, urlând, se va trezi.

          Dar nu s-a întâmplat nimic. A urlat plângând minute în șir, cu speranța că va ieși din coșmarul ăsta mult prea înfricoșător pentru un om de rând. Dar nu se întâmplă nimic.

          Bărbatul țâșni din pat, alergând înspre ușă.

          Coșmar, coșmar, dar era al dracului de real!

          În urma sa putu să audă cum acea creatură din așternuturi începe să se miște, rupându-și parcă oasele putrezite. Pe măsură ce făcea mai multe mișcări, un miros îngrozitor de cadavru în putrefacție umplea camera.

          Mirele ieși gol în hol. Exact în fața unei oglinzi.

          Putu să o vadă în spatele lui pe Selene cum se îndreaptă spre el, cu o mână întinsă. Purta pe față un zâmbet macabru, iar pântecele îi era plin de sânge și avea înfipt un ciob. Mâinile avea venele tăiate. Dar fața ei nu era descompusă, ci la fel de frumoasă cum o știa el, doar că mult mai palidă.

         

          Se întoarse către ușa camerei, dar acolo se afla creatura putrezită.

          Oglinzile îl mințeau.

          Abia după aceea, întorcându-se către oglindă pentru a doua oară, se văzu și pe sine însuși. În timp ce superba Selene se îndrepta către el cu pași mici, Luc era mort. Exact ca acea creatură. Era supt la față, cu gura plină de țărână. Pielea pământie era, la fel, mâncată pe alocuri de putreziciune.

          Apoi a urmat mirosul. Luc știa că era al lui. Era mai împuțit ca orice întâlnise vreodată, putrezit, cangrenos. Groaznic.

          Urlă din nou, iar oglinda îi arătă gura neagră deschizându-se și din ea ieșind viermi. Ochii scoși din orbite erau galbeni, bătrâni și otrăviți.

         

          Urlă. Urlă cum nu o făcuse niciodată în viață.

         

          Începu să alerge, dar își simțea oasele mai grele ca niciodată. Ridică mâinile în fața ochilor, să și le poată vedea. Pielea era întinsă, albă, sănătoasă. Și-aduse palma la nas – niciun miros de putrefacție.

          Auzi din nou creatura. Aruncă o privire peste umăr și văzu că Selene-moartă dădu colțul pe coridor, mergând în urma lui încet. Dar atât de sigură pe ea!

          Luc intră în camera nupțială și se aruncă în genunchi.

          Katia era moartă, plină de sânge. Un topor îi era înfipt în osul capului. Și rămăsese acolo.

         

          Mirosul de putrefacție veni din nou, iar când se întoarse către locul de unde venea Selene-moartă o văzu. Era mai aproape decât credea el.

          Luc plângea.

          Își întoarse privirea către Katia, moartă și ea. Dar mireasa lui nu mai era întinsă în pat, ci se ridicase în șezut și-l privea cu ochii injectați de sânge. Ochi morți care doresc ură – la fel de multă ură ca cea pe care o simțea din partea lui Selene.

          – M-ai ucis, nenorocitule! urlă Katia cu o voce… moartă. Pământie.

          Simți mâinile cadaverice, ca niște gheare, cum îi cuprinseră pieptul.

          Apoi duhoarea – aproape că îi veni să vomite.

          Katia, în fața lui, își scoase toporul din cap. Se îndreptă cu pași înceți spre el, cu arma însângerată ridicată. Era gata să-l lovească.

          Înainte ca ea să o facă, Selene îi șopti la ureche:

          – Ți-am promis că te voi ucide când am murit, deși tu nu mi-ai auzit cuvintele…

          Vorbea pentru prima data. Și vocea sa suna de parcă avea pământ pe gât.

         

         

          A doua zi dimineață, Katia se trezi fără Luc în pat.

          Se uită în jur, cu ochii buimăciți de somn, și scoase un țipăt de spaimă. Luc zăcea căzut pe podea, în cadrul ușii, întins cât era de mare, cu ochii bulbucați și gura strâmbă.

          În conac duhnea miros de putreziciune.