-unu-

 

          Nu reușea să rememoreze cu exactitate ce se întâmplase imediat după impact. Nu își amintea decât că șocul îl proiectase în afara modulului. Auzise un bubuit scurt, o presiune insuportabilă îi apăsa tot corpul strivindu-l de căptușeala costumului, apoi un val de aer fierbinte îl lovise de un prag și îl azvârlise într-un hău întunecat, nedefinit. Când se trezi, culcat pe spate, încercă să găsească un reper stabil care să-i indice unde se afla. Începu să numere rar, cu voce tare aproximând că șocul îl lăsase inconștient maximum două minute, mai mult ca să verifice dacă mintea îi funcționa normal.

          „…o sută douăzeci și unu, o sută douăzeci și doi, o sută douăzeci și trei, o sută douăzeci și patru, o sută patruzeci și doi…”

          Își dădu seama de eroare și se corectă imediat. După ce restabili șirul numărătorii, se răsuci pe burtă și încercă să distingă ceva  prin ceața sângerie care obtura vizorul căștii. La douăzeci-douăzeci și cinci de centimetri spre stânga, conturul neclar al unui obiect turtit, cu patru apendice, mănușa de protecție a costumului presurizat. Își mișcă încet degetele mâinii stângi, pe urmă mâna dreaptă și rânji:

          „E la locul ei. Ambele mâini sunt intacte. Hai, Eyeflash, poți s-o faci!”

          Așa cum învățase la antrenamente, își ridică ambele brațe spre gât și apăsă simultan cele patru cleme ale dispozitivului de siguranță. Casca se rostogoli, fără zgomot, undeva sub el. Se propti în coate și privi înainte. „Eyeflash” era porecla pe care o primise din primele luni de curs, fiindcă surprindea mai rapid decât oricare dintre cadeți modificările de pe ecranele simulatorului de zbor. Doar Manolo, care refuza să folosească anglo-saxona, îi spunea în idiomul său sud-european „falko vido”. Nu întâlnise niciodată un șoim viu, numai vrăbiile și porumbeii care se încăpățânau să trăiască la periferia marilor aglomerări urbane. Vido, vidul, nu ochiul treaz, ci golul fără viață, un ucigaș tăcut de care fiecare participant la zbor trebuia să se păzească. Vidul și desprinderea de stația orbitală, în cazul unei manevre EVA.

          Clipi și-și strânse pleoapele, dar nu reuși să deslușească decât o întindere plată și cenușie aflată la cel mult cinci-șase metri depărtare de creștetul lui. Ochii îl dureau și când îi atinse cu buricele degetelor, zeci de ace fierbinți îi înțepară creierul.

          „…o sută douăzeci și cinci, o sută douăzeci și șase, o sută douăzeci și șapte…”

          Cronometrul atașat la capsulă probabil că se făcuse țăndări și nu-i folosea la nimic faptul că număra. Se opri și-și ridică din nou capul simțind un curent răcoros cum îi mângâie fruntea.

          „Acolo unde există turbulențe atmosferice, există și atmosferă….respir fără probleme, asta e important, nu e vid, vacuo, drăcia aia de void care te termină în maxim șaizeci de secunde.”

          Se târî pe coate și genunchi spre nord. Un goeland, o gâscă artică sau un șoim se orientează eficient după câmpul magnetic terestru. Pentru un om obișnuit, nordul e situat în susul oricărei hărți convenționale. Când ești antrenat să te orientezi în spațiul tridimensional, susul și josul sunt noțiuni relative sau eronate.

          „Lasă fleacurile, Eyeflash, și încearcă să restabilești contactele senzoriale!”

          Sufla vântul, asta era sigur, o briză răcoroasă, fără miros. Oxigenul nu are miros, doar ozonul pute a usturoi ca și mâncărurile pe care le prepara Manolo, atunci când își petreceau seara împreună. Mâncau carne de porc usturoiată și pipărată și beau bere de porumb. Când soarele apunea într-o maree sângerie deasupra colinele de steril, se așezau pe terasa bungalowului și priveau asfințitul, fără să-și vorbească minute în șir. Uneori îl întreba:

          „Manolo, de ce te mulțumești să te ocupi cu instructajul cadeților, de ce nu ești în teamul de explorare? Nicio explicație pe care mi-ai dat-o nu stă în picioare, să știi!”

          Era imperativ să-și explice ce se va întâmpla în următoarele minute. Trebuia să se ridice și, cu tălpile bine proptite în sol, să evalueze situația. Întâi să rezolve problema cu ochii, într-un fel sau altul, totul era legat de privire, pe urmă va lua rapid deciziile corecte.

          Câteva pietricele ascuțite îi împungeau palma stângă. Se opri, își scoase și cealaltă mănușă și pipăi solul. Era rece, jilav și nisipos. Dacă în ariditatea din jur va găsi câteva picături de apă șansele îi creșteau. Chiar și-n deșert poți găsi apă, dacă știi unde să cauți, asta îți spune orice manual de supraviețuire, așa-i spunea și Manolo care iubea deșertul. Când nu se afla în spațiile de antrenament cu recruții, cânta la chitară și picta apusuri de soare fantastice deasupra dunelor pustii. Un custode de galerie șmecher ar fi putut să îi expună și să-i vândă tablourile, nu-s prea mulți astronauți veterani care se ocupă cu așa ceva. Majoritatea sunt niște alcoolici sau niște amărâți dependenți de antidepresive, dar el nu i le arătase decât lui, parcă rușinat de pasiunea pentru pictat.

          „Pictez ca să umplu un gol, vacuo, malplena, hăul fără dimensiune, formă sau culoare, care știu sigur că-i femeie, curva asta de vid e de sex feminin, ca moartea!”

          Înaintă încă un metru-un metru jumătate, simțind cu bucurie cum palmele i se umezesc. Tremurând de nerăbdare, așteptă să se acumuleze lichid sub ele și le atinse cu buzele și limba. Un gust fad îi umplu gura, da era apă, puțin sălcie dar potabilă. Își frecă pleoapele, ochii îl usturau, probabil de la sare, dar îi veni să chiuie, vederea i se limpezi și putu, în sfârșit, să zărească peisajul. O întindere plană, de nisip aproape incolor, înțesată de roci cenușii, filamente stranii, albiciose, răsucite pe sol ca ramificațiile unor plante uscate. Linse din nou picurii din căușul palmelor și se ridică încet. Pentru prima oară după impact, stătea în picioare.

 

          -doi-

 

          Acum își număra pașii. Fiecare mișcare îi cerea un efort dureros, tălpile se mișcau lent, de parcă comenzile ajungeau cu întârziere de la creier spre mușchii membrelor. Când ajunse la „cincizeci și nouă” se opri și se lăsă în genunchi. Își examină corpul în lumina tot mai săracă, în crepusculul cenușiu, nu colorat violent ca-n tablourile lui Manolo. Costumul alb era plin de pete întunecate de sânge în porțiunea genunchilor și a coatelor, ferfenițit pe piept de colții rocilor când se târâse și, ceea ce începea să devină neplăcut, prin spărturile lui, răcoarea se transforma odată cu asfințitul într-un frig accentuat.

          „Dacă adorm, fără să-mi păstrez cumva căldura corpului, totul se termină aici, la pasul cincizeci și nouă”!

          Se târî din nou până ajunse într-o adâncitură a terenului. Nisipul era uscat acolo și se cuibări sub pătura lui moale. Nu mai tremura și încercă să stea comod, cu ochii închiși și răsuflarea cât mai regulată. Constată, cu un fel de satisfacție, că lucrurile elementare, setea, frigul, durerea, îi păstrau simțurile în funcție. Când un spasm îl împunse în coșul pieptului se mișcă gemând sub plapuma de nisip și simți cum frecarea costumului de suprafața zgrunțuroasă îi încălzește umerii și spinarea. Începu să se răsucească cuprins de o bucurie infantilă.

          „Frecarea produce căldură, asta o știe și un țânc care știe ceva din fizica elementară…oare câte grade aș putea să obțin, câte minute de confort, dacă fac un foc?”

          Trebuia să aprindă ceva, poate filamentele uscate ale plantelor pe care le simțea sub el, să se încălzească o singură oră, șaizeci de minute, trei mii șase sute de secunde de căldură.  Noaptea nu putea să fie prea lungă pe Helphyra-doi și, odată cu răsăritul, temperatura va crește.

          „Doar un minut, două, maxim o sută douăzeci de secunde, după aceea adun ierburile uscate și le aprind…” gândi înainte de a adormi, îngropat în nisip până la gât.

          Anna aduna frunzele uscate în grămezi și le aprindea. Fumul și căldura focului ajutau mugurii arborilor fructiferi să nu înghețe. Se făcea tot mai frig în ultimii ani, chiar în aprilie,în zilele în care caișii, piersicii și portocalii din livadă înfloreau, cădea bruma. Când examina crenguțele pe care lujerii și petalele se înnegriseră se necăjea, asta însemna tot mai puține fructe. Simți în vis gustul pulpei dulci-acrișoare  inundându-i papilele și zâmbi deasupra coșului pe care îl întindea.

          „Nu-i așa, Michel, că-s nemaipomenite? Nu strica mai mult soare, le-am cules pe astea care au dat în pârg, mi s-au părut coapte…primele sunt întotdeauna mai acre, acum ar trebui să ud toți portocalii, seceta nu le priește!”

          Se trezi tremurând, cu membrele crispate și înghețate. În întuneric nu pâlpâia nici un astru și începu să se târască scormonind cu degetele prin solul spongios. Reuși să adune un pumn de fire uscate de iarbă.

          „Ar fi bine fost să am o brichetă, ce păcat că n-am pus în buzunarele costumului măcar un singur pachet cu țigări, atunci sigur era și bricheta…”

          Anna se supăra când lăsa chiștoacele peste tot, în scrumiere, pe marginea mobilelor sau în sera unde-și cultiva hibrizii, miroseau urât și într-o bună zi, ca să scape de cicăleala ei se lăsase brusc de fumat. Se reapucase în centrul de instrucție, unde nimeni nu fuma, singurul ce-i împărtășea împărțea viciul era Manolo, care prefera țigările de foi sau tutunul negru, nearomatizat artificial.

          „Fă focul ăla, Falko, fă-l odată, nu e mare scofală, ar fi spus Manolo dacă ar fi tremurat lângă el în noaptea geroasă, e simplu, lovești două pietre sau freci un obiect metalic de o suprafață cu asperități.”

          Se miră cât de simplu se desfășură tot. Smulse bucăți din căptușeala costumului, le îngrămădi peste firele uscate și frecă repede catarama centurii de o piatră zgrunțuroasă. Nu dură prea mult, scânteile albăstrui aprinseră poli-vinil-celuloza și pălălăi mici izbucniră vesele, roșiatice și fierbinți. Auzea vâjâitul vântului, pocnetul ierburilor aprinse și focul încălzindu-i palmele, brațele și obrazul. În jurul vetrei fragile, acolo unde căldura atingea pietrele reci, apărură petice albicioase, condensate de brumă și, dintr-o dată, începu să râdă:

          „Sunt un as al supraviețuirii, am foc și apă în același timp!”

          Se întinse pe nisipul călduț, cu picioarele spre flăcări și adormi din nou, fără ca somnul să îi fie tulburat de imagini fulgurante.

 

          -trei-

 

          Părea că nu se schimbase nimic. Mergea din nou, greoi, poticnit, cu tălpile bocancilor subțiate și însângerate. Lumina zgârcită învăluia rocile cenușii, nu avea niciun reper, ca un vehicul pierdut în ceață. Nici o busolă high-tech sau alt instrument electronic de direcționare nu i-ar fi folosit, nu știa ce coordonate spațiale aveau rămășițele modulului sau dacă vreun dispozitiv de poziționare globală scăpase nevătămat și funcționa încă.

          „În deșert te deplasezi spre sursele de apă, în felul ăsta e sigur că vei întâlni alt supraviețuitor sau calea bătătorită spre civilizație…aici mergi ca să nu îngheți și să găsești un reper…ce dracu ar spune manualul de supraviețuire ELF?”

          Nici măcar nu realiza dacă vorbea cu voce tare sau erau doar gândurile cu care-și ocupa mintea. Începu din nou să numere pașii, apoi folosi alt truc simplu, număra segmentele între o oprire și alta. Când ajunse la șaizeci, văzu dinaintea ochilor o umbră lungă, paralelă cu linia orizontului, brăzdând întinderea de nisip. Putea să fie o simplă iluzie optică sau un reper salvator. Se grăbi, fără să-și economisească energia, într-acolo și, după câțiva metri de marș văzu clar, tăind pâcla, un zid, în aparență  nemărginit, care-i bara înaintarea. Se apropie și constată că era de trei ori mai înalt decât talia unui bărbat și, fără niciun dubiu era construit de o entitate inteligentă. Se apropie și îi pipăi suprafața. Era beton, se vedeau urmele cofrajului și pe alocuri armătura din metal, aidoma celui terestru, un banal amestec întărit de ciment, apă, nisip și bolovani. Un edificiu ca acesta putea să însemne totuși, salvarea.

          „În cele două ore de lumină câte-au rămas, trebuie să găsesc intrarea…dacă există o intrare, asta înseamnă adăpost, căldură, poate chiar apă și hrană!”

          Se deplasă de-a lungul zidului. Din când în când îi atingea cu palmele suprafața, ca și cum ar fi vrut să se convingă că era real. Se opri, sleit de putere, atunci când întunericul învălui muchiile aspre și toate detaliile și se așeză cu spatele sprijinit de betonul rece.

          „Manolo mi-ar spune: novulo, nu te-agita, acum încearcă să dormi, iar mâine o iei de la capăt și o să găsești în mod sigur intrarea!”

          Nu făcu focul, se ghemui într-o firidă a zidului și râcâi câțiva licheni care creșteau între pietrele prinse în el. Își umplu gura cu ghemotoacele searbăde și mestecă fără poftă, conștient că avea nevoie de orice sursă de energie pentru a doua zi.

          Optimismul, susținea Ender, psihologul centrului aerospațial care se ocupa de novici, e principala armă defensivă. În caz de avarie sau de prăbușirea în condiții extreme, cel cu moralul beton are, întotdeauna, șansele cele mai mari de supraviețuire. Ender probabil că savura în acest moment o friptură suculentă  de vită cu garnitură de legume proaspete, nu halea vietăți pluricelulare fără gust.

          Când locuia cu Anna, în fiecare seară, cina era un răsfăț: paste, fructe de mare, pește și cărnuri în combinații uluitoare, fructe proaspete și brânzeturi naturale, întotdeauna însoțite de un pahar de vin obținut în ferma ei. Înainte de a se începe antrenamentele se îngrășase opt kilograme și îi spunea râzând:

          „Dacă continui să mă îndopi, mă vor respinge la examenul fizic, unde s-au mai văzut astronauți obezi?!”

          Adormi cu gura plină de saliva amară, încercând să își amintească gustul celui mai savuros fel de mâncare pregătit în bucătăria ei. Visă puțin, o scurtă secvență derulată în câteva secunde. Se afla pe ultima terasă a turnului hexagonal din beton, oțel și sticlă, acolo unde se stabileau rutele de zbor pentru toate traseele și orbitele extraterestre și privea în jos  pre fundul hăului adânc de peste opt sute de metri. Goddard, un veteran al inginerilor îi spunea cu voce cavernoasă, obosită, de om vârstnic.

          „Asta e doar o mică parte din ceea ce am putea construi. Imaginează-ți cum ar fi să contempli o stație orbitală de andocare cu diametrul de opt kilometri….într-o zi se va ajunge și acolo!”

          „Unde se va ajunge, întrebase retrăgându-se de pe marginea platformei și privind bolta ultramarin spuzită de stele, în alfa Centaur, centura lui Orion, Norii lui Magellan?

          În dimineața celei de-a treia zile de la aterizare decise să se deplaseze de-a lungul zidului, dar în direcția opusă. Procedă metodic, trăgând cu catarama metalică o linie pe perete la fiecare zece pași. Când obosea, număra semnele și calcula distanța pe care o parcursese. Automatismul acesta îl făcu să uite foamea și setea dar, după două ore, se prăbuși extenuat în nisip. Realiză deprimat că parcursese mai puțin de un kilometru.

          „E un pustiu afurisit de nisip și bolovani în care îngheți, întins de-a lungul unui perete, altceva nimic…poate că zidul ăsta insensibil e singurul semn de viață inteligentă, dacă poate fi inteligentă o entitate care a ales să trăiască aici!”

          Se apucă să calculeze câte milioane de metri cubi de beton ar fi necesare să se ridice un zid care să împartă Helphyra -2 în două emisfere egale. Nu reuși să se concentreze prea bine și auzi din nou vocea lui Manolo, limpede, ironică, cu accentul său inimitabil, de parcă s-ar fi aflat alături:

          „Hombre, când nu dau de capăt unui lucru știi ce fac? Sar peste el, dacă nu am altă soluție!”

          Ideea îl făcu să râdă minute în șir, lacrimi de veselie îi țâșniră pe obraz, un râs nervos care-i provocă crampe în fălci și mușchii abdominali.

          „Asta e, mâine am să sar peste tâmpenia asta de zid fără sfârșit!”

          Se opri fiindcă un gând nou, care nu-l preocupase până atunci, își făcu loc printre hohote. Trecuseră mai mult de patruzeci și opt de ore terestre, interval după care, conform protocolului aeronautic, echipele de salvare trebuiau să pornească în căutarea supraviețuitorilor expediției și, până în acel moment, nimeni nu părea să se sinchisească de soarta lui.

 

          -patru-

 

          Căzuse într-un somn letargic din care se trezea câteva minute în care vorbea cu Anna, instructorii, ba chiar cu câțiva camarazi ale căror figuri îi apăreau dinainte, clare și animate. Când se deșteptă complet, își dădu seama că pierduse șirul zilelor, numerele îl trădaseră din nou, și se târî cu greu până la ultima zgârietură făcută pe zid. Nu-și amintea în care dintre zilele scurse inutil trăsese linia, iar gândul acesta îl chinuia mai mult decât toate suferințele trupești. Încercă să-și amintească ziua premergătoare impactului, dar dădu de același gol, apoi se reîntoarse la seara dinaintea lansării, când îi reproșase lui Manolo că îl alesese ca participant în expediție:

          „E o echipă nenorocită, strigase, Hutchinson e un nătărău, clasat mereu ultimul la teste, iar Kamakura un papa-lapte, bun doar să supravegheze aparatura de bord și gadgeturile navetei!”

          „Tocmai de aia te-am ales, ești ce mai antrenat pentru isprava asta. În caz de avarii la aterizare o să-i pui să asude ca să ieșiți din impas!”

          Nici măcar nu era sigur că discuția fusese aievea sau numai rodul delirului, fiindcă celălalt se răsti încruntat, izbind cu sticla de bere în balustrada terasei:

          „Gata cu vorbăria, lucrurile nu mai pot fi schimbate. Încearcă să dormi câteva ore, mâine e ziua ta cea mare, trebuie să fii în formă maximă…și vei reuși să sari odată peste tâmpenia aia de zid!”

          „Am să sar blestematul ăsta de zid, altă soluție nu am, doar n-o să mă plimb de-a lungul lui până când apare vreun curios cu epidermă verde și ochi hexagonali!”

          Începu să colinde deșertul pe o arie de câteva sute de metri pătrați și să adune bolovani, plănuind să ridice o rampă la baza zidului. Din nou număra, de data asta pietrele, fiindcă în mod paradoxal, bolovanii potriviți ca mărime se aflau la distanță, iar căratul lor îi storcea  ultimele rezerve de energie din corp. Mai mult decât frigul nopții sau setea îl chinuia acum foamea și atunci recurse la singura resursă pe care o mai avea. Asemenea unui mecanic care folosește ultimii stropi de combustibil ca să alimenteze motoarele gripate și să redirecționeze o navetă pe orbită, își crestă venele antebrațului și sorbi câteva picături de sânge. Pe moment hrana aceea acționă ca un stimulent, dar după zece-cincisprezece minute se prăbuși lângă grămada de pietre.

          „Șaizeci de pietroaie într-o zi, suficient pentru baza rampei…zidul are aproximativ șase metri înălțime, în șase zile pot ajunge la jumătatea lui și de acolo, cu ceva efort, pot să mă cațăr pe coamă!”

          Instinctul i spunea că nu putea să continue hrănindu-se cu propriul lichid vital, așa că făcu focul și perpeli pe jar câteva ghemotoace de lichen solzos. Se sugestionă că hrana aceea are gust și înghiți cât mai multe îmbucături înainte de a adormi chircit, între zid și grămada de roci adunate.

          Anna apăru învăluită într-o lumină difuză, aurie, așa cum arătau adesea după-amiezile zilelor lungi de vară, când fructele luceau coapte în frunzișul livezii. Își strânsese părul la ceafă într-o coadă și purta o rochie ușoară dintr-o pânză albă cu buline bleu.

          „Crezi că rochia asta mă face să arăt grasă?” îl întrebă și trăsăturile ei vag orientale se accentuară când zâmbi.

          „Da de unde, îi răspunse și o prinse de talie, trăgând-o pe genunchii săi. Tu nu poți să arăți grasă niciodată!”

          Ea se smulse din îmbrățișare și pronunță cu o voce vibrând de neliniște:

          „Niciodată, Michel? Nici când voi fi gravidă?”

          Strigase în vis, așa cum ar fi protestat și în realitate.

          „Nu vreau să discutăm despre asta, nu e momentul!”

          „E cel mai bun moment, e tot ceea ce mi-ar rămâne dacă nu te întorci…înțelegi?”

          Arătă agitându-și mâinile, în jur, spre livada în rod, spre clădirea laboratorului și sfera din sticlă a serei.

          „Nimic din astea nu valorează nimic, e tot ce mi-ar rămâne de la tine!”

          „Am să mă întorc, spuse în șoaptă, să mă aștepți și-atunci vom vorbi din nou despre copil!”

          „Am să te aștept, dragule, sunt sigură că ai să te întorci!”

          Scena se întunecă, iar trăsăturile ei se estompară, ca și cum ultimele mișcări s-ar fi derulat pe o peliculă veche, neclară. Dispăru într-un tunel luminat din interior, invadat de o lumină albă, nu înainte de a-și flutura mâna. Încercă să strige ceva, un ultim mesaj de adio, dar nu reuși, de parcă gura și gâtul îi erau înfundate de nisip, iar degetele i se înfipseră spasmodic în peretele din beton.

          Îl trezi o senzație ciudată ca și cum tot corpul i-ar fi fost scufundat într-o baie purificatoare. Ploua cu stropi mărunți și deși, neașteptat de calzi, peste întinderea pustie din Helphyra-2. Se ridică și-și frecă obrazul și mâinile umede și, cu capul dat pe spate, sorbi cu lăcomie lichidul cu gust dulceag și proaspăt. Regretă că lăsase în urma casca, ar fi putut-o folosi ca recipient pentru colectarea apei. Căută cu frenezie în jur și găsi o lespede scobită în care se adunară câteva înghițituri. Ploaia încetă după jumătate de oră, norii firavi se împrăștiară și pentru prima oară răsări soarele, o pitică albă care lucea palidă pe cerul galben ca și coaja lămâilor din livada Annei. Dunele și întinderea hamadei prinseră culoare, un portocaliu viu, intens, iar din nisipul umed răsăriră nenumărați lujeri firavi, acoperiți cu peri și bace necoapte. Smulse câteva plante, le mestecă îndelung, bucurându-se de gustul lor și strigă, regăsindu-și optimismul pe care-l recomandau instructorii:

          „Nici nu e așa de rău, aș putea trăi câteva luni aici ! Deșertul renaște, am apă și resurse de hrană, trebuie numai să văd ce se află dincolo de zid.”

          Zidul se ridica dinaintea lui, cenușiu-verzui, mai accesibil ca niciodată acum, când strălucea umezit de ploaie și acoperit de filamentele algelor.

           

          -cinci-

 

          Cei doi bărbați străbătură repede distanța dintre nava înțepenită în solul arid și incinta circulară din beton. Gravitația scăzută le făcea mersul alert, pașii se succedau în salturi mici, ritmice. Trecură fără dificultate peste zidul nu mai înalt decât talia unui adult, puseră în funcție un detector pentru radiații și se apropiară cu prudență. Cel mai înalt și solid dintre ei, îmbrăcat într-un costum de zbor alb, cu sigla NASC pe cască și în partea dreaptă a pieptului, se aplecă și examină cadavrul. Celălalt, mai scund și îmbrăcat într-un combinezon segmentat, presurizat, de culoare bleu, îl întrebă.

          „Când crezi că a murit?”

          „Acum o lună, cel mult două, după cum arată țesuturile…vom afla cu exactitate în laborator, dar e clar că a murit sufocat!”

          „Nu înțeleg cum a ajuns doar la o sută de metri depărtare de zona aterizării?”

          Vocile lor sunau ca un zumzet estompat de grosimea căștilor.

          „În orice caz nu s-a chinuit prea mult după ce a supraviețuit șocului inițial. Costumele de tipul acesta se depresurizează rapid, la cea mai mica fisură a învelișului exterior. A mai trăit două minute, maxim două minute și jumătate după impact!”