Diafanitate

De plictiseală, Rhea învârtea lin între degete mânerul argintat al lornionului închis, prin  care-şi studia, distrată, viitorului mire. Găsea mereu o plăcere sadică în această îndeletnicire, fiindcă ingeniosul instrument, dăruit de naşa ei, taman în ziua logodnei, îi permitea să vadă prin magica lentilă care era adevărata faţă a persoanelor din jurul ei.

Dax Ayan era cel mai complex şi mai decepţionant individ din câţi avusese ocazia să cunoască până atunci; era convinsă de asta, deoarece numai asupra lui lentila căpăta acea culoare negricioasă, care o înspăimânta. Ştia de la naşă că omul al cărui suflet înnegrea lentila avea un secret teribil, fie că ucisese pe cineva, fie că trăia într-un păcat de moarte pe care nimeni nu-l aflase.

Deşi atât de curtenitor şi de blând, în general, cum îi şade bine unui prinţ, Dax nu era uşor de îndrăgit; prinţesa îl iubea nespus şi era convinsă de dragostea lui, pe care tânărul i-o împărtăşise încă din copilărie, de pe vremea când ei, copii bălai cu ochi de smarald, colindau împreună, ca să adune flori din poieniţă şi să citească poveşti din cărţi cu coperţi platinate. De câteva luni, prinţul acuzase o slăbiciune şi preferase să se retragă în micul castel de pe colină, cu doar un servitor alături şi asta numai la insistenţa împărătesei. Fata era singura cunoştinţă a cărei vizită o acceptase şi vedea în gestul lui un strigăt mut pentru izbăvire.

Rhea nu voia să se gândească nicio secundă la gravitatea secretului, ştia că n-avea să-l condamne, când îl va descoperi, tot ce voia era să-l vadă din nou fericit.

Lăsă ca micul ochean să-i cadă în lungimea panglicii de la gât şi întinzându-se brusc spre tânăr, îl sărută pe obraz. Dax Ayan tresări, spre amuzamentul copilei şi îi aruncă o privire întrebătoare. Apoi, se întoarse la cartea ce-l absorbise, cu o expresie de neplăcere, căci se pare că scurta întrerupere îl făcuse să piardă rândul unde citea.

Dar imediat îşi luă seama şi punându-şi cartea în poală, se aplecă uşor către Rhea şi o sărută uşor şi halucinant, ca într-un vis. Se îndepărtă apoi urgent, de parcă gestul ar fi fost din obligaţie şi odată terminat, se putea întoarce fără remuşcări, la acel dolce far niente, ce ar fi ofensat oricare altă logodnică.

Rhea îi atinse braţul şi îi zâmbi, cu gingăşie, încurajându-l să-i vorbească. Însă în tonul vocii lui găsi mai mult un ordin decât o rugăminte, lucru care o întristă puţin.

– Stai cu mine în noaptea asta!

– În noaptea asta şi-n toate nopţile, până la cea de pe urmă, murmură ea, privindu-l în ochi. Mi-ai promis că în seara asta voi cunoaşte motivul înstrăinării tale. Sper că n-ai uitat, prinţe…

Dax închise cartea, oftând. Se ridică de pe fotoliul său şi trânti volumul pe măsuţa de cafea, permiţându-i astfel Rheiei să descifreze titlul lucrării, ce-i răpise şi în seara aceea atenţia iubitului ei. Zburători. Nu-l ştia pe tânăr pasionat de mitologie.

– Nu cred că vreau să înţeleg, rosti ea, ezitând să primească mâna lui întinsă.

– Înţelegerea e ceva omenesc. Uneori, e destul să crezi.

– Atunci, mă încred în tine, prinţe. Arată-mi drumul către infernul tău şi eu te voi urma.

Dax o luă de mână şi străbătură astfel printr-o sumedenie de încăperi a căror mobilă era acoperită cu cearceafuri de la albul imaculat până la gri. Rhea presimţea că Dax dormea într-o ultimă cameră, unde probabil, culoarea neagră era predominantă.

Dar, plăcut surprinsă, văzu că prinţul se opri într-o încăpere obişnuită, mobilată cu gust, ce nu se remarca prin opulenţă, dar lăsa se se întrevadă că locuitorul ei era de neam bogat. Un aer răcoros pătrunse în cameră, răvăşind foile oricum împrăştiate pe masa de scris şi pe pianul de lângă ferestra tăiată în ogivă.

De când nu-i mai cântase la pian, Rhea aproape că uitase de pasiunea lui pentru muzică. Dax se duse să închidă fereastra.

– Şi acum, ce facem? întrebă ea, văzând că nu se petrece nimic.

– Aşteptăm. De obicei, soseşte puţin după miezul nopţii, mărturisi Dax, cu un entuziasm ivit din senin. Sunt sigur că nu poate avea doar calităţi, dar punctualitatea pare a fi însuşirea lui de căpătâi.

– … lui? reuşi ea să îngaime când brusc, fereastra ce tocmai fusese închisă, se deschise cu un scârţâit slab.

Prinţul tresări şi-şi pipăi nervos, pumnalul ascuns pe sub haine. O luă de braţ pe copilă şi o împinse uşor în spatele unei draperii de damasc. Oricine ar fi găsit bizară situaţia în care se aflau şi oscilaţiile de comportament ale tânărului, poate dovezi de nebunie, dar Rhea era prea îndrăgostită şi prea intrigată ca să mai vadă asemenea lucruri.

Se supuse fără să ceară lămuriri. Dax se deplasă spre mijlocul camerei şi se adresă direct unui intrus invizibil ori imaginar.

– Te-am rugat să nu mai vii aici, dar tu continui să-mi nesocoteşti dorinţa!

Urmă o pauză scurtă, apoi tânărul spuse, pe un ton plin de tristeţe, ca şi cum ar fi uitat complet de prezenţa fetei.

– Şi eu am… sentimente pentru domnia ta, recunosc, dar trebuie să înţelegi că în lumea asta noi nu avem un loc…

Rhea se încruntă auzind vorbele prinţului. Nu se simţise nicicând ameninţată, deci nici acum, nu se speria de o iluzie. Altceva nu putea fi, căci dacă acel zburător se găsea în încăpere, trebuia să-l vadă şi ea. Şi nu era nimic acolo.

Totuşi, în clipa următoare, văzu limpede cum partea de sus a cămăşii prinţului se dă în lături de la sine, dezvelindu-i pieptul şi pumnalul sare din centură, rămâne în aer câteva secunde, apoi cade cu zgomot, pe podea.

Dezmeticindu-se, Rhea îşi puse repede la ochi lornieta. Imediat lentila se lumină şi apăru silueta unui tânăr înalt, zvelt, cu plete foarte lungi si negre, prinse neglijent la spate cu o fundă de catifea purpurie; tânărul îşi petrecuse braţul stâng pe după mijlocul prinţului, în vreme ce cu mâna dreaptă îi mângâia acestuia obrazul. Pe Dax îl văzu cu oarecare greutate, lentila înnegrindu-se aproape complet; prinţul îl privea pe intrus pe sub pleoapele pe jumătate lăsate, incapabil de cel mai infim gest.

Prinţesa îndepărtă lornieta şi văzând că zburătorul nu dispare, căută din ochi ceva ce putea folosi ca armă. În stânga ei, în colţul zidului, observă o armură decorativă, care avea ataşată o sabie; se repezi către ea şi cum nu reuşi să scoată sabia din teacă pe cât de repede ar fi vrut, o trase cu totul şi întorcându-se către intrusul care n-o văzuse, îl lovi în spate, cu forţa alimentată de furie.

Străinul se dădu în lături, mai mult surprins decât speriat, iar Dax, nemaifiind susţinut, căzu pe marginea patului. Se întoarse spre Rhea şi o studie cu atenţie, cu un amestesc de uimire şi admiraţie, timp în care îşi atingea gânditor locul unde ea îl lovise. Dax încercă să spună ceva, dar fata îl opri cu un gest al mâinii.

Intrusul se apropie de ea şi îi atinse părul. Uitându-se fără să vrea în ochii lui frumoşi, Rhea simţi cum furia se risipeşte; nu înţelegea cum de un tânăr aşa de frumos poate să facă atâta rău. Tânărul o dezarmă cu uşurinţă şi aruncă sabia pe podea.

– De ce te amesteci între noi? o întrebă, cu blândeţe.

Cuvintele lui o aduseră la realitate.

– Fiindcă Dax e al meu şi tu nu ai ce căuta aici. Pleacă departe, fugi!

Tânărul se întristă şi răspunse cu glas surd:

– Dax n-a vrut să-mi povestească despre tine, aşa că am crezut că nu contezi pentru el. Probabil că, fiind captiv în această logodnă timpurie şi prelungită îndeajuns, prezenţa mea a devenit necesară, iar eu nu mi-am putut nega natura şi recunosc că am profitat niţel de slăbiciunea lui. Tot ce trebuia să facă era să-mi ceară să plec.

– Vreau să pleci! strigă Dax, care-şi revenise din transa impusă. Recuperase pumnalul şi acum, îl strângea în mâna dreaptă, pregătit să-l folosească. M-am lăsat învăluit ca un prost în mreaja vorbelor şi a mângâierilor tale…

– Nu a fost vina ta, rosti străinul, cu un zâmbet fin, putea fi oricine, femeie ori bărbat, toţi mă îndrăgesc, de la prima întâlnire.

Întinse braţul spre el şi îi luă pumnalul din mână. Dax i-l cedă, oftând; privirea blândă a străinului îl calmase.

– Aşa este… murmură Rhea, cu sfială, consolată totuşi de gândul că nimeni nu-i putea auzi inima, ce părea că vrea să-şi părăsească lăcaşul şi să zboare spre frumosul străin.

Acesta aruncă cuţitul şi ridicând mâna spre obrazul fetei, o atinse fin, cu vârful degetelor. Rhea se aruncă la pieptul lui, suspinând. Se simţea mai nenorocită ca oricând fiindcă nu avea puterea să lupte cu acele trăiri, pe cât de noi, pe atât de intense; simţea în ceafă ochiul tăios al prinţului şi se mira că nu-l aude, osândind-o pentru trădarea ei.

Străinul se desprinse din îmbrăţişare. Prinse mâna prinţesei şi pe cea a prinţului şi îi aduse unul lângă altul, determinându-i să se privească.

– Acum, aţi trecut amândoi prin ispită. Iubiţi-vă. E prima şi cea mai importantă normă a vieţii.

Spiritele li se alinară gradat, negăsind în ochii celuilalt ura pe care amândoi şi-o imaginau că o simt reciproc. Îşi zâmbiră cu emoţie şi ingorându-l pe străin, îşi dăruiră buzele într-un sărut încărcat de pasiunea pe care şi-o înrobiseră atâţia ani.

Când reveniră în odaie, nu-l mai găsiră pe frumosul străin şi oricum, niciunul din ei nu mai avea nevoie de existenţa lui. Ştiau că n-avea să fie uşor, dar împreună, pas cu pas aveau să-şi găsească echilibrul.

Din noaptea acea, zburătorul a uitat fereastra prinţului Dax Ayan.

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră şi Suspans.