Atacul

La mai puţin de o lună de când a început totul am dat peste o privelişte neaşteptată: un dezertor din tabăra cealaltă. Nu avea la el decât o armă banală cu neutrino – şi aceea descărcată – şi dormea ziua în amiaza mare la rădăcina unui copac, cu picioarele în radina ce se legăna molcom pe malul apei. Dacă ploua în amonte cred că îl găseam înecat la vreo trei kilometri mai devale, lângă piciorul podului, însă în ultima vreme ploile sunt tot mai rare, ceea ce nu face decât să-mi întremeze convingerea că lipsa precipitaţiilor şi prezenţa temperaturilor ridicate sunt şi ele o faţa a acestei confruntări căreia încă ne mai străduim să-i înţelegem amploarea şi să-i găsim o cauză.

– Pentru numele lui Dumnezeu, Draken, nu trage! Îi spun eu soldatului în timp ce-mi şterg năduşeala de pe frunte, apoi încerc să-i dau la o parte pistolul pe care şi l-a scos din toc şi l-a lipit de fruntea dezertorului. Omul doarme în continuare, fără să bănuiască faptul că noi îi hotărâm aici, de cealaltă parte a visului său, soarta. Sforăie puternic şi îşi mişcă mâinile mai ceva ca un epileptic cuprins de spasme. Ne este mai util viu decât mort, mă adresez eu aceluiaşi soldat.

– Aşa e, îmi dă dreptate Roland, deşi din nişte considerente nu tocmai etice. Gloanţele sunt scumpe, continuă el să vorbească privind dezertorul ca pe o victimă ce i-a căzut în gheare. Zilele astea n-am mai făcut rost decât de trei cartuşe, iar pentru ele a trebuit să-mi vând cizmele acelea bune, din piele argăsită.

– Ai făcut rău că le-ai vândut, îi spune Draken scălâmbându-se, ţi le-aş fi cumpărat eu. Trebuia să-i împuşti pentru gloanţe şi terminai în felul acesta tranzacţia. Dacă mă duceam eu îţi garantez că nu mă întorceam în picioarele goale.

– Nu te mai lamenta atât, Draken, îi spun eu agasat de obrăznicia lui – de când m-au numit conducătorul lor tot timpul îmi comentează ordinele. Nici nu apuc să spun ceva că sare împotriva mea de parcă l-ar plăti cineva să-mi interpreteze vorbele. Ştii bine ce-ai făcut ultima oară când te-am trimis, aşa că termină şi pune-ţi la loc pistolul în toc înainte să-i cer vreunuia dintre aghiotanţi să te dezarmeze.

Îl urmăresc cum se supune comenzii mele, deşi ştiu prea bine că în interiorul său fierbe. Va trebui să-l confrunt într-o zi şi să-l pun o dată pentru totdeauna la punct, cu toate că aş  prefera să ne putem înţelege şi fără a recurge la violenţe. Insubordonarea lui mă agasează, îmi stă ca un ghimpe în coaste, şi în plus este absurd să ne certăm între noi când un inamic atât de perfid şi de feroce ne dă târcoale. Îi iau arma dezertorului, apoi îi spun lui Halstein să-l dezbrace şi să-l cerceteze cu atenţie, gândindu-mă că s-ar putea ca individul să se afle încă sub urmărire prin intermediul vreunui satelit geostaţionar. Doamne, ce sete îmi este. Dacă mai stăm mult lângă sălciile astea cred că o să-mi vâr capul în râu şi o să beau din apa asta îmbâcsită.

– Sateliţi? De unde atâţia sateliţi? E o amărâtă de bază militară, nici de fonduri prea mari nu dispune, altfel ar fi trimis câteva zeci de tancuri şi am fi fost morţi până acum! Îmi răspunde impertinent Draken, zâmbind ca un nărod. Jur că m-am săturat să-l tot îndur.

– Nu ştim de ce evită să ne dea lovitura decisivă, încerc eu să-mi păstrez calmul şi să-l aduc cu picioarele pe pământ, dar consider că e mai bine să fim prevăzători.

– Am găsit ceva, îmi zice Halstein, făcându-mi semn să mă apropii. E băgat pe sub piele şi  nu se simte la mâna, însă îmi apare pe scaner.

Îi dau câteva palme dezertorului şi îi fac semn să tacă. Săracul om, are o faţă de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar într-altul, ceea ce nu-i tocmai departe de realitate. Îi zic să stea calm şi să nu se mai zbată, însă în cele din urmă mă văd nevoit să-l anesteziez pentru ca Halstein să-i poată scoate de sub piele implantul acela nenorocit. O pornesc apoi spre sat, lăsându-i să se descurce singuri.

***

După ce l-au cărat în bază îl chem pe Halstein cu mine şi împreună încercăm să-l interogăm pe individ. Spre surprinderea noastră dezertorul se arată dornic să coopereze, răspunzând tuturor întrebărilor ce îi sunt adresate. Niciunul dintre prizonieri n-a mai vorbit până acum, preferând în schimb să-şi introducă în corp cianura pe care cine ştie pe unde o aveau ascunsă, aşa că felul în care se comportă individul este într-adevăr uimitor.

– Unde-i cianura? Îl întreabă Halstein de parcă mi-ar fi citit gândurile şi se apucă să scotocească prin hainele ce zac grămadă pe masă.

– Capsula cu arsenic? Am aruncat-o.

– Unde o aveai ascunsă?

– În talpă. Trebuia să îmi mişc într-un fel anume degetul mare ca să mi-o injectez, dar am aruncat-o din primele zile pentru că îmi era teamă că am să calc strâmb şi am să mor ca un idiot. Nu râdeţi, i s-a întâmplat unui camarad.

– Câţi sunteţi, unde ţi-e unitatea şi de ce ne atacaţi? Îl întreb eu şi mă aşez pe un scaun în faţă lui, aşteptând să-mi răspundă. Individul face ochii mari şi-mi spune că au mai rămas vreo douăzeci de soldaţi, din treizeci şi doi, câţi fuseseră la început, incluzând şi bucătarul. Mă arăt surprins că sunt atât de puţini.

– Facem parte dintr-o unitate de elită, iar cei mai mulţi dintre noi sunt lunetişti. Avem ţinte şi ordine clare, îmi zice el observându-mi probabil mirarea. Ne-au spus că protejaţi androizi, că sunteţi în cârdăşie cu ei, că îi fabricaţi în masă şi că va trebui să vă împiedicăm accesul la sursele de energie şi la cele de apă potabilă şi să vă eliminăm. Nu pe toţi, doar pe câţiva. Am numele lor, dacă vreţi să le auziţi.

Şi fără să-mi mai aştepte răspunsul individul începe să înşire câteva zeci de nume neaoşe, printre acestea numărându-se şi al meu. Rămân surprins, nu atât din pricina faptului că sunt pe acea listă neagră – mi se pare logic să fiu după câte necazuri le-am pricinuit – ci pentru că numele meu este singurul care îmi sună cunoscut.

– Nu suntem în cârdăşie cu nimeni, ba dimpotrivă, am crezut că voi aţi trimis roboţii ăia nenorociţi peste noi, îi zice Halstein.

– Noi? Se miră lunetistul, apoi începe să ne spună tot ce ştie, inclusiv o serie de detalii insignifiante legate de viaţa pe care a dus-o în ultima luna. Îl ascult cu răbdare, însă nu reţin decât faptul că îl cheamă Franz şi că a dezertat pentru că începuse să aibă îndoieli legate de misiunea lor, îndoieli ce-au apărut în urma unui incident care a avut loc la ei în unitate. Se pare că unul dintre camarazii săi a fost condamnat cu puţină vreme în urmă la pedeapsa capitală pe motiv de insubordonare.

– Comandantul ne-a zis că era un vorba de nu ştiu ce virus, ne destăinuie lunetistul, şi că-i era teamă să nu se răspândească şi la ceilalţi, iar când l-au dus în faţa plutonului de execuţie, nu ştiu de ce-au ales să-l omoare astfel, probabil pentru a ne face pe toţi părtaşi, omul, Hans îl chema, a început să strige „virusul se numeşte adevăr!”, apoi am tras cu toţii, iar trupul său neînsufleţit s-a prăbuşit la pământ.

Nu ştiu dacă să-l cred sau nu, am impresia că minte, însă întotdeauna am impresia că persoanele care îmi vorbesc mă mint şi presupun că şi ceilalţi gândesc într-un mod asemănător, o paranoia căreia îi datorăm totuşi viaţa.

– Răspunde-mi sincer, îi zic după ce-l trimit pe Halstein să-mi aducă o gamelă cu apă, ne crezi când îţi spunem că nu ţinem niciun android şi că nici măcar nu avem habar pentru ce Dumnezeului ne atacaţi?

Franz mă priveşte chiorâş şi dă din cap în semn că nu. Măcar în această privinţă sunt sigur că e sincer, pentru că nu-mi imaginez ce motiv ar avea să mintă în legătură cu o chestiune atât de trivială. După ce Halstein revine iau gamela şi i-o dăruiesc lunetistului. Acesta o primeşte întinzând ambele mâini şi după ce-mi mulţumeşte dă pe gât tot conţinutul.

– Din momentul în care îi crezi pe alţii încetezi să te mai crezi pe tine, îmi răspunde lunetistul ştergându-se la gură şi fără să ştiu de ce tind să-i dau dreptate. Într-un fel îmi place de el, însă nu-mi permit să mă ataşez de un dezertor şi să-mi trimit oamenii la moarte încrezându-mă în vorbele sale. Încă mă gândesc că totul ar putea fi o capcană şi că am procedat greşit aducându-l în ascunzătoarea aceasta improvizată, aşa că îl pun pe Draken să-l interogheze, bineînţeles, după ce îl dezarmez, ca să nu facă vreo prostie, apoi mă retrag în spatele oglinzii, după cum am văzut că se face în filme şi le urmăresc întrega discuţie. Sau cel puţin încerc, pentru că mi-e greu să mă concentrez când nu le văd feţele, plus că îmi este atât de cald încât cred că am să mor sufocat în următoarele minute. După un ceas Draken părăseşte încăperea şi-mi spune că a obţinut de la el toate informaţiile necesare, iar eu numesc doi oameni pe care nu îi cunosc prea bine şi îi trimit în recunoaştere pe traseele indicate de lunetist, ca să mă asigur astfel că-i de încredere şi că nu a pus la cale vreo ambuscadă.

După ce oamenii se întorc nevătămaţi stabilesc o echipă formată din opt persoane pentru a lua cu asalt avanpostul lor. Trebuie să ne mişcăm repede, să nu le dăm timp de gândire. Dacă bagă de seamă lipsa lunetistului or să se regrupeze, or să ceară întăriri, or să schimbe codurile de securitate şi or să ne aştepte pregătiţi şi chiar dacă sunt doar douăzeci nu cred că o să avem vreo şansă în faţa lor. Pornim înainte de răsăritul soarelui, prin întunericul dens, străduindu-ne să nu facem niciun zgomot. În faţă e Halstein, scanează zona, Draken e în urma lui, iar eu sunt al  patrulea, împingându-l şi totodată supraveghindu-l pe dezertor. E încătuşat, dar poate oricând dispărea în noapte şi nu cred că-l vom mai prinde alergând, iar gloanţele, vorba lui Roland, sunt şi aşa puţine.

După un drum de un ceas şi jumătate, răstimp în care niciunul dintre noi nu scos vreun cuvânt, ne oprim înaintea unui teren minat. S-a mai luminat, iar Franz ne indică drumul, făcând din când în când tot felul de gesturi bizare şi dezgropând nişte cutii negre pentru a dezactiva astfel senzorii de mişcare şi camerele de supraveghere. În foişorul aflat la marginea câmpului un soldat doarme. Mă despart de ceilalţi, îndreptându-mă spre foişor, iar când ajung suficient de aproape scot tubul din plastic în care se află o săgeată cu un ac de seringă în vârf şi suflu. De când eram mic şi introduceam pe tub cornete îmi doream să fac asta. Săgeata se opreşte în gâtul soldatului, iar penele din vârf încep să fâlfâie. Dacă tranchilizantul nu-l omoară atunci în mod sigur o să-l facă mai puternic, îmi zic eu şi mă îndrept spre camarazii care s-au strâns în jurul intrării secundare.

– Ce e? Îi întreb neliniştit.

– Tâmpitul a uitat codul, îmi răspunde Draken.

– Hai că asta-i bună. Nu ţi l-a spus şi ţie când l-ai interogat?

– Ba da, îmi zice Draken destins, apoi continuă: doar că nu m-am gândit să-l notez undeva. Dacă mi l-a zis o dată, de ce să nu mi-l spună şi a doua oară, nu-i aşa?

E aşa pe dracu’ să te ia, îi răspuns în gând, apoi mă îndrept spre dezertor:

– Cum ai uitat măi neisprăvitule codul?

– Nu ştiu, îmi zice el zâmbind tâmp, în cameră trebuia să-l repetăm în fiecare dimineaţă, dar de când am fugit nu m-am mai gândit la el şi poate că de asta l-am uitat.

– De când ai fugit? Îl întreabă Roland mirat, iar în acel moment simt cum îmi palpită tâmplele. Îmi vine să mă dau cu ţeasta de perete când văd cât de tâmpiţi suntem. E drept, om fi noi nişte simpli civili care s-au trezit într-o bună zi atacaţi de o bandă de androizi şi de o mână de soldaţi cantonaţi la oarecare distanţă de sat, însă amatorismul nostru este de-a dreptul exasperant.

– De trei zile, răspunde surprins dezertorul, mirat şi el probabil că nimeni nu l-a mai întrebat până acum acest lucru.

– Şi nu te-ai gândit, mă idiotule, că au schimbat codurile?

– Nu, zice el uitându-se în ochi mei şi ridicându-şi umerii, am crezut că dacă nu mă întrebaţi de când sunt plecat atunci nici nu contează de când sunt plecat. Şi-n plus am uitat codurile, ce dacă le-au schimbat ei dacă eu oricum nu le-am uitat.

– Hai să ne retragem, le zic nervos şi o pornim îndărăt prin câmpul înţesat de mine. Sunt atât de supărat încât nici nu mai vreau să-mi recuperez săgeata pe care am tras-o mai devreme în gâtul soldatului din foişor. Să-şi explice singur ce-i cu ea când s-o trezi.

– Ia uitaţi acolo, zice Halstein oprindu-se şi arătând cu mâna un punct scânteietor aflat la câteva sute bune de metri în faţa noastră şi care se apropie cu repeziciune prin lanul de porumb.

– Mincinoşilor, urlă dezertorul, aţi zis că nu sunteţi în cârdăşie cu roboţii! Iar dacă nu sunteţi atunci ăsta de unde dracu’ vine?

Deşi nu-mi face nicio plăcere să recunosc, întrebarea lui e îndreptăţită. Androidul vine din direcţia satului, iar în noaptea ce-a trecut nu a fost semnalat niciun atac care să ne determine să credem că a fost trimis acolo cu gânduri necurate. Mă ascund după o salcie şi le fac semn celorlalţi să mă urmeze şi să-l lase să treacă. Sunt tare curios ce are de gând să facă. Poate că a fost în spionaj, iar acum se întoarce în bază, speculez eu, dar când îl văd intrând în câmpul minat, săltând de două ori şi sărind direct pe foişor, îmi schimb părerea. Mitralierele instalate pe buncăr încep să slobozească în neştire muniţie, câteva bule albastre, electromagnetice, muşcă pământul, iar un focos explodează chiar sub foişor. Androidul se fereşte sprinten, sare lângă buncăr, aleargă de jur împrejur, apoi smulge cu totul o mitralieră şi o bagă în locul în care fusese, doar că de data aceasta cu ţeava în jos. Trage câteva rafale, însă când e nimerit de gloanţe se întoarce în lanul de porumb şi o ia la fugă fără să privească în urmă. Ne luăm repede după el, asigurându-ne că nu ne vede.

– Ce naiba a fost asta? Întreabă Draken, lăsând ţigara să-i cadă din gură.

– E doişpe, cred, l-am recunoscut după însemn, îi răspunde Halstein alergând în urma mea.

– Da, dar ce-i atacă? N-are niciun rost să-i atace dacă lucrează pentru ei.

– Nu noi i-am trimis, se scuză dezertorul gâfâind, cred că v-am mai zis că nu noi i-am trimis?

După aproape patru kilometrii, pe la jumătatea distanţei dintre sat şi buncăr, robotul intră într-o lizieră şi se suie într-un copac. Scrutează câmpul, dezleagă nişte cârpe de pe o creangă şi se înfăşoară în ele, apoi tresare şi rămâne nemişcat. Dacă n-ar fi vorba de un afurisit de robot aş fi crezut că doarme, însă aşa mă tem că este doar un tertip. Îl înconjurăm, apoi ne apropiem cu băgare de seamă. Pe Roland l-am lăsat câţiva paşi în spate, cu arma îndreptată spre cutia asta de tablă şi i-am dat comandă să tragă în ea în momentul în care observă chiar şi cea mai mică mişcare.

– Fii atent, îmi zice Roland, are pe picior semnul lui şase, pe mână aia urâtă zace banderola lui patru, iar lângă el, pe cracă, este cascheta lui opt şi fularul lui doi.

– Le văd, da’ nu pricep ce vrei să zici, îi spun eu răstindu-mă la el, dar nu pentru că m-ar enerva şi nici pentru că nu aş ştii la ce se referă, ba dimpotrivă, pentru că îi intuiesc răspunsul şi pentru că mă tem de el.

– Cred că e doar unul singur. Cred că în tot timpul acesta nu a fost decât unul singur care a băgat teroarea în noi şi ne-a învrăjbit. Unul, nu şaptesprezece, aşa cum credeam. Unul singur,   de capul lui.

– Nu noi l-am trimis, se scuză dezertorul. Dacă nu v-am mai zis până acum vă spun acum că nu noi l-am trimis.

– Taci naibii din gură, îi răspunde Draken dându-i un cot în burtă, iar dezertorul se apleacă brusc şi începe să scuipe.

După câte clipe reuşim să dăm jos androidul din copac şi să-l legăm strâns de mâini şi de picioare.

– Nu ne-a simţit pentru că o mare parte din senzori nu-i mai sunt în stare de funcţionare. Ăştia de la brâu în jos sunt toţi arşi. Cred că a încasat mai bine de-o sută de gloanţe de când a început totul, e de părere Halstein.

– Şi atunci cum naiba de mai poate să meargă dacă nu mai are senzorii de la picioare? Îl întreabă Draken, iar celălalt începe să se scarpine în cap.

– Asta nu ştiu, poate mai are şi alţii pe aici, prin membrele inferioare. Stai aşa să văd mai bine despre ce-i vorba, îi răspunde Halstein, după care lasă scanerul şi pistolul pe un muşuroi de furnici scoate din borseta de la brâu câteva şurubelniţe şi nişte aparate despre care nici măcar nu ştiu la ce sunt bune. Începe să lucreze de zor prin pântecele androidului, apoi îi desface unitatea centrală, o analizează preţ de câteva minute,  după care ne zice pe-o voce tragică:

– Mormanul ăsta de fiare nu e în stare să ia nicio decizie de unul singur, e doar un monstru inanimat, precum ce folosit de Mihai să-i are ogorul. Singurul lucru de care mai este în stare este să sperie copiii. Altcineva e în spatele lui, cineva care îl controlează de la distanţă prin intermediul unei interfeţe neuronale.

– Cine? Îl întreabă dezertorul, iar în momentul acela începem cu toţii să ne uităm îngrijoraţi în jurul nostru. Cine naiba să facă aşa ceva şi mai ales pentru ce?

– Nu ştiu, îi răspunde Roland, însă oricine ar fi cu siguranţă nu-i prea departe.

Alexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.