Spiritul timpului

Alan bătu palma cu clientul său. Amândoi se arătau mulţumiţi fiindcă făcuseră o afacere destul de bună. Îl privi până ce silueta sa se topi după zidurile clădirilor din faţă, apoi făcu semn unui taxi să oprească.

Ajunse acasă. De fapt nu era chiar „acasă”, camera de 4 pe 6 unde locuia fiind închiriată de aproape doi ani. Îşi aruncă jacheta pe pat, după care merse în baie şi dădu drumul la apă. Cât timp făcu un duş, se gândi doar la următoarea afacere pe care o avea de dus la capăt. Medită îndelung la acest aspect în timp ce îşi uscă pielea cu prosopul.

Urmărind holograme ale ultimelor ştiri generate de televizor, se împiedică de nişte lucruri aflate pe podea şi, scăpând o înjurătură printre dinţi, se îndreptă spre dulapul cu haine. Alese o cămaşă şi o îmbrăcă în timp ce se privea în oglindă. Realiză faptul că faţa sa nu arăta foarte bine, oboseala punându-şi adânc amprenta de-a lungul perioadei de când lucra pentru Sector.

Laboratorul, ţinut secret din motive obscure de Guvern, era în căutarea unor noi metode de populare a Lunii II, clona satelitului natural al Terrei. După ce intrase în coliziune cu un alt astru, eşuat dintr-o galaxie vecină, Soarele fusese distrus. Pe cale de consecinţă, omenirea fusese obligată de a crea un nou satelit din care să preia resursele necesare asigurării iluminatului artificial pe parcursul a 24 de ore. În fapt, durata zilei devenise de 12 ore, atât timp cât una dintre luni se afla pe cer. Apoi, când ea apunea, cealaltă tocmai răsărea, astfel ciclul fiind complet.

Se îmbrăcă, îşi puse pantofii, după care luă o pastilă de estompare a somnului şi plecă. La colţul străzii întâlni o echipă de la compania metropolitană de electricitate care înlocuia becurile cu xenon ieşite din uz.

Conform instrucţiunilor primite de la şefii săi, Alan ajunse la timp pentru întâlnirea cu clientul. Îşi privi ceasul, apoi căută o bancă pe care să se aşeze. Astfel trecură douăzeci de minute până ce în faţa sa se opri cineva.

– Bună ziua! Eşti de la Sector, nu? i se adresă individul.

– Da, răspunse Alan. Te aşteptam.

Îl privi ceva mai atent şi constată că era vorba de un bărbat de talie medie, foarte prost îmbrăcat. De altfel, arăta ca un om al străzii în hainele sale rupte, care emanau un miros greu. Avea faţa murdară şi nerasă de zile întregi. Toate acestea însă contrastau cu ochii săi senini, deşi extrem de încercănaţi şi adânciţi în orbitele lor.

Alan se ridică de pe bancă.

– Am crezut că…

– Ai crezut că este vorba de altcineva, aşa-i? îl întrerupse bărbatul.

– Da, trebuie să recunosc. Aşa este, domnule…

– Numele meu este Herder.

– Alan Johnson.

Îşi strânseră mâinile.

– Eu supraveghez cerul, mărturisi acesta. Văd multe chestii întâmplându-se, alte şi alte enigme adăugate la cele câteva mii deja existente şi la care omenirea nu găseşte răspunsuri. Lucruri formidabile, pe care le-aş tot spune.

– Despre ce este vorba?

– Nu m-ai crede… Sunt chestii pe care le văd numai eu, lumina artificială îi opreşte pe cei mai mulţi să se aventureze cu privirea dincolo de ea. Iar altora pur şi simplu nu le pasă!

Bărbatul scoase din buzunarul hainei ponosite ce o avea pe el o bucată de hârtie împăturită. O desfăcu şi i-o întinse lui Alan. Dar acesta nu putea desluşi mare lucru din ce era scris pe ea, aşa că o introduse în buzunarul hainei pentru a o studia mai târziu. Bărbatul începu să fredoneze o melodie a unui cântec numai de el ştiut. Privea cerul, continuându-şi acordurile.

– Dar de ce ai apelat la noi?

Bărbatul nu-i răspunse, mulţumindu-se să se oprească din cântat. Îi ceru o ţigară şi se aşeză pe bancă. Alan îi oferi una, apoi se aşeză lângă el, scăpărând un băţ de chibrit. Individul trase cu putere din ea, scoţând rotocoale de fum pe nări, apoi reîncepu să fredoneze melodia.

Privi din nou spre cer.

– Îţi voi spune, nu vreau să fac din asta un secret: vreau să-mi negociez viitorul. Atâta tot!

– Este o decizie foarte importantă. Eu negociez în numele Sectorului. Deci trebuie să-ţi vând această oportunitate.

– Te referi la faptul că nu am cu ce? Ştii ceva? Sunt conştient că totul în lumea asta are un preţ. Deci şi afacerea asta, nu?

– Da, aşa este!

– Iar eu tocmai ţi-am plătit, domnule Johnson!

Alan nu mai zise nimic, dându-şi seama că probabil îşi pierdea timp preţios alături de acest individ. Totuşi şefii săi îi transmiseseră că aceasta urma să fie o afacere foarte importantă. Dar parcă era martor la transpunerea în realitate a unei poveşti mediocre, fără cap şi fără coadă.

– Va veni o zi în care nu vom mai avea pentru ce să mai sperăm la un viitor!

– De ce spui asta? întrebă plictisit Alan.

– Mă refer la faptul că într-o zi vom muri!

– Nu poate fi real ce spui! Ştii foarte bine că această chestiune este rezolvată de foarte mult timp. Chiar şi după momentul dispariţiei fizice, continuitatea existenţei oamenilor se realizează prin intermediul „gazdelor”.

– Ştii şi tu foarte bine că avem cu toţii această problemă.

– Nu e o problemă!

– Ba da, este. Eu mă refer la faptul că aveam pe vremuri un soare şi acum nu-l mai avem. Erau nopţi şi acum…

Zicând acestea, bărbatul încuviinţă din cap pentru a-şi susţine parcă opiniile. Treceau secunde întregi rupte din timp, aflate în impoderabilitatea unei zile aparent banale, gândurile lui Alan concentrându-se pe găsirea unei modalităţi de a ieşi din această situaţie.

Lui Alan îi plăceau enigmele. În unele, apărute de-a lungul istoriei de sute de mii de ani a omenirii, credea cu ardoare. Unora le dăduse chiar o interpretare personală, concludentă pentru întrebările interlocutorilor săi ocazionali la adresa unor astfel de subiecte. Apoi, fără vreun motiv anume, simţi nevoia să îngenuncheze când, brusc, bărbatul de lângă el dispăru, la fel şi banca pe care stăteau, copacii, ceilalţi oameni ce treceau, parcul, cerul…

Se pomeni stând în genunchi deasupra locului unde se afla cu câteva clipe mai devreme, în depărtare văzându-se turnurile unor clădiri. Sub el, ca printr-o podea de sticlă, se zărea o grămadă dezordonată de cutii. Privi pentru un moment în jurul său, dar materialul transparent pe care stătea aşezat părea că nu-i dă nicio şansă să ajungă în planul de jos.

Când în sfârşit reuşi acest lucru, găsind o cale de a coborî, se duse direct la acele cutii. Erau de toate mărimile, formele şi culorile. Deschise capacul uneia dintre ele şi constată că era plină de foi de hârtie pe care erau diverse însemnări. Deschise o altă cutie şi găsi acelaşi lucru. Făcu la fel cu altele, cu acelaşi rezultat: foi pe care se aflau notiţe scrise de mână. Îl frapă faptul că stilul de scris era acelaşi pe toate foile, deci cineva avea această îndeletnicire. Toate aveau pe una din feţe scris textul Zeitgeist[1], urmat de cifre pentru numerotarea filelor.

– Aici e totul! se auzi un glas.

Alan se opri din căutat, scăpând foile ce se împrăştiară pe jos. Constată că lângă el se afla un bătrân cu degetele pătate de cerneală.

– Nu te-am văzut! zise slab Alan, aplecându-se să ridice foile de pe jos. Unde mă aflu?

– Nu contează unde, ci de ce? Mai ales de ce?

– De ce?

– Am să fiu direct! Eu sunt Herder[2]!

Nedumerit, Alan se dădu un pas înapoi. Era evident faptul că făcuse un salt în timp, o enigmă care se afla pe lista celor preferate de el deoarece nu reuşise să-i dea o interpretare plauzibilă. Ciudat, dar nu îl impresiona deloc ideea. Şi nici nu-l speria.

– Cel ce doreşte un viitor!

– Da, eu sunt! Îţi mai aduci aminte?

– Totul s-a întâmplat acum câteva minute. Cum să uit?

– Minutele sunt de fapt ceva ce ţin de domeniul abstractului. Au trecut deja câteva cicluri în care planetele s-au tot schimbat, totul s-a schimbat…

Începu să citească diverse pasaje de pe foi de hârtie selectate la întâmplare. După un timp îşi dădu seama că pe ele erau tratate subiecte care constituiseră mari întrebări ale istoriei prin care trecuse omenirea şi care nu-şi găsiseră niciodată răspuns. Unele subiecte erau prezente pe mai puţine foi, altele pe mai multe. Probabil de aceea, îşi spuse, în funcţie de importanţa dată de posteritate evenimentelor respective.

Luă la întâmplare câteva. Pe una stătea scris ″Discul nedescifrat din Phaistos, cu referinţe la ochi, orbite şi orbire″, pe alta ″Mesajele şirurilor aliniate ale menhirelor din Carnac″, pe când o alta avea titlul ″Maiestuoasele sculpturi de pe Rapa Nui – Insula Paştelui″. Însă în general erau prezentate biografii ale celor mai insolite personaje istorice, toate alcătuind un univers surprinzător.

– Şi noi? Cu noi ce s-a întâmplat?

– Şi noi ne-am schimbat.

– Ce-i cu viitorul, totuşi? Se mai negociază?

– Totul a fost de o stupiditate crasă! Nu am fost lăsaţi să vedem că de fapt nu vedem nimic. Dar întotdeauna este bine să păstrăm un strop de speranţă, nu-i aşa? Te întrebi probabil ce este cu aceste hârtii?

– Exact! Ce-i cu ele?

– Aici e totul, cum ţi-am mai spus! Afară de un singur petic de hârtie! Cel din buzunarul tău! Acolo se află speranţa că mai avem timp să ne salvăm viitorul! zise Herder şi dispăru la fel cum îşi făcuse apariţia.

Alan îşi băgă mâna în buzunarul hainei, scoase hârtia şi o despături, dar ce era scris pe ea se ştersese de mult…