Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr…

– Partenogeneza Evei –

Adam aleargă şi simte moliciunea pământului răcindu-i tălpile cu o prospeţime ca de zmeură. Cerurile pline de sori sticloşi împrăştie lumini aurii şi contururi spectrale. Iar ea îi pare atât de frumoasă în orizontul lor… Zâmbetul lui este ecoul râsului Evei. Animalele Edenului le urmăresc fuga, aprinzându-şi curioase fosforescenţa ochilor. Orice mişcare este mai uşoară decât alunecarea şi obstacolele din cale nu pot avea o consistenţă mai tare decât a norilor. Totul curge şi susură. Iar ei, crâmpeiele de materie divină, se joacă şi chiuie în zbor. Femeia coboară dealul precum una din cascadele dimprejur. Adam, atât de aproape de dânsa, se năpusteşte ca un prădător şi se rostogolesc încleştaţi într-o iarbă mătăsoasă. Hohotele lor de râs ăuie în înălţimi, însă ecourile bărbatului se prelungesc, la un moment dat, singure… Eva tace. În faţa ochilor ei se deschide o privelişte de-o intensitate coloristică ce tinde spre plasticare. Un văzduh tărcat parcă în şiruri bombate de smarald şi o suprafaţă plană în mijlocul căreia se ridică un copac himeric cu o coroană sferică de crengi de-un verde luminiscent. Şi fructele lui sunt ca nişte stele de roşii. Copacul pare mai degrabă un fel de univers…

— Eva, devine bărbatul grav, ştii că n-avem voie acolo.

— Da, ştiu.

O ia de mână şi o alină din priviri. Apoi se îmbrăţişează în zbor, ca două meduze constituite din raze de lună, spre malul unui lac galben şi cristalin, unde se iubesc de obicei. Acolo o ţine strâns la piept, sorbindu-i vibraţiile şi gânguritul dulce, precum al îngerilor care cântă din aştrii învecinaţi.

— Adam, aşa este că eu nu sunt la fel de importantă ca tine?

— Cum poţi să spui aşa ceva, iubito? La ce te referi?

— Pe tine Dumnezeu te-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Pe mine m-a făcut după chipul şi asemănarea ta. Mă simt de parcă aş fi o creaţie de mâna a doua.

— Aici nu există creaţii de mâna a doua, Eva. Aici suntem unici. El mi te-a dat să am grijă de tine. Nu poate fi vorba de o importanţă mai mare a unuia sau altuia, ci de a trăi unul prin altul. Promite-mi că nu mai laşi astfel de gânduri naive să te macine.

Şi o sărută pe frunte, simţind în dânsa căldură, în el căldură, iar împreună, o căldură şi mai mare.

Obişnuinţa de a primi totul face ca această infimă interdicţie să îi pară Evei o gaură neagră care absoarbe ceea ce o împiedică să-şi trădeze bărbatul şi pe Dumnezeu: iubirea, tăria, virtuţile… Paşii i se grăbesc de la sine spre acel loc chiar acum, cu prima ocazie în care Adam nu mai este atent, căci doarme.

“Nu voi face decât să-l privesc. Doar o dată…”, îşi spune.

Ajunsă acolo, o febră pune stăpânire pe dânsa şi o aduce în faţa entităţii asemănătoare unui copac, unui univers. Ceva pare să desprindă coroana din decor cu un contur de irealitate. Un vuiet răzbate fie din fructe, fie din acest mediu nemaivăzut, în care stelele sunt mici şi galbene sau albicioase, pierdute într-o culoare inimaginabilă, pe care Eva nu o poate numi negru. Şi, ciudat… De la depărtare totul părea verde.

Un înger apare printre crengi. Dar un înger straniu, depănat de lumina indescifrabilă a celor pe care îi ştie ea. Un înger mai concret. Şi totuşi strălucitor. Deci nu poate fi rău. În fond, ce e acela rău? Pentru Eva nu există aşa ceva.

— Cine eşti?

Intrusul o urmăreşte într-un mod care o tulbură. Corpul spectral îi este fusiform, indefinit, dar încă o dată, mai uşor de privit şi de înţeles ca al celorlalţi.

— Nu contează cine sunt, ci ceea ce pot să-ţi ofer, ii spune după o perioadă de aşteptare care, dublată de privirea lui dureroasă, a răscolit ceva în dânsa.

Nici nu-şi dă seama când îngerul se furişează în spatele ei, atingând-o cu limba rece pe gât, apoi tot mai sus, până la ureche, de care o muşcă uşor, de abia ronţăindu-i-o cu dinţii. Frisoanele îi zdruncină femeii percepţiile alături de un fior de vinovăţie. Cele două senzaţii atât de puternice şi ambivalente – plăcerea şi durerea morală – comprimate într-o singură clipă, o năucesc cu teama şi curiozitatea.

— Ce a fost asta? N-am mai simţit aşa ceva.

— Dacă mi te-ai oferi mie, te-ai simţi de mii de ori mai bine. Ceea ce tocmai ai experimentat nu este nimic în comparaţie cu noul univers de trăiri care te aşteaptă dacă…

Subita lui tăcere o chinuieşte.

— Dacă ce?

— Dacă ai muşca din asta!

— Din măr?

— Măr să fie, dacă aşa vrei tu să-i spui.

Este unul din acele globuri asemănătoare unui astru miniatural.

— Dar nu pot! Sunt a lui Adam! Şi el e al meu!

— Te va urma dacă te iubeşte cu adevărat. Şi el va fi cel care îţi va oferi focul zeiesc, precum scânteia pe care ţi-am arătat-o adineauri. Şi da, Adam chiar e mai bun decât tine. Pe el l-a făcut primul Dumnezeu, pe el îl preferă. Tu eşti doar o jucărie.

Ar vrea să nu mai sâsâie atâta venin, dar ceva din ea nu o lasă să-l oprească. Poate pentru că ceea ce îngerul surprinde este adânc ascuns în temerile ei.

— Ba mă iubeşte! Vorbeşti prostii! Altfel n-ar zburda Adam toată ziua cu mine, nu m-ar alinta aşa cum o face, nu şi-ar revărsa atâta căldură asupra mea!

— Totuşi există motive de îndoială, nu crezi? Nu-i aşa că ghiceşti în el mândria de a fi primul făcut? Îi este uşor s-o facă pe-a înţeleptul cu tine atunci când nu el este cel improvizat ca animal de companie pentru o creaţie principală. Dacă ar fi deodată în locul tău, crezi că pe el nu l-ar măcina aceleaşi gânduri? Nu vezi că  e-un ipocrit?

— Ce spui tu mă doare…

— Să nu te smiorcăieşti, femeie! Ajută-te, nu fi toantă! Lucrurile nu sunt aşa aurii şi pufoase cum îţi par! Uită-te la mine! Uită-te, îţi zic!

Şi îşi apropie de ea chipul său animalic, ascuţit ca un bot de şarpe. În paliditatea lui, în ochii stinşi glacial, Eva descoperă un farmec cadaveric.

— Priveşte-mă! Sunt urât, aşa-i? Aşa-i?!

O zguduie şi Eva, pe jumătate speriată, pe jumătate fascinată, murmură:

— Aşa-i…

— Sunt copilul Lui, aşa-i?

— Aşa-i. Cu toţii suntem…

— Deci recunoşti că El e în stare de lucruri urâte. De ce ţi-ar fi greu să crezi când îţi spun că-i un mincinos, că-şi bate joc de tine, alături de bărbatu-tău?

— Nu ştiu…

— Muşcă din asta… din măr, şi atunci vei şti. Atunci înţelepciunea adevărată te va cuprinde. E un măr care te ajută să-ţi depăşeşti condiţia, un măr din Pomul Cunoaşterii…

— Ştiu ce pom este. Mi-a spus Dumnezeu.

— Şi ţi-a mai spus să nu te atingi de el, nu? De ce crezi? Pentru că Lui şi lui Adam le este frică de deşteptarea ta.

— De unde vii tu, iscoditorule? Vai, ce-mi faci… Nu ştiu… Înţelepciune zici?

— Da. Ca să înţelegi despre ce fel de înţelepciune e vorba, îţi arăt o mostră din acest fel de a vedea lucrurile. Vei muşca din măr, da? Atunci Adam fie te va urma, fie nu. Dacă o va face, vei şti că te iubeşte cu adevărat şi va fi cu tine în noua lume de plăceri cu adevărat zeieşti. Dacă nu, vei şti că el şi Dumnezeu sunt nişte ipocriţi şi că oricum nu merită să-ţi pierzi eternitatea cu ei.

— Ai dreptate… O astfel de înţelepciune voi avea, ca a ta?

— Asta şi numeroase alte plăceri!

Şi străinul îi atinge sânul aşa cum Adam n-a făcut-o vreodată. Printre gemete, Eva îngână:

— Dar Dumnezeu…

— Dumnezeu v-a interzis să mâncaţi merele doar pentru că…

Apucându-i sânul şi mai posesiv, explorându-i trupul cu palme uriaşe, aspre:

— … pentru că…

Eva zâmbeşte şi suspină.

— … pentru că nu vrea ca voi să îi luaţi locul. Vrea să păstreze aceste plăceri divine doar pentru El!

Atunci ceva ia foc în Eva şi fără nicio înfrânare ţipă stârnită:

— Dăăăă-mi!!!

Un grup de porumbei explodează speriat în zbor spre depărtări haotice. Dinţii flămânzi ai femeii sapă sacadat în fruct şi bucăţile îi alunecă nemestecate pe gât.

 

Adam se trezeşte, îşi oglindeşte chipul în lac şi ascultă încântat murmurul cam potolit al îngerilor.

— Eva? Eva, unde eşti?

Trebuie să se calmeze. S-a obişnuit să o aibă mereu alături, de aceea îşi exagerează teama de a constata că e plecată. Totuşi neliniştea ei din ultima vreme… De ce nu i-a vorbit mai mult? De ce n-a încercat cu mai multă dăruire s-o asigure că deja este fericită, că este la fel de valoroasă ca el, că Dumnezeu nu face deosebire între ei? Nu poate fi decât acolo! Adam plonjează vijelios, tulburând apele, risipind norii şi împrăştiind covoarele de frunze din cale. O găseşte rezemată de copac, cu braţele în jurul genunchilor, plângând, ţinând cu degete anemice un cotor uscat de fruct. Îşi ridică privirea spre el cu ochii aşa cum nu i-a mai avut până acum: lichizi. Îi întinde rugător bucata patetică de măr.

— Ia!

— Oooh, Eva! Eva, Eva, Eva, Eva, Eva! Ce-ai făcut? În numele lui Dumnezeu, ce-ai făcut?

Şi Adam se ţine cu mâinile de cap şi se înmoaie, gata să se prăbuşească.

— Ia! repetă dânsa. Ia şi tu, nenorocitule, dacă mă iubeşti!

Adam priveşte buimăcit această făptură tot mai schilodită de lumină şi, îmbătat de fragilitatea ei, de dezgustul de a o vedea astfel, de vinovăţia de a o fi lăsat singură, de iubire şi confuzie, îi dă cu dosul palmei peste mână, iar fructul zboară în lături. Ea începe să plângă şi mai sfâşietor, aşezându-se jos sfârşită. Atunci nenorocirea Evei îl loveşte şi mai tare, căci simte şi mai flagrant că el a contribuit la ea. Se repede la dânsa, o îmbrăţişează strâns, să o aibă cuibărită la piept, să o ocrotească, măcar acum… E atât de rece… Genele ei îl gâdilă şi lacrimile îi provoacă frisoane. Îi cuprinde chipul între palme, i-l sărută şi plânge şi el în cuvinte aproape nearticulate:

— Te iubesc, te iubesc, iubesc, iubesc, iubesc…

Şi atunci, ca împrospătat de forţe noi, glasul Evei devine dur, scurt şi hotărât:

— Atunci ia! Muşcă!

Tremurul plânsului încă se mai descarcă în vocea ei, dar tonul îi este neclintit.

— Ia, îţi spun! Nu mă lăsa singură! Dovedeşte-mi că mă iubeşti!

— Eva, nu pot, nu pot, nu pot! Ce nu-nţelegi?

— Ştiam eu…

— Ba nu ştiai nimic! izbucneşte Adam. De ce, de ce-ai făcut-o? De ce-ai muşcat din fructul ăsta blestemat când ştiai prea bine că nu avem voie?

— Ca să nu mai fim jucăriile Lui, ca să dobândim înţelepciunea şi daruri zeieşti! Pentru noi am făcut-o, Adam!

— Uită-te la noi! Ţi se pare situaţia prin care trecem acum o urmare a înţelepciunii? Uită-te la tine, Eva! Te… stingi. Nici nu ştiu cum s-o numesc. Gândeşte-te la mine, prin ce trec, ce alegere mă pui să fac! Să aleg între tine şi Dumnezeu! E mistuitor, femeie! Ah!

— Adam, mă vei pierde! Mă laşi singură, Adam? Nu mai ştiu ce spun, ce-am făcut! Poate c-am greşit! Da, ştiu acum, am greşit! Dar ce faci, Adam? Mă părăseşti? N-ai să mă ierţi? Vreau să fim ca înainte! Mi-e teamă! Vreau să-mi fii alături! Singură nici nu-mi imaginez ce-aş păţi! Dumnezeu trebuie să vină, Adam, ştie deja cu siguranţă! Încă mai ai timp…

— Gata, nu mai plânge.

Şi Eva tace încă speriată, dar liniştită că l-a convins. Se aude ciripitul prelung, ca un zumzet de clopoţei, al unor păsări, apoi glasul lui Adam:

— Eva, imaginează-ţi cum e să existe în tine o iubire atât de intensă încât poate rămâne aprinsă în sufletul tău fără să te ardă doar într-un tărâm ce-ţi garantează lipsa suferinţei, ca Raiul. Imaginează-ţi că o astfel de iubire trebuie să se reverse din tine în altă fiinţă, într-o unică şi irepetabilă fiinţă. Apoi imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă într-o zi ai pierde pe veci acea fiinţă… Iubirea aceea ar deveni un monstru care ţi s-ar zbate în mădulare, un venin pe care l-ai purta pentru totdeauna în tine. Am să o fac. Ce urmează, vom înfrunta împreună.

Bărbatul culege un fruct din pom, îşi deschide larg gura, carnea fragedă a mărului i se lipeşte electrizată de buze, totul îi pare a încremeni în jur, îngerii tac, cerurile nu mai rotesc şi lacrimile Evei s-au uscat sub formă de cearcăne. Arată jalnic, ca un puf cules din nămolul de pe fundul oceanului, ceea ce lui Adam îi sfâşie inima. Oare aşa va arăta şi el? Este ea Eva pe care o cunoştea şi o iubea? Numai aspectul este cel care i s-a schimbat? Dacă a devenit altă fiinţă nu este justificată părăsirea lui? Merită să-şi asume un asemenea risc? Dacă Eva pe care o ştie el este pierdută, va suferi după dânsa fie că va rămâne singur în Rai, fie că îl trădează pe Dumnezeu pentru a fi lângă această nouă versiune a ei. Confuzie, teamă, regret. Acesta e momentul! Saliva i-a inundat întregul fruct, dar încă n-o face…

— Haide, Adam, şopteşte Eva tânguitor, mai mult pentru sine.

Fructul alunecă la marginea degetelor şi cade, declanşând o dată cu sunetul amortizat al impactului cu pământul plânsul isteric al Evei. Gura lui Adam e încă deschisă. Ca dorinţă încă nerisipită de a muşca din măr, ca mirare faţă de propria-i decizie, ca amorţeală a trăirilor atât de intense? Nici nu mai contează, căci Dumnezeu îşi anunţă prezenţa, cuvântându-le cu propriile lor gânduri.

Ai luat decizia corectă, Adam.

Privirea bărbatului cade pe Eva, care tremură spasmodic, cu albul înroşit al ochilor secat, neputând să mai improvizeze nicio lacrimă. O vede ghemuită, de abia pâlpâind, şi ţâşneşte spre dânsa.

— Opreşte-te! Opreşte-te, îţi spun! Eva, nu te mai stinge! Aprinde-ţi lumina în suflet!

Mâinile îi tremură neputincioase pe trupul ei.

— Ia de la mine lumină! Primeşte-o, Eva! Ţie ţi-o dau!

Şi îşi zgârâie pielea până la sângele spiritual, încercând să-şi smulgă strălucirea pentru a o acoperi pe femeie cu dânsa.

Adam, linişteşte-te.

— Tată, nu pot! E femeia mea! Mie mi-ai dat-o! Nu poţi să mi-o iei! Nu e corect!

Adam…

— Tată, uite… Uite cum facem! Mă asculţi, da?

Şi se prăbuşeşte în genunchi cu mâinile împreunate:

— Tată, nu pot să mă duc eu în locul ei? Pedepseşte-mă pe mine, că n-am fost lângă ea s-o păzesc! Responsabilitatea asta era a mea! Eu sunt de vină!

Atunci Eva tresare. Îşi dă seama că Adam o iubeşte mai mult decât pe sine. Îşi dă seama că a pierdut totul pentru nimic. Însă este prea încremenită pentru a-şi erupe şi acest regret. Expresia chipului îi devine însă şi mai palidă şi lumina i se stinge de tot, lăsând-o goală.

Adam, deja ţi-ai primit pedeapsa, după cum vezi. Chiar din acest moment îţi interzic s-o mai priveşti, altfel trăirile necugetate te vor perverti şi pe tine. Trupul ei este acum ispititor într-un mod murdar.

La auzul acestor vorbe, Eva e trăsnită de alt sentiment nou: ruşinea. Parcă nu mai e dânsa. Parcă e ceea ce licuriciul devine când e privit ziua: un gândac. Bărbatul e tulburat că a iubit o fiinţă aşa de josnică acum şi totodată că o pierde. Trebuia să fi muşcat din măr! Trebuia!

Eva, lumina nu te-a părăsit. Tu ai părăsit-o pe ea. Mutaţia te cuprinde şi n-ai să mai rămâi mult timp aici; cealaltă lume te va absorbi, aşa că ascultă. Pe Adam îl voi face să te uite. Gândul că cineva te iubeşte te-ar mai încălzi dacă ai şti că acel cineva e Diavolul?

— Nuuuuuuu! tună spart vocea Evei din adâncuri pur organice.

Să ţii minte acest răspuns. De el atârnă mântuirea ta. Vei cădea într-un altfel de tărâm, mult mai sărac şi aspru decât Raiul. Acolo vei trăi singură, născându-te mereu doar pe tine. Îţi vei fi mamă, fiică, uneori bunică şi nepoată. Şi nicicând nu vei muri înainte de a te naşte, aşa încât existenţa pe pământ să-ţi fie neîntreruptă. Iubirea lui Adam pentru tine n-ar trebui să fie reprimată de nicio putere, de aceea, chiar şi ieşită din mintea lui fiind, el tot te va păzi de aici, inspirându-te să găseşti mijloace de supravieţuire şi căldură. Atunci când lucrurile îţi vor merge bine, e foarte posibil ca în afară de mila Mea şi a îngerilor să te ocrotească şi a lui. De vrei să ne vorbeşti, să o faci prin rugăciuni şi, cândva, după o îndelungată existenţă plină de căinţă şi ascensiune spirituală, vei putea fi reprimită în braţele Mele şi ale lui Adam. Speranţa există. De tine depinde totul…

Adam, ca trezit din somn, întreabă:

— Tată, eşti aici?

Întotdeauna…

— Tată… nu ştiu…

Ce s-a întâmplat?

— Simt că lipseşte ceva.

Eva devine concretă. Dimensiunea Raiului se disipă. Totul rămâne ca înainte, dar mai puţin abstract şi celest, mai… urât! Înainte, orice orizont era o expresie a libertăţii, acum toate par marginile unei grote. Culori şterse, hotărâte, frunze vulgare, ieşite din acea eleganţă beatifică a potenţialităţii, forme frânte, inerte, greutate în orice, în a privi cerul inflamat de lumina unui apus sângeriu, în a respira aerul tare, în a suporta consistenţa chinuitor de solidă a acestei naturi. Paşii în sine îi sunt zgâriaţi de însăşi mişcarea, tălpile goale i se murdăresc, sugerându-i că grotescul este aici epidemic, că ajunge să facă parte din ea. Şi ceva muşcă din pielea ei atât de materială si seacă, de fragilă şi carnală. Frigul…

— Este cinevaaaaa aaaici? Cinevaaaaa?

Prăpăstiile îşi pasează ecoul strigătului ei, iar Eva, foarte flămândă, preferă să se refugieze în somn. Pică de oboseală. Când se trezeşte, descoperă că a adormit chiar în mijlocul unor pruni sălbatici care parcă anumit şi-au lepădat fructele chiar în jurul ei. Un prim zâmbet de când e pe pământ o ajută să se adune cu un preaiubit nume în gând:

— Adam…

După un timp, fără de veste şi fără vreo noimă, ceva a zvâcnit în pântecele ei. Nu se putea dovedi, ci doar simţi crescând în dânsa. Era un sentiment plăcut. Pe de o parte că se înfiripa ceva mai delicat decât dânsa, şi pe de alta eliberarea că usturătoarea singurătate urma să i se risipească. Pe măsură ce trecea vremea, îşi mângâia burta tot mai rotunjită cu o bucurie crescândă.

Când i-a venit sorocul, a născut o fetiţă pe care nu putea s-o cheme altfel decât “copilo” sau “fata mea”. Alt nume în afară de Eva ar fi fost o amăgire.

În fiecare seară o legăna pe picioare, cântându-i:

Odihneşte-te, nefericito,

căci eşti un ciob dintr-o oglindă spartă.

Vei creşte şi vei fi la rându-ţi oglindă

şi te vei sparge mereu în tine însăţi.

Făcându-se mai mare, o învăţa cum să îşi îngrijească adăpostul sărăcăcios, să se mulţumească întotdeauna cu puţin, dar să caute mâncare, să o cultive, nu înainte de a cere binecuvântarea lui Dumnezeu şi a îngerilor şi de a plânge după iubirea lui Adam. Într-o astfel de zi, fata a întrebat-o:

— Mamă, de ce semăn eu atât de bine cu tine?

Eva a înmărmurit. Ştia că avea să vină această clipă. Cu un sentiment amalgamat de iubire părintească şi milă de sine, i-a mărturisit mângâind-o, accentuând fiecare cuvânt:

— Pentru că tu eşti eu.

Ochii fetei s-au făcut cât cepele. Explicaţiile Evei s-au năpustit asupra ei ca nişte găleţi de apă peste o colibă care tocmai a luat foc. Copilul este o fiinţă care devine mai important pentru mamă decât însăşi mama. Eva putea spune că avea grijă de sine uitând de sine. Un asemenea altruism, fie el şi atât de sucit, trebuia să reprezinte, de-a lungul numărului neştiut de generaţii care urmau, un pas spre salvare.

 

Când seara veni, cele două rămaseră tăcute una în faţa celeilalte, fiecare cu câte-o farfurie de lemn în faţă, sorbind cu buze uscate o zeamă fără gust. Deodată, vocea fetei spulberă liniştea:

— N-am putea muri pur şi simplu înainte să ne mai înmulţim? Mie mi se pare nedrept cum am fost pedepsite.

— Termină şi înghite-ţi cuvintele! îi porunci mama sărind direct în picioare. Apoi se calmă, dându-şi seama că aşa ar fi gândit şi ea dacă n-ar fi trecut personal prin tot calvarul. Copilo, îi spuse mai blând, sunt multe lucruri pe care nu le înţelegi. Şi nu, n-am putea muri nici de-am vrea înainte să ne naştem.

Furia faţă de copil încă mai exista în Eva. De fiecare dată s-ar fi născut versiuni ignorante de-ale ei, care trebuia disciplinate şi crescute cu pocăinţa în suflet, altfel iertarea n-ar fi fost posibilă. Atunci înţelegea în ce consta evoluţia ei spirituală: în a o creşte pe Eva-copilul atât de bine încât aceasta să fi devenit o femeie mai bună decât dânsa, care la rându-i avea să formeze din succesoarea ei o femeie şi mai bună şi tot aşa, până când ar fi rezultat varianta ireproşabilă care merita mântuirea. O singură greşeală în acest lanţ şi s-ar fi ales praful. Fiecare moştenitoare era văzută ca un macaz care putea schimba direcţia fie spre desăvârşire, fie spre denaturare. La acest gând, Eva se înspăimânta.

— Iubito, vino în braţele mele! Mă ierţi?

— Da…

Fata fu năucită. Tocmai aflase că era una cu mama ei şi acum trebuia să facă faţă şi dispoziţiilor ei schimbătoare, la care se adăugau pedepsele unui Dumnezeu necruţător, care trebuia totuşi slăvit, şi trădarea unui bărbat, care trebuia iubit.

La lumina cadaverică a focului, Eva îi şopti fetei:

— Noi trebuie să devenim rugăciune. Ţine minte de la mine. Dacă vrei să fii salvată, iubeşte-L pe Dumnezeu cu toată inima, plângi după Adam şi cerşeşte lumina îngerilor.

— Dar mamă, nu pot! Nu-L pot iubi dacă ceea ce a făcut El îmi pare josnic! Dacă acum stau în mizerie şi te văd pe tine, adică tot pe mine, sfâşiată! Mă doare asta în atâtea moduri! Mă simt umilită, aruncată ca o cârpă, un joc bolnav cu care se distrează ei! Nu pot să-i iubesc nici de-aş vrea! Şi-aş vrea s-o fac pentru tine, că-mi eşti mamă şi te iubesc! Şi te mai iubesc pentru că tu eşti eu! Şi-aş vrea pentru mine, copilul, să-mi fie bine! Şi voi vrea, probabil, pentru copilul meu! Şi voi mai vrea, cu siguranţă, pentru minele din acel copil!

Eva îi înţelese neputinţa şi, la gândul că nu o putea condamna, că nu se putea condamna, izbucni în plâns, suspinând, înecându-se:

— Suntem sfârşite…

— Mamă, răbufni şi copila, îmi pare rău, sunt o proastă, o neputincioasă, n-am vrut, nu vreau!

— Nuuu! Eu te înţeleg, dar… Mi-e teamă! Adam, mi-e teamă! Doamne, mi-e teamă! Ce să fac? Vreau, vreau mult să îţi dau ascultare poruncilor, dar nu ştiu, Doamne, ce să fac! Simt că nu se poate! Simt că cele ce vor proveni din mine se îndreaptă spre abis! Spuneai, Doamne, că este speranţă! Ajută-mă! Sunt un morman mizerabil de umilinţă în faţa Ta! Îţi implor călăuzirea!

— Mamă, începu fata să plângă si mai tare. Mă rog cu tine! Mă rog! Promit! Iartă-mă!

— Dar trebuie să simţi, fato! Rugăciunea fără simţire e doar o vorbă-n vânt!

— Sunt proastă! Nu pot simţi! Iartă-mă, mamă!

— Dumnezeule, ea mă roagă pe mine s-o iert, iar eu te implor pe Tine! Ea n-a trecut prin ce-am trecut eu! Nu poate înţelege!

— Îţi promit, încercă fata s-o împace, îţi promit că o voi creşte pe următoarea cu frică de Dumnezeu!

— Sunt sigură că aşa vei face, pentru că mă iubeşti şi pentru că salvarea mea e şi salvarea ta, dar nu o vei face cu disperarea mea! Iar următoarea va purta neînţelegerea ta şi va deveni şi mai lipsită de hotărâre decât noi! Şi cea care va urma după dânsa poate că nu va mai încerca deloc să-şi îndrume fiica pe calea corectă! Se va pierde până şi credinţa! Ruptura se va produce!

— Dar voi fi dură, mamă, îi voi impune fiicei mele, o voi bate tot timpul la cap…

— Aici e vorba de suflet, copilo. De-un suflet care curge dintr-una în alta şi care sângerează cu bucăţi din sine, până nu mai rămâne nimic din el…

 

Fata avea o pisică neagră cu pete albe, un motan cu musteţi exagerat de lungi, un animăluţ în care îşi găsea alinarea. Ce îi plăcea la el era faptul că se juca mult, dar fără să o zgârâie vreodată cu adevărat. Uneori, când intra în colibă, felina o pândea de după uşă şi sărea spre dânsa fără să o atingă, oprindu-se brusc în faţa ei şi ridicându-şi ostentativ lăbuţele din faţă., doar ca să o sperie. Atât de uman era în felul lui de a fi. Îl numise Castravete, pentru că mânca orice, până şi castraveţi.

Într-o zi, luându-l cu dânsa mai departe decât i-ar fi permis Eva până şi ei să meargă, un pui destul de mare de lup le-a ieşit în cale, care a fugărit motanul până la marginea prăpastiei. Fata ştia că nu putea ajunge la timp. Dar când a făcut-o, Castravete nu mai era acolo. Nici puiul de lup. Plânsese în acea zi fără oprire. Eva nu o certase decât cu o zi mai târziu, când îi mai trecuse suferinţa. Însă chiar în dimineaţa următoare, ca prin vis, a simţit botul umed al animalului preferat.

— Castravete? Nu pot să cred! Visez! Mamă, vino să vezi!

Eva, obişnuită să lege fiecare întâmplare de voinţa divină, începu să suspine:

— Oh, Doamne, Îţi mulţumesc pentru bucuria pe care i-o prilejuieşti fiicei mele! Şi ţie, Adam, iubitul şi ireproşabilul meu păzitor! Şi vouă, îngeri!

— Mamă, tu chiar crezi că Dumnezeu şi Adam mi l-au adus înapoi pe Castravete?

— Nu cred. Sunt sigură!

— Înseamnă că ne iubesc, continuă fata înmuiată de bucuria revederii lui Castravete.

— Enorm.

— Şi de ce ne-au pedepsit?

— Pentru că le-am frânt inimile… Totodată s-au pedepsit şi pe ei înşişi. Imaginează-ţi că motanul nostru ar face ceva groaznic şi că l-ai alunga, ca să-l pedepseşti. N-ai plânge după el?

— Foarte tare…

— Cam ce ai simţi tu, simt şi ei, Dumnezeu şi Adam. Şi tot au grijă de noi.

Ceva se aprinde în ochii fetei.

— Mamă, cred că te înţeleg. De fapt, nu cred. Sunt sigură!

Eva s-a rugat în fiecare clipă şi Dumnezeu a ascultat-o, căci, aşa cum îi spusese, vedea şi ea acum: speranţa există.

 

Timpul trecuse cu cele două înfrăţite în rugăciuni şi în aceeaşi fiinţă damnată. Fata avusese la rându-i un copil şi devenea tot mai mult mama ei, care, cuprinsă de bătrâneţe, continua să vegheze asupra lor mulţumită.

Odihneşte-te, nefericito, cânta noua mamă,

căci eşti un ciob dintr-o oglindă spartă.

Vei creşte şi vei fi la rându-ţi oglindă

şi te vei sparge mereu în tine însăţi.

Între mamă şi bunică avea loc un schimb de priviri la fel de înrudite ca două gânduri în aceeaşi minte. Bătrâna a murit în cele din urmă mâncată de oboseală şi lipsuri, dar noua Eva creştea sub îndrumările şi grija mamei ei, încât într-o zi, o întrebă:

— Mamă, de ce semăn eu atât de bine cu tine?

Cu un sentiment amalgamat de iubire părintească şi milă de sine, aceasta i-a mărturisit mângâind-o, accentuând fiecare cuvânt:

— Pentru că tu eşti eu…

8 Martie 2011, Iaşi

Mircea Boboc s-a născut pe 18 august 1987 în Iaşi. Absolvent al Facultăţii de Litere, Specializare: Română-Engleză, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011 continuă masteratul de „Traducere şi Terminologie: Engleză-Franceză”,la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.Este membru al cenaclurilor Quasar, Noi, Junimea Nouă, Junimia Studenţească şi Virtualia. A publicat în diverse reviste (Cronica, Feedback, Opinia veche etc.), în Antologia Cenaclului „Junimea Nouă” şi debut literar în volum propriu Semiliricul Tonomat de Poezii Excentrice, Ed. Lumen, 2008, Iaşi. A obţinut mai multe menţiuni şi premii pentru activitatea literară şi grafică.