Pentru lacrimile Liviei

“Diavolul joacă cinstit şi are grijă de ai lui.”

W.Somerset Maugham

Pe ruinele capelei construite acolo la începutul altui secol, fantomele cimitirului se adunau în noaptea de Anul Nou pentru a serba trecerea dintre ani aşa cum ştiau ei: povestind istorii care de care mai groteşti, mai dureroase, un clasor de amintiri care să batjocorească înaintarea în timp celebrată de cei vii.

Încolăcindu-se ca un şarpe de ceaţă în jurul crucii roase de timp, Livia îşi depănă trista poveste.

• Eram o văduvă veselă când am murit de o slăbiciune la inimă, o boală la modă. Şi fusese elegant să sucomb în taină, fără urme alta decât şuviţa de sânge scursă din nas în biserică pe gulerul negru al rochiei. Până şi în moarte eram dezgustată de tămâie, însă preoţii au risipit-o din plin pe deasupra mea! Să-mi purifice sufletul. Ha! Cerurile nu s-au deschis atunci pentru mine, n-am văzut nicio lumină, nicio misericordie divină. Am rămas suspendată în nicăieri. Ţineam minte că la un moment dat viaţa mi se rupsese, se petrecuse ceva imposibil de definit în cuvinte sau senzaţii; apoi, după şapte ani m-am trezit din acel somn care ar trebui să rămână veşnic şi eram între patru scânduri. Dar îmi plăcea să stau în cimitir, în liniştea lui fermecată, printre nuanţele nesfârşite de gri şi verde izbucnite din pietre şi copaci, să citesc inscripţiile de pe pietrele funerare şi să nu încetez a mă minuna de a mea. Nu vedeam prea mulţi vii şi nici nu aveam nevoie.

În primii ani aproape că am trăit fără amintiri, doar din magia grădinii cimitirului, fără curiozităţi despre lumea de dincolo de fierul gardurilor. Dansam peste pietrele de mormânt noaptea, mă scăldam în lumina lunii, băteam la uşile cavourilor şi trezeam morţii. Cu unii mă împrieteneam; alţii erau ursuzi, trişti sau mă ignorau pur şi simplu. S-au schimbat anotimpurile şi s-au scurs anii. Eu eram acolo: nici fantomă în lanţuri, îmbrăcată într-un giulgiu zdrenţuit – n-am văzut vreodată aşa ceva – nici om cu dorinţe sau nevoi. Doar eu, în pacea lui “a fi”.

Până când au trecut la căderea nopţii pe lângă cimitir… Era aprilie şi ei erau mulţi. Râdeau zgomotos, cântau atonal, dar din voci le răzbătea o asemenea pasiune pentru viaţa de petrecere încât am deschis uşa cavoului şi m-am luat după ei. Un gest impulsiv, nepotrivit pentru o văduvă – şi încă una decedată pe deasupra!, dar mă plictisisem să păzesc porţile pustii ale păcatelor mele.

I-am urmărit până într-o speluncă unde, în viaţa pe care Azrael mi-o luase, nici n-aş fi visat să calc. Dar acum nu mai conta. M-am strecurat înăuntru şi am privit până când au cântat cocoşii crăpatul zilei, grăbindu-mă înapoi în sicriu. Acolo, cu capacul fiindu-mi cer deasupra capului, în orbirea nefiinţei, un chip se contura: dintre toţi acei bărbaţi bogat îmbrăcaţi care băuseră,cântaseră şi săltaseră pe genunchi femei ce-şi câştigau traiul din asta, unul singur îmi rămăsese prins în gând. Era ca o ploaie de miere; părul şi pielea în culori dulci, de dimineaţă de vară într-un câmp de grâne, cu bucăţi de cer albastru senin în loc de ochi. Iar de fiecare dată când zâmbise fusese ca o binecuvântare de lumină. Purta veştminte de catifea albastră într-o nuanţă mai închisă decât ochii şi avea graţia unui senior sau a unui artist care se mişcă pe notele unei muzici auzite doar de el. Acea frumuseţe m-a trezit din amorţeală. Era Pomul Cunoaşterii, iar eu vroiam să muşc din acel fruct.

Între noi lucrurile n-au fost niciodată simple. Ca să-l am trebuia să părăsesc cimitirul şi să mă întrupez, să exist.

M-am întors pe moşiile mele, mi-am găsit rudele şi descendenţii lor şi am băut din ei. Noapte de noapte le intram în dormitoare pe ferestrele întredeschise, mă lăsam cu pas fantomatic să calc peste pervaz, pe podeaua de lemn, acolo unde, în praful trecutului, existau şi urmele mele. Nu ştiu cum am învăţat să mă hrănesc cu sânge; cum am devenit vampir. Nu eram nici posedată de Diavol, nu mă animase niciun duh rău, nu fusesem excomunicată de Biserică, iar trupul îmi putrezea în mormânt după ce fusesem îngropată înainte de amiază. Poate că e adevărat ce se spune, că toţi cei care s-au dus înainte de a le suna adevăratul ceas, aşa cum sunt sinucigaşii, sau cei care au lăsat în urmă o promisiune neîmplinită, rămân suspendaţi între aici şi dincolo. Fără odihnă. Însă, deşi confuză, eu mă simţeam împăcată cu soarta. Atunci când murise soţul meu jurasem să mă îndrăgostesc cu adevărat, dar inima nu reuşise să ţină pasul cu dorinţa mea. Apoi moartea îmi fusese întreruptă pentru a mă obişnui cu lumea înainte ca El să apară şi să repare nedreptatea morţii mele. Ceea ce simţeam era foame: de el, de prezenţa lui, de felul în care mă privea,de căldura inumană pe care o emana, topindu-mi îndoielile, dar crestându-mă cu dâre de spaimă: ce avea să fie dacă afla cine sunt? Ce sunt?

Aveam nevoie de o înfăţişare fără cusur, fără transluciditatea mea fantomatică, fără culori şterse. Şi cu cât beam mai mult din cei din fosta mea casă, cu atât eram mai puternică, mai vie. Dintr-o umbră deveneam, prin magia sângelui, făptură reală. Puteam fi văzută şi auzită, putea să mă ţină în braţe… însă doar în unele nopţi şi nu pentru timp îndelungat. Iar eu puteam să-l amuşin, pentru că o făceam cu insistenţa unui câine de vânătoare care vrea să ţină minte un anumit miros ca să-l vâneze veşnic! Trăiam în frică, iar privirile lui intense, de foc albastru cotropitor, nu făceau decât să mă chinuiască. Oare bănuia…?

Când ne revedeam, de cele mai multe ori în hanuri dosite, petreceam nopţile vorbind, în faţa unei sticle de vin, topind timpul odată cu ceara lumânărilor. La un moment dat mi-a povestit ceva ce i se întâmplase: mergea noaptea târziu către casă iar drumul său urma a trece pe lângă cimitir. Era iarnă iar zăpada scârţâia teribil sub cizme. Deşi nu mai mergea nimeni alături de el iar străzile erau pustii, dintr-o dată auzise o altă pereche de paşi călcând în urma sa. Se oprise, uitându-se înapoi. Oraşul dormea, amorţit. Lumânarea dintr-un singur felinar lumina strâmb o bucată de drum. Nimeni nicăieri. Se gândise că fusese ecoul vreunui vis urât trecând prin pereţii caselor. Umblase mai departe dar din nou, paşii răsunaseră înapoia sa, ţinându-i companie. Călcase mai apăsat, grăbindu-se, cuprins de un fior ce nu era de frig ci de groază. Urmăritorul său fără trup îşi modelă avântul aidoma. Se încumetase să se mai oprească o dată şi să arunce o ocheadă drumului străbătut. Pustiul îl privi prin vântul care învârtejea zăpada. Scrâşnind din dinţi, mersese în continuare, târând ecoul paşilor celuilalt, invizibilă dublură. În dreptul cimitirului, o voce se desprinsese din negură, însuşi glasul iernii: “Bună seara!” rostise. Tresărind, se smucise în loc, privind peste umăr. Singurătatea potecii rămăsese aceeaşi. O singură pereche de urme brăzdau zăpada pe lângă gard: ale sale. Iar poarta de fier era zăvorâtă. Îşi văzuse de drum, de astă dată în tăcere, doar tălpile sale tulburând omătul.

• Orice-o fi fost, l-am lăsat în urmă la cimitir.

Am părut înspăimântată atunci de povestea sa şi mi-am făcut cruce, la fel ca orice altă creştină superstiţioasă, dar în sinea mea zâmbeam, căci ai mei erau paşii care făcuseră zăpada să răsune. Bănuisem că aveam să-l sperii astfel, dar ca întotdeauna când venea vorba de el, făceam lucruri ce n-ar fi trebuit făcute. Poate că aş fi mers mai departe, însoţindu-l nevăzută până acasă, însă auzisem despre oameni ce albiseră de frică sau muriseră pe loc. Oare cât de repede să bată o inimă omenească în prezenţa unei stafii? Salutul mi se desprinsese de pe buze înainte să-l opresc şi nici n-am crezut că mă auzise. Şi totuşi, legătura dintre noi îl schimbase cumva, percepea glasul morţii, oricât de distorsionat. Şi ceea ce îmi dăduse apoi multe nopţi albe era că îmi povestise acest incident. Cum de nu se sfiise, el – bărbatul puternic, să istorisească ceea ce părea un basm cu fantome? Oare mă considerase îndeajuns de nobilă în gândire pentru a nu-l judeca strâmb sau…bănuia?

Îi spusesem că sunt măritată – dar nu şi că soţul îmi murise cu aproape treizeci de ani în urmă – şi că mă strecor noaptea din casă pentru a ne vedea. Era totuşi adevărat, mă ridicam din mormânt pentru a evada prin locul unde gardul cimitirului era strâmb. Morţii nu pot ieşi decât pe unde au intrat în cimitir, adică pe poarta mare, care şi ea trebuie făcută din fier – metalul dincolo de care nu avem voie să trecem. Însă o trăsură lovise acea poartă şi gardul se deformase. Era îndeajuns de mult loc pentru a mă strecura afară. Nu mă întrebase unde locuiesc şi mi-era teamă că avea să o facă. Ghicea că sunt de neam nobil uitându-se la veştmintele mele, deşi acestea erau croite după moda din momentul morţii mele, dar bărbaţii nu iau aminte la astfel de detalii. Îşi închipuia că sunt ţinută sub atentă supraveghere de zbirul de soţ, şi că rendez-vous-urile noastre nocturne sunt singurele momente când îi pot înşela vigilenţa; sau că rochia neagră era menită să mă ascundă mai bine în întuneric, deşi paloarea feţei nu făcea decât să contrasteze cu bezna! Dragul de el, credea atât de multe lucruri greşite despre mine încât tremuram de groaza că ar putea afla adevărul. Şi totuşi nu mă puteam opri din a-l vedea. La început mai des, pentru că sângele rudelor era mult şi îndestulător, însă curând aceştia începuseră să slăbească, să-şi piardă vlaga, să tragă a moarte. Băusem prea mult. Întâi au crezut că e un microb care îi afectase pe toţi şi s-au doftoricit cu tot felul de hapuri prescrise de medici. Aşa că a trebuit să îi vizitez mai rar pentru porţia mea de viaţă, măcar până când aveau să se întremeze. Totuşi, una dintre femei – să-mi fi fost nepoată? – a murit, era fragilă din constituţie. Nu mi-a părut rău, nici măcar remuşcare n-am simţit. Atunci am înţeles ce înseamnă să fii mort şi să nu poţi exista decât posedat de o singură emoţie: în cazul meu era dragostea pentru el. Şi ce dacă omorâsem? Meritam să iubesc, să fiu iubită, să mă bucur de tot ceea ce mi se răpise atunci când mă obligaseră să-mi sacrific tinereţea măritându-mă cu un bărbat ursuz şi meschin. Ochii albaştri care îmi bântuiau nopţile meritau asta.

Prima dată când s-a încumetat să mă sărute eram pe balconul hanului, ieşiserăm să privim stelele, să scăpăm de aerul încins. Şi acolo m-a luat în braţe şi şi-a lipit buzele de ale mele. De două ori. Scurt. Ca două trăsnete lovind pământul. M-am tras ca arsă, îngrozită, dumnezeule, ce blasfemie! Asta n-ar fi trebuit să se petreacă în veci! Viaţa nu sărută moartea întrupată; dacă îi făceam rău? Dacă simţea putreziciunea din mine şi fugea dezgustat? A părut rănit de reacţia mea, tristeţea i s-a cuibărit în ochi, întunecându-le apele albastre. Fâstâcită, vinovată,m-am prefăcut cuprinsă de o slăbiciune subită şi am îngăimat că trebuie să ajung acasă. Am ieşit val-vârtej. Până a coborât el scările ca să mă ajungă din urmă, intram deja pe poarta cimitirului, stârnind ceaţa pentru a-l încurca. A doua zi am observat că mătasea sicriului purta urme de sânge uscat. Cadavrul meu, atâta cât mai rămăsese din el, avea lacrimi de sânge. În somnul morţilor, plânsesem de vinovăţie pentru oroarea săvârşită.

L-am urmărit de la distanţă zilele următoare: părea abătut; ştiam că-l rănisem cu reacţia mea de sălbăticie nejustificată. O vreme am decis să nu-i mai apar în cale. Însă dorul de el mă chinuia, mă ardea, îmi pierdusem liniştea odată cu inima.

Când l-am regăsit, săptămâni – poate luni – mai târziu, se încurcase cu o tânără blondă, scundă, un fel de păpuşă cu priviri speriate, dar era vie. Atunci am simţit un altfel de durere, acea orbire furioasă a geloziei pe care nu o mai cunoscusem. Şi pentru că nu mai băusem de mult apa trupului muritorilor, supărarea mea n-a făcut decât să pleznească o sumă de pahare în jurul lor şi să prăbuşească un candelabru. Din păcate, ea era prea departe pentru a fi strivită sub dărâmături.

Ne-am regăsit apoi şi ne-am împăcat cu timide ţineri de mână, cu reci săruturi cu care îi pictam faţa, cu degetele mele desenându-i conturul şi înfiorându-l.

• Ce cald eşti!…
• Sunt viu. a spus el glumeţ, ca fiind cel mai la îndemână răspuns.

Mi-a trecut prin cuget ca lama unui cuţit, spintecându-mi tâmplele. Şi aceeaşi întrebare dintotdeauna sclipea pe tăiş: oare bănuia?

Şi a fost Anul Nou… Se organizase un bal la unul dintre prietenii săi mutat de curând într-o casă nouă, un conac ce n-avea nimic personal în el, doar o suită de camere decorate la modă dar reci şi ostile. Aş fi putut să pătrund într-un magazin şi să-mi iau o rochie, dar în frenezia iernii, în nerăbdarea serii, mi-a fost mai uşor să fur viaţa şi veştmintele unei femei care avea aceeaşi statură ca mine. Sângele ei m-a încălzit, m-a înmuiat, iar hainele îmi dădeau un aspect sărbătoresc; gata cu negrul doliului! În noaptea aceea, la neîndurătoarea cumpănă dintre ani, aveam să fiu alături de el, avea să mă sărute, şi aveam să mă prefac – dacă nu în femeie de-adevăratelea, atunci măcar în aparenţa de femeie şi nu de cadavru resuscitat prin cine ştie ce magie. Dar vai, speranţele pe care le împletisem în coşciug din fire de vorbe s-au destrămat şi au ars atunci când el a ales, o,da, a ales!, să nu mă mai ştie. Două ore ne despărţeau de cele douăsprezece bătăi ale orologiului, două ore până la ridicarea vălului de peste timpul ce-şi leapădă vechea piele pentru a se naşte din nou. Se preumbla printre invitaţi orb la prezenţa mea; dansa fără să-i treacă prin gând că am putea dansa împreună; eram precum doi magneţi cu polarităţi identice, a lui preschimbată peste noapte. Se îndepărta subtil de fiecare dată când veneam în apropiere, iar privirea lui trecea prin mine. Devenisem de sticlă pentru el. Murisem. Şi cum mai durea! Am ieşit de multe ori pe terasa conacului pentru a-mi şterge lacrimile de sânge fierbinte care îmi brăzdau faţa.

La miezul nopţii au coborât cu toţii în grădină; doar eu am rămas sus, împreună cu servitorii. Ne-am sărutat pe obraz când a urcat: buze străine atingând obraji oarecare; ne-am urat un an nou bun dar eram doi necunoscuţi. Din cine ştie ce capriciu necunoscut mie, inima lui se răcise, iar a mea s-a frânt dimpreună cu paharul de cristal pe care l-am aruncat de pereţii uneia dintre încăperile pustii, înainte de a începe să plâng în hohote. Am plâns şi am tot plâns până când frumoasa mea rochie culoarea somonului era o deşănţare de pete şi dâre de sânge. Îmi jurasem să iubesc, să simt, să vibrez în prezenţa celuilalt; iată ce îmi adusese dorinţa mea nesăbuită!

Printre suspine, cu mintea pe jumătate dusă, cu bruma de cuvinte pe care mai eram în stare să le rostesc, l-am blestemat atunci. Să-i putrezească inima, să i-o mănânce viermii, să nu poată trăi fără să-şi amintească de mine, fără ca fantoma mea să distrugă orice relaţie va fi să aibă! Şi am repetat blestemul în timp ce lacrimile îmi curgeau şiroaie, înghiţindu-le, udând vorbele cu sânge, scuipându-le apoi afară, distorsionate de durere. Câte ore am stat înţepenită astfel, din gură curgându-mi otravă, nu ştiu. Probabil că la un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa, dulce alinare în faţa ororii durerii ce mă inundase; m-am trezit a doua zi la înserare, prăvălită pe podeaua cavoului. Rochia îmi era numai zdrenţe stacojii şi duhnea a metal, mirosul sângelui. Am îngropat-o undeva în cimitir laolaltă cu iubirea pentru el…

Ce nu povesteşte Livia niciodată – sau poate că nu-şi aminteşte – e că evenimentele acelei nopţi au rămas în analele oraşului B sub numele de tristă faimă “Masacrul de Anul Nou”. Cea mai mare parte a lunii ianuarie din anul 18… au scris ziarele despre oribilul carnagiu petrecut în conacul domnului O. Povestiri care de care mai hidoase ale unor presupuşi martori oculari s-au lăbărţat pe prima pagină, râurile de cerneală scurse rivalizând doar cu râul de sânge care a mânjit treptele de marmură ale conacului.

La vreo două ore, poate, după miezul nopţii, ceva ca un iureş întunecat – deşi unii martori jurau pe Biblie că văzuseră culoarea cărnii scoicilor în acel uragan – năvălise în sala de petrecere şi retezase orice trup viu care îi stătuse în cale. Sfâşiase beregăţi, rupsese capete şi smulsese membre. Sângele sărise ca aruncat din găleata unui pictor dement, împroşcând tapetul de mătase cu lungi dâre carmin, ajungând până pe obrajii bucălaţi ai heruvimilor de pe tavan. Jandarmii spuseseră că la unele cadavre rănile fuseseră atât de severe încât sângeraseră până se goliseră complet. Despre lipsa bălţilor aferente din jurul unor trupuri nu s-a declarat nimic. Nici despre cei cărora le lipseau inimile din piept sau care avea găuri în torace, oamenii legii n-au dat explicaţii. Hălci de carne umană zăceau împrăştiate peste tot; unele fuseseră aruncate peste balcon şi aterizaseră în grădină unde se delectaseră câinii moşierului O cu ele. Ca în toate morţile de acel fel –şi slavă domnului că nu se întâlneau multe!, s-a vehiculat supoziţia atacului unui animal sălbatic. Asta ar fi justificat urmele de colţi de pe carnea celor cărora le lipsea jumătate din gât sau bucăţi de piele cu ţesut cu tot, cât şi urmele de gheare găsite pe unele cadavre. Dar nu fuseseră în stare să numească animalul cu cinci degete dintre care unul opozabil care să-şi lase amprenta palmei însângerate pe pereţi cât şi pe lanţul de fier al candelabrului rococo. Iar palma era neliniştitor de mică, potrivindu-se cu mâna unui copil sau a unei femei.

Slujitorii au fost luaţi la întrebări, câteva slujnice au fost aruncate în temniţa jandarmeriei, suspectate fără a putea fi totuşi acuzate de ceva. Oaspeţii care supravieţuiseră masacrului se dovediseră necooperanţi. Bărbaţii se foiau neliniştiţi în scaune, ascunzându-şi care mai de care feţele schingiuite, capetele cusute de medicul-chirurg şi, fie spuneau că fuseseră atacaţi de o bandă de tâlhari, fie imaginau pantere şi lei sălbatici, fie refuzau să vorbească cu totul. Nu erau evenimente care să le facă cinste. Ceva mai cooperante, femeile delirau despre o pedeapsă divină: aminteau de Biblie, acolo unde, în Cartea a patra a Regilor, Dumnezeu trimisese două ursoaice pentru a rupe în bucăţi patruzeci şi doi de copii care râseseră de Elisei. Apoi începeau să bocească cu disperare şi nu se mai putea înţelege nimeni cu ele.

După o vreme, din lipsă de noutăţi şi piste de urmărit de către forţele de ordine, scandalul a murit de la sine. Îngropat, pe bucăţi, în fiecare dintre sicriele victimelor masacrului. Iar zăpada a acoperit sutele de flori roşii ca sângele de pe mormintele lor.

Printre supravieţuitori s-a numărat şi J.Lagavoulin care, din blond ca mierea, albise într-o singură noapte, iar privirea albastră şi limpede de până atunci îi căpătase o nelinişte spăimoasă. Scăpase doar cu urme de gheare coborând de la inimă până pe abdomen, şi cu o bucată de piele lipsă acolo unde acestea se opriseră. Lipsea totodată şi partenera sa – se ştia că se încurcase cu o femeie foarte frumoasă dar măritată. Fusese văzută la faţa locului dar nici cadavrul nu îi fusese găsit şi nimeni nu putuse să dea informaţii despre ea, nici măcar o descriere; imaginea ei se tulbura precum apa unei lac atunci când arunci pietre. J. n-a ştiut – sau n-a vrut – să povestească ce se întâmplase la petrecere, şi pentru că era fiu de bogătan, a fost lăsat în pace. De atunci, n-a mai sărbătorit niciodată Anul Nou.

Treizeci de ani mai târziu, J.Lagavoulin şi-a dat obştescul sfârşit şi l-au aşezat pentru repaos veşnic în acelaşi cimitir de pe deal, cimitirul inundat de verdeaţă al notabilităţilor din oraş, unde dormea şi Livia de mai bine de jumătate de secol.

Aşa cum şi tinereţea îi fusese marcată de violentul banchet la care participase, lui J. nici ultimul drum nu i-a fost liniştit. La înmormântare s-a petrecut un episod ciudat. Procesiunea se îndrepta în linişte solemnă, punctată ici şi colo de suspine, către magnificul cavoul al Lagavoulinilor. Era o zi luminoasă; Dumnezeu părea să-şi primească îngăduitor robul în ceruri, la odihna binemeritată după o viaţă zbuciumată de divorţuri repetate şi coşmaruri însângerate ce îl chinuiseră fără încetare.

Împodobit cu valtrapuri îndoliate şi panaş aidoma, calul negru ce trăgea la dric s-a oprit dintr-o dată în mijlocul drumului fornăind neliniştit. Apoi a nechezat înspăimântat, ridicându-se pe picioarele din spate de parcă însuşi diavolul i-ar fi apărut în faţă şi a smucit de trăsura funebră, răsturnând-o. Coşciugul lui Lagavoulin a zburat prin aer, zdrobindu-se imediat de pământ, răvăşind atât mortul cât şi pe cei care asistaseră la incident.

Vizitiul dricului a fost auzit mai târziu spunând că nu fusese lucru curat, că pe drumul către cavou se ivise dintr-o dată o femeie în negru, tulburătoare nu atât pentru că purta doliu, ci pentru că rochia îi era ciudat de demodată. O femeie palidă, aproape translucidă de albă ce era, cu nişte ochi imenşi de o tristeţe neţărmuită. O clipă durase vedenia, o zbatere de pleoape – el o uitase de îndată neîncrezându-se în ce vede, dar calul… Calul simţise răceala nefirească a moartei ieşită să privească îngropăciunea.

Iar când l-au repus pe J. în sicriul spart, au constatat cu oroare că pieptul i se scufundase pe partea stângă, iar din dreptul inimii, sfâşiind materialul cămăşii, ieşeau să se bucure de soare, viermi…

 

Alexandra Niculae s-a nascut pe 8 august 1984 in Bucuresti. Este absolventa a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, sectia Relatii Internationale. Pana in prezent a publicat doar poezii in revista liceului, dar se antreneaza pentru mai multe romane de fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.