Avatar

„Nu ne desparte decât un metru.

           Un metru şi patru secole.

          Tu, acolo, privind la stele,

           eu, aici, privind la aceleaşi stele.

           Tu – visând la jumătatea ta,

           eu – încă aşteptându-te.

          Tu murind mai des decât mine,

           eu trăind mai mult fără tine,

          noi aşteptând următoarea viaţă

           sperând în mai bine,

           ei indiferenţi.”

        Don Balieca 

          Soarele a lăsat un orizont însângerat. Marea de smoală nu tresare cu nici un val de parcă îmi promite că va fi bună cu mine, că mă va proteja şi pe tărâmurile îngheţate. Ştiu că este capricioasă şi nu cred în promisiunile ei feminine. Adevărul este că nu sunt îndrăgostit de această mare din amurg, ci de aceea agitată, pasională, capricioasă. Ca o Văduvă Neagră m-ar îmbrăţişa să-mi devoreze fiinţa, însă nu ştie că atâta pasiune mi-ar fi fatală. Norii de bumbac de acum câteva minute s-au preschimbat în nori grei de fum. Cerul încă albastru se ghiceşte cu greu prin păienjenişul norilor. Şi marea mă tot îmbie la drum…

          Valurile mă poartă spre tine. Ele leagănă aproape ireal lemnul drakkarului. Vela de lână colorată în alb şi roşu se întinde sub suflul vântului. Munţi de oase şi muşchi înfig vâslele în valuri şi trag cu putere corectând drumul. Mă îndrept cu toată viteza spre fiord şi mai sus pe el, spre tine. Mă îndrept spre tine şi spre fetele mele blonde ca soarele de vară. Mă îndrept spre tine şi spre fiul meu care încă învârte o sabie de lemn în lupta lui cu pomii.

          Prada a fost puţină, dar cu ce avem în hambar, cu ce mai au vecinii, o să trecem peste iarnă bine. Copiii ne vor fi graşi şi fermecaţi de poveştile tale cu dragoni. Iar eu te voi sorbi din ochi clipă de clipă. Părul tău de aur îmi va mângâia faţa. Ochii tăi ca iarba în toiul primăverii mă vor privi cum doar ei ştiu să o facă.

          – Jeg ser røyk! strigă cineva din toţi plămânii, trezindu-mă din reverie.

          În depărtare, vălătuci de fum se ridicau spre cer. O Zei! Tønsberg arde. Toţi începură să vâslească într-un ritm frenetic. Înaintând prin fiord spre miază-noapte, am zărit cinci drakkare înaintând spre noi.

          E nemernicul de Harald Fairhair. I-am spus de atâtea ori că eu nu îngenunchez decât în faţa zeilor. Cât fum… Ştiu ce s-a întâmplat. Am făcut-o şi eu de atâtea ori.

          Ciocnirea a fost scurtă şi violentă. Topoarele muşcau din carne şi oase. Pletele deveniseră roşii de atâta sânge. Sabia mea împărţea moarte în stânga şi în dreapta. L-am căutat pe laş cu privirea. Nu e aici. Probabil stă pe mal sperând să nu ajung la el. O să îl spintec de la umăr la vintre. Alături de oamenii mei am sărit din vas în vas. Rând pe rând câte unul mă părăseşte plecând spre un loc mai bun. Îi invidiez, măcar ei îi vor întâlni mai repede pe cei dragi. Vin şi eu, dragii mei, doar să arunc în mare leşul unui laş! Inima poate. Braţele nu mă ascultă. Lovituri de sabie şi topoare mă aruncă peste bord. Izbesc apa rece ca gheaţa. Las să îmi umple plămânii. Greutatea fierului mă trage la fund. Linişte. Lumină în întuneric.

          ” De sabie

          în mare –

          drumul meu spre Walhalla”

          * * *

          La adăpostul întunericului mă îndrept spre prima iubire: marea. Vuietul valurilor sparte de stâncile ascuţite mă cheamă. Şi ei îi este dor. Picioarele mi se afundă în nisipul plajei şi, tremurând ca un adolescent în pragul primului sărut, mângâi marea ca de smoală. Fiori reci îmi trec pe şira spinării. Arunc apa cu palmele căuş peste faţa mea arzândă. Aş vrea să fiu pe mările nordului printre gheţari, vânturile să-mi biciuiască faţa, marea să mă cheme neîncetat pentru a-mi da cea din urmă îmbrăţişare, frigul să-mi pătrundă în mădulare, făcându-mă să simt că încă sunt viu!

          Valurile vin să sărute ţărmul, veşnic îndrăgostite de el. În depărtare nu se mai zăreşte limita mării. Cerul şi marea şi-au încetat nesfârşitul joc al orizontului şi s-au contopit într-o singură entitate, la chemarea căreia nu poţi rezista.

          În port nu mai sosesc corăbii de câteva zile. Lumea e îngrijorată. Unii pentru mărfurile din Lumea Nouă, alţii pentru taţii plecaţi de prea mult timp. Eu sunt încă optimist. Îţi visez ochii verzi în fiecare noapte.

          Te vreau lângă mine să putem păstra liniştea, să ne atingem, să adormim şi să ne trezim unul lângă altul, să mă cerţi pentru nimicuri, să mă ierţi doar pentru că mă iubeşti, să ne dezmierdăm, să ne zâmbim, să râdem, să mâncăm, să bem, să respirăm, să facem dragoste, să-ţi cânt atât de fals încât vecinii să protesteze, să-ţi dai cu părerea despre scrimă deşi nu ai habar, să mă înveţi orice, să te învăţ cum să te aperi, să ne plimbăm pe străzile aglomerate simţindu-ne singuri, să-ti încălzesc picioarele îngheţate, să te bat cu bulgari fără milă, să-mi faci ceaiuri, să te îmbrăţişez şi în somn, să te mint că eşti cea mai frumoasă când te trezeşti deşi eşti ciufulită, să mă crezi, să ne sărutăm până ne dor buzele, să-ţi sărut fiecare centimetru pătrat din corp, să culegem flori, să furăm cireşe, să-ţi fac coroniţe şi să-ţi fac orice ţi-ar mai trece prin minte.

          Şi au sosit corăbii. Multe corăbii au venit din toată lumea. Doar aceea care conta cu adevărat încă se lasă aşteptată. Oamenii din Cadiz au început să îngroape pietre şi haine într-o mascaradă de înmormântare. Eu prefer să te ştiu navigând încă legănată de valurile liniştite ale unei mări prietenoase.

          Nopţi la rând încerc să lupt cu uitarea. Timpul îmi şterge chipul tău din minte. Nu vreau să uit ochii tăi! Nu vreau să fi o imagine falsă a celei care îmi luminai faţa doar zâmbindu-mi! Încet – încet chipul tău se estompează şi golurile sunt umplute de imaginaţie. O să ajung să visez la altă femeie, una perfectă, ireală. Şi eu nu vreau să iubesc o himeră, te vreau pe tine, cea cu tenul aspru câteodată, cea cu cearcăne când pierzi nopţi scriind, cea ciufulită dimineaţa. Vreau să o iubesc pe cea de care m-am îndrăgostit.

          Tot sufletul meu tânjeşte după ochii tăi însă nu ştiu de-i va întâlni vreodată. Peste câte mari vor zbura gândurile mele până sa te găsească? Peste câţi ani te vor întâlni? Poate vor rătăci pe mările lumii secole, poate unele se vor pierde, însă sunt convins că măcar un gând va ajunge la tine, chiar de va trebui să te caute veacuri. Viaţă după viaţă, destin după destin, iubirea mea te va ajunge. Un simplu „te iubesc” va fi de ajuns pentru că va cădea asupra ta ca un blestem, ca o neînţeleasă incantaţie, ca o vrajă din negura timpului. Iar de gura mea păcătoasă nu se va mai bucura vreodată de pielea ta, mâinile mele profane de nu vor mai atinge marmura pielii tale, ochii mei de nu se vor mai bucura de lumina chipului tău din partea mea pot veni Cavalerii Apocalipsei pentru că lumea aşa cum o ştim nu mai are sens.

          ” Ca o amantă geloasă

          o ucide din dragoste

          marea!”

          * * *

          E noapte. Pe cerul de smoală mici sclipiri de argint. Luna în ultimul pătrar aruncă argintul în lac. În aer acelaşi iz sărat de mare. Păsări nocturne spintecau tăcerea grea cu ţipete sinistre. Neliniştea se instalase în mine. Mă îndrept spre mare şi gândul îmi zboară la anii trecuţi. Aş trage linie şi aş socoti: am realizat mai mult decât am ratat? Tata îmi spunea că, în viaţă, mai bine regreţi ceva ce ai făcut decât să îţi pară rău pentru ceva ce nu ai făcut. Dacă mă gândesc la toate cuvintele care nu au fost rostite la timpul lor înclin să-i dau dreptate. O vorbă aruncată aiurea, deşi dureroasă, poate fi îndreptată, pusă fiind pe seama unei stări de moment, dar cum repari o vorbă nerostită? Cum spui un „Te iubesc” unei persoane care nu mai este? Cum alini durerea cuiva dacă nu mai poţi atinge?

          Aş da orice să fie aici. Moartea din cer nu trebuia să mi-o ia. Pentru un război care nu este al nostru plătim prea mult. Plătesc femeile şi copiii. Plătesc părinţii şi bunicii. Poate e pedeapsa lui Dumnezeu pentru moartea pe care am împrăştiat-o în stepă. Poate e soarta unora să nu-şi găsească fericirea. Poate nu există soartă ci doar plătim preţul greşelilor noastre, al deciziilor greşite pe care le luăm. Poate bunătatea umană nu este decât o plăsmuire a celor slabi, în speranţa că se vor putea minţii singuri, devenind astfel mai fericiţi. Poate nu există Dumnezeu. Dar gândul asta mă sperie mai mult decât existenţa unui Dumnezeu rău intenţionat.

          Noaptea îşi vede de treabă imperturbabilă. Stele se nasc, stele mor, pietrele îşi numără secolele, codrii ne numără anii, viaţa merge înainte. Ce-i pasă naturii de drama individului?

          Şi aşa, noapte de noapte, an după an trăiesc prea mult fără tine. Credinciosul krakstar mă duce în înalturi, spre Echo sau Galateea, în încercarea mea de-a te găsi undeva. Vreau să mă odihnesc în adâncul ochilor tăi verzi. Vreau ca sufletul meu să te găsească din nou. Şi caut şi caut până krakstarul tremură sub mine.

          Într-o noapte mă lovi un dor nebun de tine. Aşa de tare mă durea distanţa dintre noi încât am simţit că trebuie să-mi las sufletul să te caute. Unde eşti tu, dragostea mea? Lasă un oftat să vibreze până la mine. Sau mai bine stai locului că-mi scot inima din piept cu mâinile goale şi o storc de suflet ca pe o rufă tocmai spălată în sânge. Sufletul odată scos te va găsi, că aşa se găsesc sufletele perechi!

          Şi am sărit de pe cele mai înalte stânci. Sătul de aşteptare, cu impresia că viaţa e comparabilă cu eternitatea, am sărit închizând ochii şi zâmbind că suntem aproape.

          ” De-aş fi de piatră,

          piatră vântul

          ar sculpta

          în ceas de noapte”

          * * *

          Azi te-am văzut din nou. Nu-mi propusesem să te văd azi, dar, dacă tot ai trecut, m-am bucurat. Purtai un paltonaş gri care-ţi punea în evidenţă talia. Deşi erai sub umbrelă, aveai cârlionţii uzi. Tocurile-ţi băteau sarabanda pe caldarâm, iar mersul ţi-l purtai cu o graţie de balerină. Zgomotul metroului de suprafaţă pe pernă magnetică spărgea liniştea aparentă a dimineţii la intervale exacte. Mă oprisem în faţa magazinului de pe colţ să-mi aprind o ţigară ca un dependent ce sunt. E singura bucurie pe care guvernul ne-o permite. Te-am văzut şi m-am bucurat. Probabil am afişat un zâmbet tâmp de băiat ieşit aiurea prin cartier. Priveai cu ochii ăia de diavoliţă undeva în gol. Ai trecut la nici un pas. Ţi-am simţit parfumul. Ţi se potrivea. Am privit în urma ta trăgând cu sete din ţigară. Te îndepărtai studiind proiectorul tău holografic de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Aş putea să te abordez într-o zi, dar nu o voi face prea curând. Nu pentru că e urât să o faci pe stradă, nu pentru că nu aş putea să-ţi smulg un zâmbet, nu pentru că nu aş da orice pentru un cuvânt… Nu o să o fac curând pentru că te doresc misterioasă în continuare. Inaccesibilă. Te vreau fără de defecte. Vreau încă să mă bucur de reflexele de smarald din ochii tăi intrigaţi de lipsa mea de acţiune. Însă îţi promit că în curând îmi vei lăsa parfumul tău în pernă.

          ” Nu ne desparte

          decât un metru,

           nu ne desparte

           decât o zi de fericire”