Republica X

 – Fragment de George Sauciuc –  

          13

Nisipul deşertului biciuia faţa pilotului de pe unimotor. Orizontul roşu îi strecura în suflet o teamă asemănătoare culorii cerului. Imaginea sângelui din peşteră încă nu i se ştersese din memorie. Şi teama îi persista. Încă mai vedea spumele albicioase apărute la colţul gurii lui Ozul-barat. Prea mult sânge în ultima vreme…

Arunca priviri temătoare în spate pentru a se asigura că plutoanele de gărzi samiriene nu-i luaseră urma. Încă mai simţea privirea lui Hakan-gul aruncată spre el… Normal că nu-l văzuse, dar ştia…

Evenimentele decurseseră total diferit față de cum se aşteptase. Nu asta fusese înţelegerea cu Harun, fiul lui Nadir. Altele erau provocările la care se aşteptase şi spera, cumva, chiar îmbibat de teamă, să obţină măcar o parte din recompensa pentru care negociase. Dorea demult să părăsească stepa şi planeta asta blestemată. Şi ce bine jucase Harun cartea Doamnei Noastre. Oare câţi îşi pierduseră vieţile pentru şi în numele Isidorei? Oare pe câţi îi ştiuse ea personal? Dar cine să nu fie îndrăgostit de ea?

Chiar dacă era unul din sutele de independenţi, acei agenţi folosiţi de clanurile umane pentru diferite sarcini, a căror durată de viaţă la care se aşteptau era redusă, nu putea să nu spere să părăsească cocina în care se afla. Samir, o planetă insignifiantă, folosită doar pentru resurse de către o rasă de insecte mai bătăioase. Dar-ar molima legendară a krakstarului prin binecuvântarea Şahonei în raz va drar-ul lor şi în Măreţul Împărat, fiul lui Zaar, Făcătorul de Stele! Insecte barate.

Cu gândurile amestecate, în goana unimotorului, cu început de noapte la orizont, gândindu-se la teama imediată, la gărzile samiriene şi la filosofia existenţei lui, se trezi recitând strofa pe care o ştia din copilărie din cântecul de leagăn pentru un pui de krakstar:

Toarce-ţi caier de gânduri şi doru-ţi ostoieşte,

          Alungă umbra neagră ce mintea-ţi otrăveşte.

          Acum te domoleşte şi dormi adânc, tihnit,

          Lasă în seama sorţii ce Timpul ţi-a sortit.

          Tu dormi adânc, visează câmpii şi stânci înalte,

          Pe-un cer senin, cu stele… tu zboară mai departe!^{sursa versuri}

Ieşi din reverie când văzu în zare o lumină orbitoare pe fundalul unui zgomot infernal. Inima îi stătu în loc. Era dinspre Grotă. Acceleră unimotorul până în punctul în care putea face implozie. Teama şi gândurile îi zburaseră. Singurul lucru care-i rămăsese era o stare de calm temător. Şi curiozitatea. Cu fiecare moment din galopul unimotorului, reducea distanţa şi, foarte curând, observă praful ce se lăsa,  şi un fum gros cu miros de moarte. Şi cadavre… De oameni şi de soldaţi din gărzile samiriene. Întrebările agentului independent refuzau să se formuleze pentru a-i da măcar un răspuns. Cu disperare văzu cum soldaţii aliniau supravieţuitorii umani. Îi forţau să îngenuncheze şi el se apropia cu viteză, incapabil să se protejeze. Dar cum? se întreba… Dacă şi Grota… Un soldat samirian îl observă şi ridică arma spre unimotor. În momentul confuziei create de gestul soldatului, când camarazii acestuia îi urmaseră exemplul, un robot uriaş de culoare uşor violetă, cu patru braţe, îşi făcu apariţia şi deschise focul, decimând gărzile samiriene.

Mânia Zeilor? Dar cum?… Întrebările agentului rămaseră fără răspuns deoarece un om, folosind o armă ciudată, cu proiectil balistic, îl lăsă fără viaţă.

***

Ozul-barat zăcea întins pe lespede, cu faţa desfigurată. Isidora încerca să anuleze ultimele comenzi ale decedatului date roboţilor. Dar o cuprinse disperarea pentru că realiza, poate cumva intuitiv, că nu aveau niciun efect. Nu ştia dacă de vină erau cunoştinţele ei lingvistice sau îi dispăruse tăria. Simţea toropeala, deznădejdea, oboseala. De fapt, imediat, realiză că pică din picioare. Observă cu coada ochiului cupa din care gustase vinul samirian fără să-i neutralizeze efectele. Dacă… dar nu-şi duse gândul până la capăt, leşinând.

***

… Bătrânul căzu în genunchi tremurând.

— Elohi-barat, până acum ţi-am dat tot ce mi-ai cerut fără să pun întrebări. Înţelepciunea mea când ai avut nevoie de sfaturi, fii mei când ţi-au trebuit soldaţi, propria fată când ai poftit soţie pământeană. Dar ce-mi spui acum, eu nu înţeleg. Isidora nu a făcut nimic rău, eu am crescut-o bine, supusă şi ascultătoare, cum ţi-a plăcut şi ţie. Iar fii mei, ei sunt simpli soldaţi, n-au niciun amestec. Nu înţeleg, Elohi-barat, ce vrei de la mine?

— Ţi-am spus deja.

— Dar cum? Cum aş putea să îndrept nişte fapte despre care nici nu suntem siguri că s-au întâmplat?

— Ce mă priveşte pe mine? Tu i-ai dat viaţă, tu răspunzi de faptele ei.

Se auzi greutatea unui corp ce se aşeză pe un jilţ şi un răsuflat adânc.

— Acum plecaţi cu toţii, vreau să rămân singur! spuse Elohi-barat.

Soldaţii şi ceilalţi se îndepărtară

— Elohi-barat, dacă vrei, Şahona îţi poate arăta adevărul din spatele faptelor.

— Ce ştii tu despre asta,  Harun? Nu cumva tu ai trimis-o acolo?

Omul nu răspunse.

De după un pilon, un individ ce purta un costum din piele inteligentă, flexibilă şi moale şi având peste o mantie din material translucid, se îndepărtă tiptil, spre uşa secretă de ieşire, cu un rânjet întipărit pe faţă.

***

Undeva, în mijlocul deşertului, într-o tabără umană de mari dimensiuni, era o forfotă intensă. Se lucra, se făceau pregătiri. Femei şi bărbaţi montau şi demontau corturi, unii descărcau provizii, un grup discuta aprins având în mână papirusuri şi un grup de copii  jucau într-un cerc jocul moştenit din tată în fiu, iar doi copii pe margine cântau:

          Fiţi ageri! În vene, aprig timp îi curge.

          Doar un trecut nu îi ajunge!

          Cu strămoşii lui Arnor împarte acelaşi sânge.

          Cu grijă, de luptă mi-l gătiţi

          Ca pe-un krakstar cu colţii ascuţiţi.

          În EL găsiţi unelte croite pe măsură.

          Daţi zor! E vremea de strânsură.^{sursa versuri}

           – Următorul (și ultimul) fragment îi va aparține lui Mircea Nanu Muntean –