Tehnici de deconstrucţie

          Actualul peisaj mediatic oferă o viziune fragmentară, dispersată a lumii. Am impresia că nici nu poate fi altfel. Pe ecranele televizoarelor, reportaje din Afganistan şi Irak sunt succedate instantaneu de imagini de la Cartoon Network şi de acutele unei Mariah Carey, iar imaginea unor opere ale culturii universale alternează într-o fracţiune de secundă cu banale mesaje publicitare şi cu chipul mustăciosului din interminabilul serial „Tânăr şi Neliniştit”. Printr-un simplu clic, internauţii se comutează la servere situate la distanţe de mii de kilometri, traversând cu uşurinţă anii-lumină dintre constelaţiile, nebuloasele şi galaxiile reţelei universale de date.

          Acest mediu alienant, în care simţurile sunt bombardate fără cruţare de o adevărată babilonie informaţională, determină în mare măsură caracterul artei contemporane. Un atribut esenţial al ei a devenit procedeul deconstrucţiei, care constă în reasamblarea formelor obişnuite în structuri mai subtile, această rearanjare generând în mod surprinzător noi semnificaţii. Deconstrucţia este asemenea unui joc al recombinării moleculelor de ADN, susţinut pentru a vedea ce creaturi groteşti se vor ivi în rezultatul acestui proces.

          Unul dintre momentele-cheie ale constituirii artei de avangardă de la începutul secolului XX a fost cel al apariţiei cubismului în pictură, care, la fel ca şi pointilismul, vizează o dezagregare a formelor în particule elementare. În muzică, tehnica dodecafonică inventată de Arnold Schoenmberg reprezintă o altă metodă de deconstrucţie. Aceasta constă din rearanjarea după reguli stricte a notelor dintr-o secvenţă melodică.

          Dodecafonia şi tehnica serialităţii se asociază involuntar cu un procedeu aplicat din timpuri imemoriale în kabalistică, prin care literele ce formează cuvinte sacre sunt supuse unor permutări nesfârşite, în scopul aflării tuturor combinaţiilor de litere posibile. Astfel tradiţia kabalistă realiza calcule de o complexitate ce pare să depăşească până şi posibilităţile informaticii moderne.

          Suprarealismul a introdus metoda colajului, preluată ulterior de mişcarea Beat americană. Se spune că în timpul exilului său în Tanger, William Burroughs l-a întâlnit pe un artist plastic francez respins de gruparea suprarealistă. Odată Burroughs îi arăta pictorului francez o serie de fotografii ce evocau impresiile unei zile. La un moment dat, scriitorului american i-a venit ideea să reordoneze pozele într-o altă succesiune decât cea cronologică, ceea ce i-a provocat curiozitatea pentru procedeul colajului. El obişnuia ulterior să decupeze paginile din textele sale şi apoi rearanja fragmentele în altă ordine, realizând astfel creaţii literare experimentale. Proza contemporană promovează aproape obligatoriu o abordare a formei temporale distanţată de cea a naraţiunii liniare, structurate cronologic, din perspectiva unui singur personaj. Literatura modernă utilizează frecvent flashback-uri şi anticipări, care uneori sunt subiective sau chiar înşelătoare.

          Revenind la muzică, observăm că fugile lui Bach reprezintă de fapt nişte deconstrucţii ale unor motive melodice elementare, prin procedee precum contrapunctul, imitaţia, canonul, inversia şi stretto-ul. De regulă, metoda dezvoltării unei piese muzicale pornind de la o singularitate melodică este considerată a fi cu mult superioară compoziţiei formate din episoade melodice disparate.

          Muzica hip-hop utilizează un alt procedeu de deconstrucţie, legat de aşa-numitele sample-uri, secvenţe muzicale preluate mai mult sau mai puţin legal din alte piese şi supuse scratching-ului. Iar mai noul curent muzical breakcore mizează pe deconstrucţia unor secvenţe percutive cu ajutorul unor programe de computer, astfel rezultând nişte ritmuri extrem de complexe, mai sofisticate chiar decât cele din muzica tribală africană, capabile să-l lase perplex pe orice tuareg.

          Un procedeu similar se regăseşte în genul muzical dub, un derivat experimental al reggae-ului, creat în anii 60 în Jamaica. În formula sa tradiţională, genul dub, al cărui nume provine de la cuvântul double, transformă piesele cu vocal, omiţându-le anumite componente şi aplicându-le efecte puternice de reverberaţie. În mod ciudat, uneori chiar şi atunci când o piesă dub nu este creată pe baza altei compoziţii, ascultătorul are o senzaţie de deja vu, un fenomen similar „Efectului Menard” pus în valoare de Borges.

          Metoda deconstrucţiei este vizibilă şi în cinematografie. Bunăoară, în deznodământul filmului „New Rose Hotel”, personajul central, rămas în singurătate, încearcă să reconstituie în memorie o serie de evenimente din trecut, pentru a le descifra sensul. Diverse scene înfăţişate pe durata filmului apar acum într-o altă succesiune decât cea a timpului normal. Un argument în favoarea ideii că memoria şi gândirea nu funcţionează liniar, ele fiind nişte deconstrucţii sui generis ale spaţiului şi timpului. Omul este capabil să acceseze trecutul prin intermediul amintirilor şi viitorul prin imaginaţie.

          În ultimele decenii, ştiinţa a lansat proiecte ambiţioase în cadrul cărora computere de mare capacitate au fost programate să execute calcule strategice pentru a prevedea viitorul şi pentru a deduce trecutul, prin analiza tuturor probabilităţilor. Este, de fapt, o formă de profeţie computerizată, proiect care aminteşte prin anvergură de sofisticata combinatorică din kabalistică.

          Într-un comentariu la Biblioteca Babiloniană a lui Borges, Umberto Eco propunea un calcul al numărului de cărţi rezultate din toate îmbinările de litere posibile, sugerând ideea literaturii şi a universului ca o rearanjare a unor elemente primare. Suma tuturor cărţilor posibile ar acoperi întreaga suprafaţă a Pământului. Numărul de fraze posibile, cu dimensiunile de pănă la un rând, ar echivala cu un volum de informaţie mult mai vast decât întreaga infosferă a planetei. Chiar şi cunoaşterea tuturor cuvintelor posibile cu lungimea de până la 15 caractere ar constitui o provocare pentru computerele moderne.

          Totuşi, deşi enorme, suma cărţilor posibile, cât şi cea a universurilor alternative ar putea fi până la urmă nişte valori limitate, ambele fiind reordonări ale unor elemente primare reduse la număr. Acest model al lumii ca o repetiţie nesfârşită a unor probabilităţi previzibile readuce în memorie concepţia budistă de timp ciclic, care postulează că repetarea nesfârşită a aceloraşi evenimente este originea suferinţei.

          Până şi zeul suprem al unui astfel de univers ar deveni un Dumnezeu plictisit, iar uitarea ar fi acolo un posibil remediu, şansa de a relua viaţa de la început şi de a regăsi bucuria surprizei. Totuşi, dacă există într-o astfel de lume o libertate de alegere, atunci factorul imprevizibil ar putea să se ivească din rearanjarea alternativelor, dintr-un joc al deconstrucţiei.