Am deschis ochii și i-am închis la loc convins pentru a nu știu câta oară de faptul că îmi erau inutili în întunericul de nepătruns. Urechi să mai fi avut în plus m-aș fi bucurat, dar ochii trădau mișelește și nu puțini au fost cei care au sfârșit dureros, îmbrățișând mirajele pădurii. Un vânt la fel de rece ca umbra morții pornise să bată și tânguiala copacilor ascundea de noi pasul urmăritorilor.
Cu ochii strânși, înfășurat în straiul meu negru îi simțeam pe ceilalți frați adunați în juru-mi, rebegiți și speriați. Pășeam chinuiți pe podeaua de ace putrezite, ca îngerii prăbușiți, lăsați să-și târască prin țărână cioturile aripilor, după ce Dumnezeu și-a întors fața de la ei. Cu obrajii arși și slăbiți de greutăți, trăiam laolaltă apăsarea blestemelor care în ultima vreme deveniseră viața noastră de zi cu zi.
Gândeam că ne meritam soarta grea, căci nu de mult, fiecare dintre noi ajunsese să se creadă, plin de trufie, unul dintre cei mai iubiți copii ai Domnului. Și cum să nu se nască asemenea simțiri în sufletele noastre când noi, unși în fața lui Dumnezeu, săvârșeam minuni ca cele din vremea Bibliei? I-am ucis cu sutele pe uriașii munților, așa cum David l-a doborât pe Goliat. Am judecat și am trimis la moarte un mag care trecea ziua drept urmașul lui Solomon, iar noaptea se ţinea de blestemăţii cu lighioanele codrului. Eu, cu mâna mea i-am smuls inima din piept unei zgripțuroaice după ce am aflat că a dus un prunc să moară, sfâșiat de fiare, în inima pădurii. Și câte altele nu am înfăptuit noi în numele Bunului Dumnezeu și al Credinței cele Drepte?
Lăcașul nostru se înălța semeț în fruntea unui munte și ani de-a rândul, de acolo am vegheat asupra pământului, alinând suferința norodului și izbind fără odihnă în lucrarea Necuratului. Zeci de frați au trecut glorioși de porțile grele ale mănăstirii și alte zeci se odihneau în pământul sfânt dintre zidurile-i groase. Și ce ziduri! Înalte de cinci stânjeni și groase de doi, clădite cu o lucrătură atât de dibace încât nici nu păreau a fi făcute de mână omenească.
„Când am ajuns aici, zidurile erau deja ridicate și niciunul dintre oamenii locului nu își amintea cine a înfăptuit asemenea minune, în mijlocul pustiului“, așa povesteau primii călugări care călcaseră aici, acum mai bine de treizeci de ani. „Toți, cu mic, cu mare se codeau să urce muntele și cu greu am putut să tocmim oameni care să ne ajute la ridicarea mănăstirii. Chiar și așa, noaptea se strângeau cu nerușinare în jurul focului, chiar sub ochii noștri și se speriau unul pe altul cu povești despre blestemățiile despre care bătrânii lor spuneau că se întâmplau pe aici. Niciunul dintre ei nu ar fi călcat, nici picat cu ceară, de unul singur, în codrul ăsta“. În inima acelei păduri eram noi acum pierduți, fără multe speranțe că vom mai reuși să vedem lumina soarelui sau să-i simțim căldura pe piele.
De mai bine de șapte zile lăsasem ruinele mănăstirii în urmă, dimpreună cu trupurile celor care se rugau înăuntru atunci când s-a pornit cutremurul de pământ. Starețul, dimpreună cu alți șaptesprezece erau acum amestecați cu piatra grea și oricât ne-am căznit noi, ceilalți treisprezece scăpați, nu am reușit să mai scoatem la lumină pe vreunul.
Iarna învelise deja în alb creștetele munților și ne tăiase orice cale de scăpare prin trecătorile sufocate sub o plapumă grea de nea. Cu merindele pentru iarnă acoperite de dărâmături, fără niciun pic de adăpost în fața gerului și cu inimile frânte de deznădejde am pornit de-a dreptul printre copacii care se întindeau semeți, cu vârfurile îndreptate către cer.
Socoteam că ar fi trebuit să ieșim la lumină de mai multe zile, dar brazii, în loc să dea semne că se răresc, se strângeau parcă și mai tare în jurul nostru. Aici, până și Soarele părea că nu-și mai urmează calea dreaptă pe bolta cerului. Astrul își făcea apariția mai târziu decât ar fi fost normal și dispărea în scurt timp, iar puțina lumină care ajungea la noi ne sleia de puteri în loc să ne învioreze.
Poate că am fi izbutit să trecem peste toate greutățile, dar de câteva nopţi începuse a ne da târcoale o haită de lupi. Unii dintre frați, care se îndeletniciseră în trecut cu vânătoarea spuneau că bestiile erau de două ori mai mari decât orice văzuseră ei vreodată aici sau pe meleagurile străine prin care umblaseră. La început au părut că se tem de noi și se mulțumeau să ne urmărească de la distanță. Câte unul își făcea apariția fie în fața noastră, fie în spate, rânjind cu colții îmbăloșați, după care dispărea în noapte, lăsând doar spaimă în urma lui. Știam că ne pândesc fără încetare pentru că le auzeam mârâiturile de nerăbdare, iar uneori, în miez de noapte, urletele lor izbucneau peste tot în jurul nostru și făceau pădurea să tremure ca și când ar fi fost cuprinsă de boală.
Într-un final au năvălit grămadă peste noi și ne-au împrăștiat, după care au luat cu ei, ca premiu, pe Ilie, bătrânul clopotar. Sărmanul a sfârșit între colții flămânzi ai fiarelor fără să scoată un sunet și cu greu am mai putut să strângem o mână de oase și câteva zdrențe însângerate pe care să le îngropăm creștinește.
În ziua următoare au mai doborât patru dintre noi și ne-au lăsat în urmă cu un frate betegit, cu brațele frânte și pieptul sfâșiat de mușcături. L-am împărtășit și l-am lăsat în urmă la răsăritul soarelui, pradă fierbințelii, cu mintea pierdută, cuprinsă de delir. „Nu mă lăsați singur fraților! Nu îi lăsați să mă ia la ei! Îi aud cum mă strigă, dar nu mă duc la ei. Fie-vă milă și nu mă lăsați aici!“, se ruga de noi osânditul, iar strigătele lui ne-au urmărit multe ceasuri. În inimile noastre știam că ploaia măruntă care începuse să cadă era venită direct din ochii lui goi, mai stinși decât lumina bolnavă care ne venea din ceruri. Eram hotărâți să mergem înainte, fără să ne mai oprim până nu vom scăpa sau până ultimul dintre noi nu va pica din picioare, doborât de oboseală sau de haită.
Ca să izbutim, fiecare s-a înarmat cum a știut mai bine: unii purtau pe umeri bâte groase din lemn, iar alții purtau în mâini bolovani adunați cu greu din desiș. Eu căram după mine un crucifix greu, din argint pe care îl purtase cel lăsat în urmă, înălțat la loc de cinste, deasupra tuturor. În noaptea de dinainte, doi lupi negri ca tăciunii îl prinseseră de fiecare dintre brațe și îl țineau țintuit în timp ce un altul, mare și cenușiu, îi sfâșia pieptul, chiar sub ochii mei. Plin de furie am apucat de coadă stindardul și am lovit cu sete chiar în creștetul surului.
Am auzit lemnul cum se frânge și colții cum clămpănesc în gol, plini de ciudă. Urletul de uimire și durere, care a pornit din gâtlejul fiarei m-a lăsat îndobitocit, pe loc. Nu am să pot uita niciodată privirea plină de foc pe care mi-a aruncat-o înainte să o rupă la fugă către adăpostul copacilor. Ceilalți doi au lăsat omul și i-au sărit în spinare fugarului. Unul l-a apucat de un picior și l-a doborât la pământ, iar celălalt i-a sfâșiat fără milă grumazul, dintr-o singură mișcare, după care au dispărut în pădure cu tot cu leș.
Crucea făcuse prima ei minune în acea noapte și de atunci nu i-am mai dat drumul din mână. După ce au aflat întâmplarea, ceilalți frați au început să se strângă cerc, în jurul meu, de fiecare dată când haita își făcea apariția și niciun lup nu mai găsi de cuviință se se mai apropie de noi. Parcă și inimile ne erau puțin mai ușoare, căci Domnul nu ne uitase cu totul și semnul credinței era cel care ne apăra în fața demonilor pădurii.
Credeam că, pesemne, am reușit să stricăm ticluirile Celui Rău, fiindcă din acel moment încercările la care am fost supuși au fost din ce în ce mai grele pentru trupurile și pentru mințile noastre. Printre trunchiurile copacilor am început să vedem focuri vesele, mirosul îmbietor, de hrană caldă plutea spre noi și ochilor li se năzăreau că văd tot felul de năluci. Vai și amar de cel care se lăsa ademenit la o depărtare mai mare de câțiva pași de ceilalți. Haita îl înșfăca și îl târa în pădure și nimeni nu se mai oprea, căci nu ne era în putere să mai facem ceva pentru cel picat în ispită.
Până la urmă am mai rămas doar trei, dar a venit rândul meu să fiu pus la încercare și am lăsat slăbiciunea să mă cuprindă. Cum aș fi putut să fac altfel când tot codrul prinse a mirosi la fel de dulce ca trupul femeii ce m-a făcut să las în urmă viața ușoară și să aleg greutățile călugăriei? Plină de parfumul uitat al tinereții, vocea ei mă striga pe numele-mi vechi, cel primit la naștere și mă ruga tremurător să îi dau scăpare.
Oriunde întorceam ochii îi vedeam trupul gol, așa cum îmi apărea la început în vise, dar chipul îi rămânea mereu ascuns de întuneric. De zeci de ori am pornit către ea și tot de atâtea ori m-am întors din drum, speriat de tot ce se întâmpla și mai ales de mine. Credeam că am lăsat-o în urmă pentru totdeauna, acoperită de uitare, dar iată că mi se înfățișa dinaintea ochilor mai reală decât tot ce mă înconjura!
Nu-mi amintesc bine cum s-a întâmplat, dar m-am trezit pășind prin rugii deși de la poalele copacilor, ademenit de chemările fantasmei. Prin bezna malefică simțeam straiele cum se rup și îmi simțeam carnea străpunsă de ghearele ascunse ale pădurii. Cu fiecare pas pe care îl făceam, părea și ea că se retrage, mai adânc, spre inima codrului, din ce în ce mai departe de frații care mă strigau, deznădăjduiți, fiindcă își pierduseră singura pavăză.
Am aruncat crucifixul și am rupt-o la fugă, cu lacrimi în ochi și sufletul rupt în mii de fâșii. Am prins-o din urmă și brațele mi s-au închis în jurul ei, iar obrazul mi-a poposit numai o clipă pe umăru-i alb și rece. Atunci i-am simțit colții cum se strâng pe grumazul meu și din piept mi-a plecat un urlet mut. Când am deschis ochii, o lupoaică albă, ridicată pe picioarele dinapoi mă privea cu blândețe, cu ochii fixați în ochii mei.
Mi-a lins obrazul de parcă i-ar fi fost milă de mine și s-a dat înapoi, spășită și zguduită de tremur sub grindina de râs care se pornise. Înalt, cu pieptul puternic și obrazul bărbos, acoperit în întregime de blănuri de urs, pe care se zăreau prinși colți albi de mistreț și-a făcut apariția Silvian, regele codrului. A suflat scurt în fluierul mic pe care îl purta prins în jurul gâtului și toată haita, dimpreună cu mine, întins ca un arc s-a năpustit peste ultimii călugări rămași în viață.
De atunci nu mă mai pot numi om, căci nu mai am o voință care să fie a mea ci mă supun negreșit solomonarului, care din răutate mă pune să îi duc la îndeplinire cele mai negre dorințe. Poate că, de ar mai fi trăit taică-su, soarta ne-ar fi fost alta.

Teo Tucan are 27 de ani, locuiește momentan în Constanța și se ocupă cu vânzarea de cărți într-o librărie din oraș. A absolvit Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul A.S.E. București în anul 2009 cu specializarea în Statistică Economică. Actualmente urmează cursuri post-universitare în domeniul comunicării mediate.
A lucrat în domeniul mass-media (RadioRM Student FM – București, ziarul Adevărul – Constanța), dar și într-un cazino din Capitală, în căminele din Regie, acasă (în domeniul web) și în sectorul ONG. Consideră că experiența în relația cu lumea reală și cea virtuală stă la baza scrierilor sale.
Înclinația spre horror a căpătat-o în copilărie atunci când a realizat că își poate speria, cu povești inventate pe loc, atât prietenii cât și sora mai mică. Se descrie ca fiind în primul rând un cititor înrăit și abia mai apoi un scriitor. A debutat în paginile revistei LEVEL cu povestirea Midian, concepută pentru a sta la baza unui joc video. De foarte puțin timp încearcă să adune pasionații de horror din Constanța sub umbrela Societății Soarelui de Obsidian (www.singleplayer.ro).