Te vei înălţa în adâncuri, te vei coborî în ceruri…

moto

Dragii mei,

îmi încep o scrisoare în gând,

aici e curat, este bine, răcoare, lumina e blândă, vecinii tăcuţi,

noi toţi ne gândim la acelaşi cuvânt: recuperare.

Pe-aici nu sunt câini;

până la gât în cearşafuri sunt fete plăcute, frumoase,

în dreapta un fost alpinist ne spune în şoaptă o glumă:

– hei, fii atent, nu cumva să respiri;

unii zâmbesc pe sub fard,

eu îmi repet obsesiv: fii calm, ce e mai rău a trecut,

eşti încă la rând şi pe fişă ai numărul şapte.

Au mai făcut o morgă-n oraş…

e curat, este bine, răcoare, lumina e blândă, vecinii tăcuţi…

 

Dacă mi s-ar fi arătat o fotografie cu Daiana şi mi s-ar fi cerut să o definesc într-un singur cuvânt, aş fi spus: ingenuă. Ei bine, Daiana stătea în faţa localului, afişând unul din zâmbetele ei fermecătoare, exact ca într-o astfel de poză. Cu o modestie bine jucată, ne-a zis:

– Aceasta este.

Taverna aleasă spunea totul despre gusturile Daianei, dar şi despre dorinţa ei expresă, evidentă în tot ceea ce făcea, de a şoca cu orice preţ.

Localul, având atârnată deasupra intrării o firmă uriaşă pe care scria cu litere din tuburi fluorescente de neon verzi şi roşii „PARADISUL”, era un bordei ordinar construit în mare parte la subsol. Ferestrele, destul de mari pentru o construcţie atât de prăpădită, se aflau la nivelul solului şi nu mai fuseseră deschise de ani şi ani de zile. Îţi dădeai seama de acest lucru după urmele lăsate de melcii băloşi, cristalizate şi lucitoare, ce alcătuiau imagini aberante, fantastice, pe alocuri psihedelice, dar şi după mucegaiul verzui care pusese stăpânire atât pe ramele de lemn, cât şi pe geamurile afumate şi pline de praf. Acoperişul, învelit cu ţigle din lut ars încă vizibile spre streaşină, adunase de-a lungul timpului, nisip, pământ, frunze uscate şi paie, alcătuind astfel un strat fertil în care creşteau în deplină înţelegere ierburi, flori, lăstăriş, ba chiar şi un copăcel destul de firav.

Am deschis uşa încropită grosolan dintr-o singură blană de lemn făţuită cu barda, susţinută în ţâţâni din toval de bou, şi priveam cu neîncredere scara ce-şi etala cu neruşinare putreziciunea scândurilor de stejar. Punându-ne viaţa în pericol, am coborât treptele rudimentare şi abrupte care  tremurau din toate încheieturile. În interior, în afara unui petic de beton aflat la intrare, toată pardoseala era alcătuită din cărămizi vineţii, tari ca oţelul, din care răsăreau arcadele masive de stejar, negeluite, groase ca nişte catarge de vapor. Între arcade, lambriurile din acelaşi lemn de stejar acopereau pereţii hanului. Construcţia îmi părea un uriaş capac de sicriu aruncat la întâmplare pe marginea pavată a unui cavou.

– Este exotic, nu? întrebă, plină de entuziasm, Daiana.

– Dacă murdăria poate fi exotică, da, aruncă vorbele Ric privind cu scârbă în jur.

Mesele şi scaunele făcute ţărăneşte din lemn masiv, nefinisate, erau negre de murdăria adunată de-a lungul timpului. Negre, unsuroase şi pline de vase murdare. Hangiul, cu şorţul mototolit şi pătat de sosuri ruginii, îşi apropie, rânjind prosteşte, chica lăţoasă de masa la care stăteam, îndepărtă cu dosul palmei spre marginea mesei farfuriile, tacâmurile şi cănile soioase, făcând loc unei ulcele pântecoase, plină cu vin. Turnă vinul în patru căni de aluminiu pe care le împinse cu grosolănie spre noi. Am luat cana şi am studiat cu mare atenţie stratul gros de oxid aflat în interior.

Daiana, sclipitor de frumoasă, privindu-ne sfidător, ridică încrezătoare cana a salut.

– Pentru ultimul venit. Pentru cel ce va pleca primul. Adică pentru tine, zise ea, arătându-mă cu mâna în care ţinea cana. Daiana, Ric şi Greg îşi ciocniră cănile de a mea, după care toţi patru le-am pus pe masă fără să gustăm din vinul liliachiu. Hangiul strânse farfuriile, tacâmurile şi cănile folosite pe o bucată de placaj roasă pe la margini şi umflată de umezeală. Se îndreptă cu ele spre bar. Deasupra barului, atârnată de perete, trona o cruce imensă făcută din dulapi masivi de stejar. În tavan, deasupra ei, un luminator arunca un şuvoi de lumină lăptoasă, vibrândă din cauza pânzelor de păianjen, tremurânde la fiecare pală de curent. La îmbinarea celor două bucăţi de stejar ce formau crucea, cineva scrisese cu cărbune sau poate cu un fier înroşit în foc, literele INII. Hangiul, îmbrăcat acum într-un anteriu de culoare incertă, revenind la noi şterse murdăria cu o cârpă soioasă, undeva în mijlocul mesei, şi puse în acel loc, chipurile mai curat, un blid pe care erau aşezate două măsline mari, negre, uleioase. Ridicând privirea către mine, zise cu voce sonoră, clară, fermă, de parcă ne-ar fi adus cine ştie ce delicatese:

– ”Cu adevărat iată ceea ce am văzut că e bine şi frumos: să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta îi este partea”. (Ecl.5:18)

Luă una din măsline, o mestecă puţin, după care băgă două degete în gură şi scoase sâmburele aruncându-l în blid. Daiana, cu mişcări ceva mai delicate, făcu acelaşi lucru.

Mă uitam întrebător la Ric, la Greg. În timp ce Greg se prefăcea că nu mă vede, Ric ridică din sprâncene a uimire. Mă hotărâi să nu comentez. Părea un fel de ritual. Dar de ce Daiana şi hangiul? Ce semnificaţie avea gestul lor? Dacă avea vreo semnificaţie! Poate era un simplu gest de politeţe sau, pur şi simplu, făcea parte din obiceiul localului de întâmpinare a oaspeţilor. Totuşi noi, bărbaţii? De ce eram ignoraţi? Nu ştiam, urma să o întreb pe Daiana mai târziu. Acum nu părea a fi momentul cel mai potrivit.

Daiana, încercând să pară serioasă, deşi privirea ei jucăuşă o dădea de gol, se ridică în picioare, îşi aranjă părul prin câteva mişcări rapide ale capului, făcu o reverenţă, îşi săltă sânii cu mâna şi uitându-se la noi cu speranţa că gesturile ei erau apreciate cum se cuvine, dădu mâna cu hangiul. El, ţinându-i mâna cu fermitate, zădărnicind astfel încercările Daianei de a şi-o retrage, zise privindu-mă:

– “Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune”. (Ecl.9:9)

Deşi terminase ce avea de spus, hangiul îi ţinea în continuare mâna între palmele sale noduroase. Daiana, înjurând de mama focului, încerca cu disperare să se elibereze din capcană. Dorind să o ajut, mă adresai hangiului:

– Să înţelegem din cele spuse de tine – încerc eu să-l pun la respect tutuindu-l – că noi, ceilalţi, nu suntem bineveniţi în localul dumitale? Poate ar fi mai bine să plecăm? Să plecăm toţi patru. Sau poate vrei să o lăsăm aici pe Daiana?

– Timpul vostru a trecut. Vouă v-a fost dat, a spus el. A rămas doar fata asta.

Nemulţumit de răspuns, dacă a fost un răspuns, întreb încă o dată:

–  Să plecăm? Asta vrei?

– “Uşa mea este deschisă tuturor. Şi cine va intra, prin mine va intra, căci eu sunt uşa. De va intra cineva, prin mine se va mântui; şi va intra, şi va ieşi, şi păşune va afla”. (Ev.dupa Ioan 11–9)

– Minunat! Perfect! Doamne ce erudit! mă minunez eu persiflându-l. Ai de gând să ne citezi toată biblia? Nu ar fi mai bine, pentru noi desigur, şi mai eficient, pentru tine evident, să ne vorbeşti pe înţelesul nostru? Pe umilul nostru înţeles.

Hangiul eliberă mâna fetei. Din acest punct de vedere aş zice că mi-am atins scopul. Mă priveşte cu ochi morţi. De fapt, se uită prin mine.

– Biblia nu se citează, se trăieşte. Cartea sfântă e vie, spuse Ric şi îmi arătă, ca la stomatolog, dinţii.

– Hm, o înşiruire de cuvinte bine aşezate, ne zâmbi Greg.

Faptul că hangiul mă ţintuia cu privirea inducea în mine o stânjeneală pe care nu o pricepeam. Am întors capul spre bar. În dreapta lui, până la perete, era un gard înalt de aproximativ doi metri construit din scânduri subţiri de brad. În spatele lui auzeam glasuri de femei. Una dintre ele plângea. Urmărindu-mi privirea, Daiana dădu cu ochii de cruce.

– Ce înseamnă INII, întrebă ea, încă iritată, frecându-şi mâna.

– Ceva legat de Isus, spuse Greg privind cu admiraţie crucea de lemn pusă în valoare de efectul de lumini şi umbre creat de luminator.

– “Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra crucii. Şi era scris Isus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor“ (Ev.dupa Ioan 20–19), spuse cu aceeaşi voce sonoră, hangiul, întorcându-şi privirea spre ea.

Daiana, deja plictisită de acest joc, îi râse în nas.

– Sper să nu mă înşel, dar pe la noi pe crucile morţilor se scrie INRI, am intervenit eu privind admirativ spre Daiana.

– Regele iudeilor, spuse Ric. R de la rege. Este vorba de traducere, sau mai degrabă de o aducere la zi sau de punere de acord cu obiceiurile pământului.

– Nu mi se pare corect INRI îşi dădu cu părerea Greg. Nu este în spiritul bibliei. În timpurile lui Isus orice conducător de trib, care avea în subordine câteva sute de oameni, se autointitula rege. Ori INII tocmai asta vrea să însemne. Că Isus a fost deasupra acestor regi. Adică împărat; deşi în biblie se aminteşte că ar fi fost o greşeală de-a lui Pilat, care a scris cu de la sine putere cuvintele puse în discuţie.

– Eu cred că ar fi fost mai corect INFD -Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.

– “Pilat a răspuns: ce am scris, am scris“ (Ev.dupa Ioan 20–22) spune hangiul cu fermitate, încheind discuţia.

În spatele gardului de brad, în mod cu totul neaşteptat, cineva, o femeie, ţipă disperată:

– Moare! Aoleu, moare! Aprinde repede o lumânare că moare!

Daiana chicotea făcându-mi veselă cu ochiul.

Găseam gestul incalificabil.

– Nu mă părăsi; nu mă părăsi, striga disperată femeia nevăzută. Ia-mă pe mine, Doamne. Lasă-l pe el şi ia-mă pe mine.

Daiana, prinzându-mă de mână, reuşi să stoarcă o lacrimă şi cu măiestrita disimulare a unei Audrey Hepburn, spuse diafan:

– Nu mă părăsi, nu mă părăsi.

Este odioasă, gândeam, dar şi incredibil de frumoasă.

– Să bem, propune Greg, făcând gesturi largi. Bine-ai venit în clubul nostru prietene, mi se adresă el, nu ştiu din ce motive, bucuros. Duse cana spre gură, dar, înainte de a bea, privi cu mare atenţie în ea după care, oftând, renunţă.

– Tu eşti alesul, strigă Daiana cu mult entuziasm si gusta vinul, apoi se ridică de pe scaun; se apropie de mine şi mă sărută lung pe gură mimând pasiunea. Deşi îi simţeam saliva cleioasă mirosind acru a vin, sărutul acesta prefăcut mă umplu de bucurie.

La doua mese distanţă nişte pescari, îmi dădui seama că sunt pescari după uneltele sprijinite de zid, ne priviră cu reproş.

– Nu mai este niciun pic de decenţă, spuse unul dintre ei.

Era bărbos şi avea faţa arsă de soare.

– Nici aici, nici acolo, nici acum, nici atunci, răspunse a zeflemea Greg.

Daiana, ştiindu-se privită, făcea pe timida întinzându-şi rochiţa vaporoasă, chipurile pentru a fi mai decentă. Trăgea de tivul rochiţei încercând cu disperare să acopere suprafaţa dezgolită de aproape trei palme până la genunchi, dar gestul, iniţial feciorelnic, deveni din ce în ce mai îndrăzneţ terminând prin a-şi mângâia obscen interiorul pulpelor pline, rozalii, strălucitoare. Ofta, gâfâia, privind promiţător spre pescarii ce nu-şi puteau lua ochii pofticioşi de la ea.

Daiana se opri brusc.

– Băieţi, spectacolul s-a terminat, spuse ea chicotind obraznic. Dacă vreţi mai mult, costă. Apropo, casa o ţin tot eu. Se aşeză pe scaun ridicându-şi mult rochia peste pulpe, lăsând să se vadă, între picioare, o umbră abia ghicită­ pe albul imaculat al chiloţilor ei.

Între timp bocetele femeii aflată dincolo de gard au devenit din ce în ce mai slabe până s-au pierdut cu totul. Găseam condamnabil comportamentul tinerei de lângă mine. Era frumoasă, nimic de zis, strălucitoare chiar, plină de prospeţime, dar să te porţi astfel când undeva, în apropiere, moare un om… O priveam cu reproş. Ce fel de persoană face asta?

– Da, da, tu eşti alesul, răspunse ea privirilor mele pe care le interpretă greşit.

– Alesul cui? Alesul tău? întrebai eu aproape răstit.

– Şi al meu dacă vrei. Dar destinul tău este, pur şi simplu, înălţător. Spuse ridicând mâinile spre cer, cu mai mult avânt decât graţie.

– Te vei înălţa în adâncuri, îmi zâmbi Greg

– Te vei coborî în ceruri, spuse Ric.

– Mă voi înălţa din adâncuri, mă voi coborî din ceruri, îi corectez eu.

– Te vei înălţa din ceruri, insistă Daiana.

– Din adâncuri vei coborî, zise Greg.

Se lăsă liniştea. Toate privirile erau îndreptate spre mine; aşteptau încordaţi continuarea. Aşteptau replica mea. Ce fel de replică?

– Despre ce este vorba? Ce se întâmplă aici? Ce înseamnă asta? întrebai surprins de atitudinea lor.

– Lasă, nu-i nimic, îşi flutură Daiana mâinile prin faţa ochilor mei, încercând să-mi abată atenţia.

– Ar fi fost mai rapid, se supără Greg.

– Ne-ar fi scutit de un drum, se întunecă la faţă Ric.

– Ce trebuie să spun? întrebai eu simulând indiferenţa, şi de unde să ştiu.

– Trebuia să te pregăteşti mai de mult. Ştiai că mai devreme sau mai târziu ne vom întâlni, suspină excitant Daiana.

– Ştiam?

– Lasă, eşti prea ancorat, zise încă supărat, Ric. Vei afla singur răspunsul. Noi nu avem voie să grăbim lucrurile. Sigur, am putea să-ţi spunem, dar oricum nu ne-ai crede.

– Spuneţi-mi. Văd eu dacă vă cred sau nu.

– Nici vorbă. Am induce un teribil factor perturbator, iar perturbaţiile vor fi în timp, aici, acolo şi…

– Aici ce? Acolo unde? mă răstii eu la ei.

Luai cana cu vin întrebându-mă dacă ar fi prudent să beau din ea. Nu apucai să-mi răspund că Daiana, printr-o mişcare a cărei bruscheţe mă luă prin surprindere, îmi smulse cana din mâini şi varsă vinul pe jos. Repetă gestul cu aceeaşi violenţă, aruncând pe jos cănile aflate în faţa lui Ric şi Greg. Ne privi sfidător. Îşi ridică spre noi cana de vin şi bău pe săturate. Ric şi Greg se priviră miraţi şi ridicară mâinile spre mine întrebători şi neputincioşi. Gestul Daianei, lipsit de sens, mârlănesc, nu se potrivea defel cu făptura ei luminoasă. O fi ea frumoasă, îmi zic, dar obrăznicia este obrăznicie. Gestul ei era o batjocură la adresa noastră. Eram trei bărbaţi în toată puterea cuvântului şi această fetişcană cu un tupeu de neînchipuit ne ridiculiza. Ne umilea. Pentru mine era greu de suportat aşa ceva. Supărarea urca în mine ca o maree.

– Cum îţi permiţi? o întrebai eu, clocotind de mânie.

Mă ridicai în picioare dominând-o prin înălţime, dar mai ales prin furia pe care mi-o stăpâneam cu greu şi care era, probabil, evidentă. Daiana mă privea cu interes. Nu părea a-i fi teamă.

– Nu fi supărat, zise ea, apropiindu-se. Mă îmbrăţişă încercând astfel să mă calmeze. Se lipi cu totul de mine şi mă strânse în braţe. Îi simţeam sânii striviţi de piept, iar pântecele, pântecele ei, Doamne Dumnezeule, pântecele ei mă ardea. Îşi trecu mâna prin părul meu într-un gest atât de tandru că-mi venea să-i ling, recunoscător, palma. Stătu aşa câteva interminabile secunde, după care se prelinse din îmbrăţişarea mea şi, ocolind masa, se aşază la locul ei. Furia îmi dispăru ca prin farmec. O priveam plin de dorinţă. Răspunse privirii mele cu o ocheadă veselă în care simţeam din plin ironia. Înspăimântătoare puterea pe care o are această femeie asupra mea.

– Te rog, schimb eu tonul. Spune-mi despre ce este vorba?

– În momentul de faţă sunt singura care poate mânca şi bea. Voi nu aveţi încă acest drept. Îmi zâmbea promiţător, arcuindu-şi spatele. Sânii, cu mameloanele-i băţoase, dădeau năvală în faţa ochilor mei. Întrebai cu vocea alterată de dorinţă:

– Care voi?

– Voi trei. Tu, Greg şi Ric. Dar mai ales tu.

Încercam să mă stăpânesc. Nu-i voi permite acestei femei de o nemaipomenită prospeţime, acestei femei de o neînchipuită frumuseţe, acestei femei… Nu, nu-i voi permite.

-Bine, dar mai devreme… acum câteva minute…

-Nu aveai intenţia sa bei, recunoaşte.

-Dar de ce? Cum adică nu pot? Îmi simţeam nemulţumirea şi iritarea, ca pe o cronicizată inflamaţie a sufletului.

– …

– Vorbeşte, spune-mi, încercam să dau o anume duritate vorbelor mele.

– Trebuie să conştientizezi singur, altfel nu vei uita niciodată vechea ta personalitate, spuse Daiana.

–Ştii, perturbaţiile! S-ar putea să pierzi şi nişte drepturi, glumi Ric.

–Cum ar fi?

–Mâncare, băutură, femei, lumină.

Greg râse fără veselie.

–Şterge femeia de pe listă şi te vei apropia de adevăr.

M-am uitat la Daiana. Ridică puţin mâinile şi înclină capul, şăgalnic, a regret.

–Asta e, fără femei!

– Nu o să-mi spuneţi, nu? mă adresez ei, sorbind-o din ochi.

–       Nu, zise Daiana, tranşant. Nu mai avem timp de discuţii. Trebuie să mergem.

Se ridică agilă de pe scaun şi observând că eu nu aveam de gând să o urmez, îmi întinse cu camaraderie mâna. Mă lăsai condus de ea. Daiana urcă treptele prima. O făcu în stilul ei caracteristic. Unduindu-şi acrobatic trupul îşi flutură pe lângă ea rochiţa uşor transparentă, lăsând să se vadă din când în când, între pulpele trandafirii, razele strălucitoare ale soarelui. Stam la baza scării şi priveam înmărmurit la ea. Pentru prima dată în viaţă dădeam cuvântului libido adevărata măsură. „Fă-mă Doamne, fă-mă rază…” gândeam eu versurile unui obscur poet. Ajungând sus, înainte de a părăsi hanul, se întoarse spre noi asigurându-se că am savurat spectacolul. Citindu-mi în ochi admiraţia, spuse chicotind:

–       Instinctul sexual moare ultimul. Încet, dar sigur.

Îşi ridică cu graţie braţele, aranjându-şi părul cu amândouă mâinile. Sânii întăriţi, nevinovate marionete, îi jucau parcă traşi de sfoara braţelor păpuşari. Şi deşi îmi dădeam seama că mişcarea este voită, calculată, am rămas parcă hipnotizat în faţa acestui spectacol. Revenindu-mi cu destulă greutate, am fost cuprins de o năvalnică dorinţă, o dorinţă de nestăpânit, o nefiresc de nebună dorinţă şi fără a mai ţine cont de convenienţe, m-am repezit la ea în mod prosteşte, dar Greg şi Ric, sesizându-mi intenţia, m-au blocat. Nici nu ştiu ce voiam să fac: să o lovesc, să o dezbrac…

Rămânem nemişcaţi câteva secunde bune. Momentul de criză a trecut. Daiana îmi zâmbea prieteneşte. Afară adia un vânticel plăcut. Frunzele foşneau uşor ispitindu-ne la somn. Mergeam agale, de parcă am fi fost în vacanţă. Dar ştiam că nu suntem în vacanţă. De fapt, nu ştiam, ci simţeam. Daiana mi-a spus că sunt amnezic. Într-adevăr, nu-mi amintesc nimic din viaţa mea de dinaintea întâlnirii cu Daiana. Încă de la început mi-a plăcut de ea. Îmi plăcea nonconformismul ei, energia ei explozivă, dar mai ales îmi plăcea sinceritatea ei bolovănoasă, faptul că era în stare să-ţi spună cele mai neplăcute adevăruri cu un ton neprefăcut, neutru. Asta nu înseamnă că nu-i vedeam şi defectele; aluneca, uneori, într-o agresivitate tembelă, inutilă, şi nu de puţine ori devenea obscenă. Dar ce mă deranja cel mai mult, era această imagine a femeii accesibile, total permisivă, explodând de senzualitate, pe care şi-o construia în mod voit şi de care se dezicea în momentele cele mai fierbinţi. Şi încă un lucru, un lucru foarte important. Era frumoasă, era atât de frumoasă, încât frumuseţea ei durea.

Mergea în fruntea noastră, alegând drumul printre copaci. Eu, Ric şi Greg o urmam îndeaproape. În spatele nostru, la mare distanţă, venea agale, parcă împotriva voinţei lui, hangiul. Pe Daiana nu a rugat-o nimeni să ne conducă, nu a întrebat-o nimeni încotro mergem, dar noi, cei trei bărbaţi ce o urmam ascultători, ştiam că aşa trebuie să fie. Era normal ca ea să fie conducătorul. Mergeam de câteva ore bune. Pădurea devenea din ce în ce mai deasă. Dacă la începutul drumului întâlneam frecvent luminişuri inundate de soare, acum acestea au dispărut cu totul. Deşi era ziuă, aici, în mijlocul pădurii, parcă se lăsa înserarea. Daiana se opri brusc. Ne făcu semn să tăcem. Ne-am oprit. Nu se auzea niciun zgomot.

– Un necrofor, zise Daiana.

– Are trei ani, spuse Ric.

– Este flămând, adaugă Greg.

– Şi noi la fel, înghiţi în sec, Daiana.

Simţeam nevoia să zic şi eu ceva. Dar ce? Eu nu auzeam nimic. M-am hotărât să fiu sincer şi am spus oarecum jenat:

– Eu nu aud nimic.

Daiana s-a întors spre mine zâmbindu-mi liniştitor.

Eram îngrijorat, mă simţeam de parcă aş fi avut un handicap. „La naiba, îmi spun, ăştia au trăit o viaţă în pădure, cum să mă compar cu ei”.

– E al meu, spuse Ric plin de avânt.

– Eu îl iau în primire, ne asigură nerăbdător Greg.

–       Dacă se atinge cineva de necroforul meu a încurcat-o, şopti încrâncenată Daiana.

Trei perechi de ochi s-au întors spre mine. “Ăştia-s nebuni!? Doar nu se aşteptă să mă ofer să… Să ce? Să îl prind ? Să mă lupt cu el? Dar nu cumva intrăm în panică degeaba? În fond nu se aude nimic”. Chiar în momentul în care încercam să mă liniştesc, deşi instinctele de vânător ale Daianei ar fi trebuit să mă pună serios pe gânduri, se auziră undeva, la câţiva zeci de metri în faţa noastră, urlete hăuite ca de lup. Simţeam  cum teama îmi inunda fiecare celulă a organismului.

– Ce ar fi să încercăm, toţi, să ne apărăm? am spus eu tremurat.

– Să ne apărăm? urlă Greg beat de bucuria neaşteptatului eveniment.

– Vino, bestie, strigă Ric aruncându-şi mâinile spre ceruri.

– Să facem puţină linişte, poate nu ne aude, mi-am continuat eu ideea.

Nu mă băgă nimeni în seamă. Daiana sări ca o fiară între noi. Întinse mâinile cu palmele desfăcute înspre Ric şi Greg.

– Jos, zise ea încet, dar cu foarte multă fermitate. Deşi comanda nu-mi era adresată, mă aşezai şi eu împreună cu ceilalţi doi.

– Îl vrei tu, mă întrebă Daiana, galantă.

– … fac semn că nu.

– Vrei să-l împărţim în doi, insistă ea, nevenindu-i să creadă că pot renunţa la o aşa ofertă.

– … fac semn că nu.

După un copac, cu urechile ciulite, cu ochii galbeni, scânteietori, uriaşă, jucându-şi muşchii, apăru fiara. Era înspăimântătoare. Un fel de libelulă uriaşă. Era gata de atac, dar dând cu ochii de Daiana, avu, parcă, un moment de ezitare.

Aceasta, încordată ca un arc, îi aştepta asaltul. Îmi era tare teamă pentru ea, părea atât de fragilă. În momentul în care necroforul făcu saltul, sări şi Daiana. Sări mult mai sus decât el, învârtindu-se în văzduh în aşa fel încât în momentul impactului, ea era undeva deasupra lui, prinzându-l de cap între spinii de pe ceafă şi bot, şi antrenându-l în mişcarea ei de rotaţie îl proiectă cu toată forţa într-un copac noduros. Fără a-l lăsa să-şi revină, îi prinse fălcile băgându-i degetele în gură şi trăgând cu atâta putere de colţii uriaşi, încât maxilarele animalului plezniră cu zgomot şi se dădură peste cap. Ric şi Greg, nemaiputând suporta tensiunea, se repeziră mârâind asupra necroforului rănit şi, împreună cu Daiana, sfârtecau, sfâşiau, rupeau, astfel că, rapid de tot, practic în câteva secunde, fiara deveni o masă informă de carne fumegândă din care muşcau lacom cei trei tovarăşi de drum. Priveam îngrozit ce se întâmpla. Deşi vedeam cu ochii mei cum bucăţile însângerate, sfâşiate erau înghiţite de cei trei, deşi îi auzeam cum mormăie şi clefăie fericiţi, nu-mi venea să cred că ceea ce vedeam şi auzeam se întâmpla în realitate. În final, sătui, râgâind după festin, s-au apropiat de mine şi s-au aşezat oftând de mulţumire. Daiana, plină de sânge, în sfârşit raţională, umană mă privi şi, fără să-şi dea seama de groaza din ochii mei, mă întrebă:

– Nu ţi-e foame?

– Nu. Deşi îmi era cu adevărat foame.

– Ştii cât de rar mâncăm noi aici?

– Nu, am răspuns eu la fel de posomorât.

– Să nu condamni pe nimeni, niciodată, până nu ai toate elementele, spuse ea împăciuitoare. Să nu-ţi fie frică de noi, continuă ea, dându-şi în sfârşit seama de ceea ce simţeam. Noi suntem aici să te ajutăm. Ţi-am spus că tu eşti alesul. Dacă ai fi ştiut mai multe, dacă ai fi fost pregătit, acum ai fi fost afară. Zâmbeşte.

„Afară? Afară unde?” mă întrebam eu. „Dar aici unde suntem? Suntem în interior? Ce fel de interior?”. Cred că Daiana voia să schimbe vorba şi eu eram gata-gata să-i fac jocul, dar nu m-am lăsat păcălit:

– Recunosc, m-ai speriat. L-ai ucis cu sălbăticie. Bietul animal nu a avut nicio şansă. Spunând asta îmi dădeam seama cât de absurd sună. „Bietul animal” era o bestie.

– De ce vorbeşti aşa? Doar ai fost de faţă! Am avut aceeaşi şansă. Puteam foarte bine să fiu eu victima. Ştii cât de periculos este un necrofor? Ştii ceva despre ei?

– Nu.

– I-ai văzut ţepii de pe spinare? Dacă te-au atins, paralizezi. Eşti la discreţia lui. Ai văzut că deasupra botului are un fel de trompă? Cu ea îţi suge sângele şi după ce te-a golit, te îngroapă.

– Grozav, am zis eu a spaimă.

– Nu-i place carnea proaspătă. Îşi lasă victima la putrezit cam o lună, după care vine şi se ospătează. Ai idee cum miroase hrana lui?

Nu i-am răspuns. Ce aş fi putut să-i spun? Ceva nu era în regulă cu mine, cu ea, cu noi, cu ce se întâmpla aici. Un lucru era totuşi cert şi mă simţeam descumpănit să-l constat. Daiana, aşa cum era ea acum, plină de sânge, cu rochia ruptă, cu sânii încă palpitându-i după efortul făcut, îmi plăcea mai mult ca niciodată.

Priveam resturile de carne, carapacea însângerată. Parcă nu mai erau atât de înfiorătoare. În fond, a fost o luptă cinstită. Am fost de faţă, am văzut doar. M-am întins pe covorul de frunze uscate. Daiana se aşeză şi ea mirosind excitant a sânge. Lângă noi, fără a fi marcat de efortul făcut pentru a ne ajunge din urmă, se aşeză hangiul. Privi resturile însângerate ale necroforului şi, cu glas sonor, plin de fermitate, zise:

–  “În vremea aceea a grăit Domnul cu Moise şi cu Aaron şi a zis: din carnea acestora să nu mâncaţi şi de stârvurile lor să nu vă atingeţi, că acestea sunt necurate pentru voi. Din toate fiarele cu patru picioare, cele care calcă pe labe sunt necurate pentru voi şi tot cel ce se va atinge de stârvul lor necurat va fi până seara”. (Leviticul 11–27)

– Ştii, dădu din mână a lehamite Daiana, eşti un idiot.

– Stai puţin, am intervenit, spuneai că eu, Greg şi Ric nu putem mânca. Dar acum câteva minute…

– Ce trebuie să se facă, se va face şi toate câte se fac, pentru tine se fac, căci dreptu-i să nu se irosească, spuse Greg.

–Nu-i aşa? întrebă Ric.

Toţi ne uitam la hangiu. Ar fi trebuit să confirme, dar el privea în gol.

– Lasă-l, îmi şopti Daiana. Adică, iartă-l că nu ştie ce face, îi imită ea vocea. Stai liniştit, vei înţelege la timpul potrivit. Eşti obosit, nu? mă întrebă tot în şoaptă. Vino aici lângă mine să te culci. Dar fii atent, continuă zâmbind, nu pui mâna. Dacă vrei, poţi privi, dar…

Îşi puse mâinile sub sâni şi coborându-le încet-încet, în săgeată, se opri pe pântece, undeva mai jos, mângâindu-şi la modul diafan cunoscuta zonă erogenă. Hai să ne culcăm, îmi spuse trecându-şi palmele astfel încălzite peste ochii şi obrajii mei.

 

●

 

Nu ştiu cât am dormit. Câteva secunde, câteva ore sau câteva zile. Când mă trezesc, o văd pe Daiana lângă mine. Stă în picioare şi mă priveşte admirativ. Acest lucru mă umple de încântare.

– Să mergem, spune ea.

Mă ridic, în timp ce ea îşi reia jocul favorit. Privindu-mă cu coada ochiului îşi introduce un deget în gură, umezindu-l indecent, explorându-şi excitant cavitatea bucală, după care, cu degetul astfel umezit începe să facă cercuri din ce în ce mai mici, pe rochia pătată de sânge, în jurul sânilor, conturându-i.

– Termină, îi zic eu agitat.

Ric şi Greg o privesc apatici.

– De ce? mă întreabă ea cu un aer nevinovat.

– Am putea rămâne puţin singuri?

– Instinctul sexual! spune ea dând şăgalnic din cap. Te mai ţine câteva zile şi-ţi trece. Să rămânem singuri? reia propunerea mea în gura mare. Ar fi inutil, ascultă ce-ţi spun. Mă priveşte câteva secunde, savurând din plin nemulţumirea ce se citeşte pe figura mea. Să mergem, comandă ea, să pornim la drum.

Atunci iau foc; îi pun mâna stângă, cu fermitate, între picioare, iar cu dreapta o prind de gât, sub bărbie, şi o trag brusc spre mine. Greg şi Ric o scot cu dificultate din încleştarea mea. Daiana cade la pământ, încearcă să se ridice, dar cade iar, tuşeşte de câteva ori şi sprijinindu-se de un copac reuşeşte să-şi recapete suflu. In timp ce ea se ridică eu o privesc ironic. Începe să râdă ca o nebună, hohotind, mă arată cu mâna, ceva de genul: ecce homo, zisa lui Pilat, arătându-l pe Isus mulţimii şi uite aşa gestul meu macho, atribut al Dumnezeului mascul, se rostogoli în derizoriu. Sunt dezamăgit de mine, dar mai ales sunt supărat pe Ric-şi-Greg şi trebuie să recunosc că Daiana, frumoasa Daiana, este şi desteaptă ceea ce mi se pare… un dezastru.

Mă simt ridicol, umilit de comportamentul ei, dar ce aş putea face cand Ric si Greg… Nimic! Asta voi face. Nimic. Îmi dau seama că sunt manipulat de această fabuloasa femeie. Este evident că în momentele critice, în momentele în care pretind explicaţiile necesare, Daiana folosindu-se de ascendentul ei sexual, de puterea dată ei, putere cu care eu am investit-o prin libidoul meu exacerbat, mă abate de la întrebările mele şi mă îndreaptă spre un final plănuit cu grijă. Un fapt îmi este totuşi foarte limpede. Între mine şi Daiana a existat o relaţie. Sunt convins. Naturaleţea cu care se poartă faţă de mine, evidentă în modul de a-mi vorbi, ca să nu mai spun de gesturile ei de tandreţe, mă fac să cred asta.

–Cândva te-am iubit.

–Oare?

–Sau te-am urât.

–Nu este acelaşi lucru.

–Te rog, nu-mi veni cu aberaţii, cu bălării muiereşti, crezi că dăm în cărţi, ne facem horoscopul sau ghicim în miele, ori crezi că citim în maţele găinii. Haida de!

Sunt supărat pe ea.

–Zici că pe acest segment al sentimentelor iubirea este la un capăt şi ura la celălalt?

–Cu siguranţă.

–Ia suprapune cele două capete într-un cerc. Poţi urî o persoană care îţi este indiferentă? Cum spuneai… haida de!

Doamne cât este de enervantă.

–Intre noi a fost o relaţie, nu?

Daiana a întors capul, a făcut doi paşi înaintea mea şi şi-a îngropat faţa în palme. Apoi, după câteva secunde, s-a întors spre mine acră ca o aguridă:

–Visezi cu ochii deschişi?

Am lăsat-o în plata Domnului, probabil că discuţia a fost o greşeală, dar acum ştiam. Noi doi am avut o relaţie.

Fără să vreau, aşa cum fac din obişnuinţă ostaşii, m-am aşezat în formaţie. Daiana în frunte, apoi eu, şi puţin mai în spate Ric şi Greg. În urma noastră, parcă ignorându-ne, vine hangiul.

– E ziua îndestulării? întreabă Ric.

– Da, afirmă cu siguranţă Greg.

– Au trecut deja trei zile!? se miră Daiana.

– Da, spune Greg, şi nu am făcut niciun progres.

– Lasă lucrurile să se dezvolte de la sine. Până la urmă vor exploda, zice Daiana, întorcându-se spre mine de parcă s-ar aştepta ca eu sa fiu acela care explodează. Cum e? Îţi aminteşti ceva? Scena din pădure; bucăţile de carne însângerată aruncate peste tot nu-ţi spun nimic?

– Crucea din bar? întreabă Greg.

– Nimic, zic eu, clătinând din cap. Nu vreau să le spun dar am deja o bănuială. Sunt amnezic, iar ceea ce se întâmplă aici, acum, cu mine, face parte, probabil, dintr-un tratament. Mă gândesc la Sigmund Freud, la explicarea actelor ratate, la metodologia lui terapeutică. Asta ar explica şi comportamentul… deocheat al Daianei şi faptul că se aşteaptă din partea mea la o anumită reacţie. Greg şi Ric sunt, probabil, observatori. Ori… o protejează pe… Idioţii ăştia trăiesc cu impresia că eu aş putea să-i fac vreun rău?

– Nicio problemă, avem tot timpul, spune Daiana.

– Că tot veni vorba de bar, ce a fost povestea aia cu măslinele, cu vinul? Am avut impresia că face parte dintr-un ritual. Şi mai ales, de ce nu ai vrut să-mi spui? Despre ce secret este vorba?

Daiana se face că nu mă aude. Îmi este clar că nu voi avea mai mult succes. Dar merita să încerc.

– Îţi aminteşti ce a spus hangiul, mă întreabă Ric. Cine bea şi mănâncă?

– Cel ce trudeşte? Parcă! Nu-mi amintesc exact.

– Pe viitor fii mai atent la ce vezi, ce auzi, şi, în general la tot ceea ce se întâmplă cu tine. Este foarte important.

– Şi hangiul? Ce e cu el? Între noi fie vorba, individul ăsta care ne urmăreşte pare a fi un ţăran de prin partea locului. Voi îl cunoaşteţi?

– Nu, nu-l cunoaştem. Oricum, toţi dorim să te ajutăm.

– Să mă vindec?

– Să te regăseşti, mă corectează Daiana. Să te regăseşti, repetă ea, privindu-mă cu intensitate.

Brusc, parcă decupată, pădurea se termină dând la iveală o suprafaţă uriaşă, verde, cu ierburile vălurite de vânt. În faţa noastră se vede o piramidă de triangulaţie, un fel de foişor din bârne groase de salcâm folosit la citiri topografice. La mare înălţime de sol se află o platformă din scânduri bătute în cuie distanţate una de alta cam la un lat de palmă. Platforma depăşeşte baza piramidei, întinzându-se de jur împrejur, cu cel puţin un metru. Apropiindu-ne vedem la marginea ei, stând, patru femei îmbrăcate în anterie negre cu bumbi de argint. Fiecare dintre ele are legat în spate un stâlp, un par de aproximativ trei metri înălţime, ascuţit la vârf ca o lance. Mâinile le sunt înălţate spre ascuţişul parului şi sunt legate la fel de zdravăn ca şi trupul. Ca la un semn, cele patru sar în gol, spintecând, şuierând, văzduhul şi îndepărtându-se mult de piramidă se înfig în pământ cu mâini cu tot, în aşa fel încât creştetul le este la nivelul solului, iar părul despletit se aşterne în jurul lui ca nişte frunze descoperind fructul. Stau ghemuite cu capul în jos şi cu picioarele în sus, alcătuind împreună un patrulater perfect. Din mijlocul foişorului, năvăleşte un grup compact de femei bătrâne, îmbrăcate în negru, şi cu mare grăbire aşază, peste cele patru cariatide, un blat de lemn peste care aruncă o faţă de masă, de brocart, a cărei ornamente aurii strălucesc în soare. Din acest du-te-vino răsar pe masă farfurii de argint, bogate în incrustaţii de aur, farfurii pline cu sarmale aburinde, fripturi crocante de miel, fasole bătută încropită cu usturoi, pilaf de orez de un alb strălucitor, măsline negre de supărare, orez dulce fiert în lapte şi altele de ne lasă gura apă. În mijlocul mesei, pe o tipsie de ambră galbenă ca mierea, tronează o mămăligă de aceeaşi culoare, aburindă, uriaşă, având alături, aşezate simetric, două aţe de tăiat. Pe masă, împărţind suprafaţa acesteia în trei, se află două carafe dintr-un cristal atât de transparent, încât îţi dau impresia că vinul auriu din ele a îngheţat aşa, în aer. Patru femei uscate de ani, se ghemuiesc la colţuri, oferindu-şi spinarea. Peste ele se pun două scânduri late dintr-un lemn de culoare cafenie. Gloata agitată de femei se retrage într-o vânzoleală de cârpe îndoliate. Două tinere întârziate aşază lângă carafele de vin două lumânări groase ca pe mână şi se reped să le ajungă din urmă pe celelalte. Am rămas singuri. Îmi este atât de foame încât, fără să mă gândesc prea mult, mă aşez pe banca improvizată sprijinită de bătrânele ghemuite, şi încep să mănânc cu lăcomie. Bag în gură tot ce-mi cade în mână. Aproape că nu aleg, înghit pe nemestecate. Într-un târziu realizez că sunt singur la masă. În spatele meu, Daiana, Ric şi Greg privesc cu jind belşugul de bucate. În urma lor, la câţiva metri, hangiul ia o atitudine pioasă apropiindu-şi palmele a rugăciune.

– Ce faceţi, de ce nu mâncaţi?

– E masa ta, spune Ric. A ta. Aici poţi mânca şi bea pe săturate. Tot ce este aici îţi aparţine.

– Nu vă prostiţi, treceţi şi mâncaţi.

– Ne dai voie? întreabă Ric, neîncrezător.

– Bine’nţeles. Doar nu o să mănânc singur toată mâncarea asta?

– Dacă vrei, poţi, răspunde Daiana ca într-o celebră reclamă.

Ştiu că are dreptate. Aş putea mânca singur tot mormanul de mâncare, dar nu am inima asta. Le fac semn să treacă la masă. Îi fac semn şi hangiului să vină să mănânce cu noi, dar mă ignoră. De fapt, nu ştiu dacă mă ignoră, nici nu ştiu dacă m-a văzut. Pare a fi absent la tot ceea ce se întâmplă acum.

Ceilalţi trei tovarăşi ai mei mănâncă, în mod neaşteptat, foarte decent. Mâncăm tot, absolut tot. Pe masă nu mai este nimic comestibil.

La fel de brusc, cele opt cariatide dispar împreună cu tot ceea ce susţineau.

Un preot, având în mână o lumânare aprinsă şi sub braţ o carte sfântă, îmbrăcată în argint, se apropie de noi.

– Ce mod de a te îmbrăca, exclamă Daiana, privindu-l pe preot. Ai observat, toţi sunt îmbrăcaţi în negru.

Sutana bărbatului, cenuşie de atâta purtat, pătată de ceară şi roasă spre poale, zdrenţuită la mâneci şi rărită spre coate, pune în evidenţă paloarea dar şi sărăcia şi umilinţa celui ce împarte cuvântul lui Dumnezeu.

– Poate am nimerit la o înmormântare, spune Ric, plin de subînţelesuri.

– Ce faci? Ce crezi că faci tu aici? strigă Daiana la el, brusc supărată. Ţi-am spus să nu forţezi lucrurile.

La rândul lui, hangiul, aşezat în spatele meu, arătându-l cu un deget pe preot recită cu un ton ameninţător:

– ”Să spui dar, la toţi cei iscusiţi pe care i-am umplut de duhul înţelepciunii şi al priceperii, să facă lui Aaron veşminte sfinţite pentru ziua sfinţirii lui, cu care Să-mi slujească Mie. Iată dar veşmintele ce trebuie să facă: hosen, efod, meil, hiton, chidar şi cingătoare. Acestea sunt veşmintele sfinţite ce trebuie să facă ca să-Mi slujească ei ca preoţi” (Exodul 28–).

Preotul, cu capul plecat a umilinţă, privindu-şi pe ascuns hainele ponosite, ascultă în tăcere reproşurile hangiului.

– “Aaron şi fiii lui să le îmbrace când vor intra în cortul adunării sau când se vor apropia de jertfelnic, în sfânta, ca să slujească, pentru a nu-şi atrage păcat asupra lor şi să moară. Aceasta să fie lege veşnică pentru el şi pentru urmaşii lui”, (Exodul 28–4) tună hangiul.

– Termină, se răsteşte Daiana la el. Poate nu-ţi dai seama, dar ne încurci. Ştiu, intenţiile tale sunt bune, însă nepotrivite momentului. De ce l-or fi trimis pe ăsta pe capul nostru? ni se plânge ea, în şoaptă. Nu-mi dau seama ce a fost în mintea lor.

Hangiul, fără a comenta, face un pas înapoi acceptând în acest fel reproşul.

Preotul mai face câţiva paşi şi se opreşte în locul unde fusese masa. Pune lumânarea aprinsă jos, deschide cartea, îngenunchează, şi cu voce groasă, domoală, plină de umilinţă, citeşte:

–  “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”.(Ev.dupa Ioan 1–1)

– A! Păi dacă a început de aici, o să ne pierdem toată ziua, spune mâhnit Ric.

– Taci fiule, taci, încearcă Greg să maimuţărească vocea şi atitudinea preotului.

Toată lumea pare plictisită. Daiana cu o figură nevinovată îşi ţine provocator mâinile zdravăn înfipte între picioare, parcă protejându-şi sexul. Mă întreb dacă o face intenţionat. Întoarce brusc capul spre mine şi privirile ni se înlănţuie. Admiraţia mea evidentă, dorinţa ce-mi explodează în priviri o umple de mulţumire. Îşi ridică încet mâinile spre păr şi, printr-un gest neaşteptat, brusc, agresiv, şi-l strânge trăgându-l cu putere spre spate, abandonându-şi privirilor mele flămânde faţa, ochii luminoşi, buzele senzuale şi nările fremătânde. Carotidele, umflate ca pe deget, întărite, perfect vizibile pe gâtul ei fin, palpită la început aproape insesizabil, după care din ce în ce mai tare, transmiţând spasmele buzelor, ochilor, capului şi întregului organism. După câteva secunde de intens contact vizual, Daiana, oftând, îşi eliberează părul. Mâinile îi revin protectoare spre zona cunoscută. Mă priveşte zâmbind, mulţumită. Întorcându-şi ochii spre sâni îmi arată din priviri în zona cea mai înaltă a lor, două pete cafenii, de umezeală. Îmi închipui că este felul ei de a-mi spune că m-a iertat pentru atacul meu nechibzuit.

În spatele nostru, cu bruscheţe, de parcă ar fi sesizat o scăpare, hangiul cu vocea lui sonoră, spune:

–  “Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. (Geneza 1–26)

Preotul privindu-l mirat, neînţelegând intervenţia acestuia, continuă:

–  “Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia”. (Ev.dupa Ioan 5–25)

– Auzi ceva? mă întreabă chicotind Greg.

Daiana îl priveşte ameninţător. Atât de ameninţător, încât Greg ridică palmele a ascultare şi dă din cap, supus, confirmând astfel că a înţeles ce a vrut să-i transmită ea şi că pe viitor va fi mai atent.

–  “V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre. Căci…”. (Ev.dupa Ioan 8–24)

Întrerupându-l, hangiul, cu o voce cântată, preoţească, plăcută auzului, zice:

–  “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. Ci a împărţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al celui ce avea să vină”. (Ep.Pavel către romani 5–12)

Preotul, ca într-un fel de duet, de parcă ar fi fost pe scenă, la operă, îi dădu replica:

–  “Aşadar, precum prin greşeala unuia a venit osânda pentru toţi oamenii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă”. (Ep.Pavel către romani 5–18)

–  “Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea unuia se vor face drepţi cei mulţi”, (Ep.Pavel către romani 5–19) spune hangiul.

–  “Iar legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Ep.Pavel către romani 5–20), continuă preotul.

–  “Pentru că precum a împărţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărţească prin dreptate, spre viaţă veşnică” (Ep.Pavel către romani 5–21).

– Ei, asta e prea de tot, strigă la ei Daiana. Dacă-i laşi în pace, ăştia o ţin aşa toată ziua.

Fără niciun comentariu, plin de smerenie, preotul îşi ia cartea sfântă, lumânarea şi dispare undeva, în zona foişorului.

Daiana, mulţumită de plecarea preotului, îşi flutură bogatele-i plete interpunându-le între mine şi soare în aşa fel încât, privindu-i faţa, sunt din când în când orbit de razele lui. În această mişcare legănată îi sunt antrenaţi sânii care, grei şi plini de viaţă, se izbesc excitant unul de altul.

– Crezi că ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa? întreabă Greg.

– Categoric, zic eu neatent.

– Şi pe Daiana? Parcă nu-mi vine să cred, răspunde tot el. Uite cât de frivolă e.

Nu am niciun chef să discut cu el, dar constat cu neplăcere că Daiana a devenit serioasă, ba mai mult, mă priveşte întrebător, aşteptând şi ea un răspuns.

– Aşa este, spune Ric. L-a făcut pe om după asemănarea Sa.

– Şi atunci de ce nu l-a făcut de la început curat, fără patimă, milostiv, cinstit. Adică de ce nu i-a dat de la început ceea ce îi pretinde mai târziu? De ce l-a lăsat să aleagă între bine şi rău? De ce să-l ispiteşti?

– Din iubire, spune Ric. Din foarte multă iubire. Dacă ai un copil pe care, aşa cum este firesc, îl iubeşti, cum îi faci educaţia? îi spui ce este bine, ce este rău, dar îl laşi să aleagă, să-şi manifeste personalitatea. Îl îndrumi, dar nu-l transformi în sclav. Ni s-a arătat calea, dacă o urmăm este şi meritul nostru, dacă nu este numai vina noastră.

Hangiul, fără a se adresa cuiva anume, spune:

–  “Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine (păcatul); şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare”. (A doua ep. a lui Pavel către corinteni 12–8)

– Ăsta-i ca un cobe, zice Daiana. Du-te domn’e, lasă-ne-n pace.

– Stai puţin că nu pricep, se lamentează Greg. Păcătuim sau nu, dar… Este o prostie ce spun eu, cine nu are păcate? Deci păcătuim şi apoi? Finalul? Ce se întâmplă mai departe?

– În final răspundem pentru faptele noastre. Vom fi împărţiţi în buni şi răi. Atât.

– Şi alesul, nu se lăsă Greg.

– Asta este o taină, un miracol şi o… revelaţie. Dacă la judecată, faptele sunt…

– Adică după moarte? întreabă Greg.

– Să nu vorbim de moarte, spune Daiana, mi-e frică.

– De ce? Este un fenomen firesc. Face parte din natura umană. Nu trebuie să ne fie teamă. Ne naştem întru moarte.

– Sentimentul de teamă este absolut normal, zice Ric. Aţi auzit doar? Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea Lui. Adică nemuritor. Asemenea Lui căci…

– Nu erau asemenea Lui, îl întrerupe Greg. Nu cunoşteau binele şi răul, de abia după ce au mâncat din pomul cunoaşterii au aflat asta.

Undeva în spatele nostru, hangiul îşi drege glasul.

Daiana se întoarce şi, răstindu-se la el, zice:

– Să nu scoţi niciun cuvânt. Deja ai spus prea mult. Ai înţeles? Să taci, pur şi simplu să taci.

Greg îşi continuă ideea:

– Nu cunoşteau binele şi răul pentru că erau, ca şi El, deasupra binelui, deasupra răului. Deci am pierdut, prin păcatul părinţilor noştri, inocenţa şi nemurirea. Le-am pierdut, înţelegi? se uită el spre mine. Am avut nemurirea. Asta era starea noastră firească, naturală. Acum, prin pierderea suferită, suntem în nefiresc, în nenatural, în plină anormalitate, în absurd. De aici teama. Nefirescul naşte teamă. Tu ce crezi? Mi se adresează el.

Toată lumea tace şi mă priveşte, aşteptându-mi cuvântul.

– E un sâmbure de adevăr în ce spune Greg, dar să nu uităm că, dacă nu ar fi fost păcatul, omenirea s-ar fi redus la Adam şi Eva. Am fi avut nemurirea, dar nu am fi existat. Nu am fi existat în starea asta în care suntem noi acum.

– Ce să zic, suntem de invidiat, intervine Ric.

– Destul, spune Daiana. Prea multe indicii pot permanentiza blocajul. Să mergem.

– Hai că-mi place, şopteşte Greg. Ăştia îl percep pe Dumnezeu ca pe un fel de şapcă fără cozoroc.

– Da!? Şi tu cum îl percepi? îl întreb la fel de încet.

– Pentru mine este doar o problemă de continuitate. De când ne ştim noi suntem creştini. Creştini ortodocşi. Îmi închipui că, dacă ai mei ar fi fost musulmani, probabil că şi eu aş fi crezut cu aceeaşi tărie în Alah, sau aş fi putut fi adeptul unei alte religii. Nu ştiu, poate că importantă este credinţa, doar credinţa, şi nu haina cu care este ea îmbrăcată.

– Greg, lasă prostiile, spune Daiana. Te-am rugat să ne asiguri spatele.

Refacem formaţia cunoscută şi pornim la drum. Gândurile nu-mi dau pace. Credinţa? Finalul? Alesul? Nemurirea? Deşi nu simt niciun fel de oboseală, îmi dau seama că mergem de foarte mult timp. Îmi dau seama de acest lucru, întrucât în spatele nostru nu se mai vede nimic. Foişorul a dispărut de mult. Suntem singuri într-un ocean de iarbă. Orizontul ne înconjoară ameninţător. Din când în când, câte un iepure la fel de speriat ca şi mine, însufleţeşte peisajul cu salturile lui. Constat cu bucurie că hangiul, jignit profund de Daiana, a renunţat în a ne mai urmări. Sunt mulţumit că ne-a părăsit. Intervenţiile lui erau deplasate. Aş fi fost şi mai mulţumit dacă aş fi rămas singur cu Daiana. Simpla idee, visul că aş putea trăi cu ea aici, în marea asta de iarbă, mă copleşeşte.

– Ne apropiem, spune fata, înălţând spre cer braţele albe ca nişte gâturi de lebădă.

– Ne îndepărtăm, zice sec Ric.

– Amândoi aveţi dreptate, se pronunţă cu fermitate Greg.

Vorbele lor sunt spuse cu mare seriozitate. „Nu pot fi atât de nerozi, îmi zic eu. Cred că mai curând îşi joacă rolul. Poate că ar trebui să fac şi eu un efort mai mare în a mă redescoperi”. Intru totuşi în joc.

– Cum puteţi face cu atâta dezinvoltură afirmaţiile acestea aberante? Pare oarecum misterios ceea ce spuneţi, în realitate debitaţi numai prostii, mă prefac eu nervos. „Ne apropiem”, „ne îndepărtăm”, „amândoi aveţi dreptate”, îi imit eu în mod grotesc. Ne apropiem de ceva, îndepărtându-ne de altceva. Care e problema, unde e misterul? Terminaţi. Terminaţi odată cu prostiile astea.

Daiana mă priveşte încântată. Îi place înverşunarea mea.

– În timp ne apropiem de moarte? mă întreabă Greg. Sau ne îndepărtăm de ea?

Nu apuc să mă gândesc la întrebare, că Ric sare cu gura, răspunzând şcolăreşte, de parcă ar fi auzit întrebarea de mii şi mii de ori.

– În timp, ne apropiem de moarte îndepărtându-ne de ea.

– E stupid! E stupid! E stupid! strig eu, bătând furios din picior. Nici nu mai ştiu dacă am intrat în jocul lor sau sunt supărat de-a binelea.

Chicotind, Daiana începe să-şi mişte lasciv şoldurile:

– Aici este răspunsul, spune ea, bătându-se obscen peste pântece. Aici este adevărul şi minciuna, viaţa şi moartea, intrarea şi ieşirea. Aici este totul. Poarta! Ne arată cu degetul unde este, după părerea ei, totul.

Comportamentul trivial are darul de a mă calma.

– Dragilor, sunteţi imposibili. Sunteţi greu de suportat. Am înţeles, voi vă ţineţi de un anume scenariu. Totuşi, puţină decenţă. Nu vă obligă nimeni să luaţi scenariul ad literam. Este suficient, cred eu, să filtraţi un pic textul. Poate că el este potrivit unora cu o inteligenţă sub medie. Dar nu este cazul meu. Vă rog să mă credeţi, nu este cazul meu. Nu mă subestimaţi. Prin modul acesta al vostru de a vă juca rolul, îmi faceţi mai mult rău decât bine. Poate o să vă surprindă dar am auzit şi eu de Freud, de Jung, de Adler. Am citit Psihanaliza lui Freud şi cunosc virtuţile psihoterapiei. De asemenea, îmi este cunoscută importanţa comportamentului sexual, nu este nevoie ca Daiana, ispitindu-mă, să scoată la iveală din străfundurile memoriei mele, amintirile legate de acesta. Sunt convins că-mi voi aminti. Dar modul vostru de a vă juca rolul este atât de iritant, încât mă abate de la scopul acestei aventuri. Vă rog, înţeleg că nu-mi puteţi spune în mod direct ce anume a declanşat amnezia, înţeleg că există posibilitatea ca o expunere directă să-mi facă mai mult rău decât bine, dar nu mai folosiţi această ambiguitate din text, din scenariu. Vă rog. Este enervant.

Cei trei mă privesc zâmbind.

– Sigur, nu mă supăr pe voi, continuu eu, încercând să îndulcesc cele spuse. Poate chiar ar trebui să vă mulţumesc. Descoperindu-vă jocul mă faceţi să mă simt deştept, educat, cult şi mai ales plin de bun-simţ. Sunt convins că este important să mă simt în largul meu, dar nu exageraţi.

– Până şi asta este o aparenţă, spune Daiana. Aici, desigur.

Remarca ei mă descumpăneşte. Daiana nu este femeia care să mintă. Ea nu umblă cu ocolişuri. Aici? Nu-mi dau seama ce semnificaţie are acest „AICI”. Nu se poate, îmi spun, aşa nu se mai poate. Trebuie sa fiu mai ferm.

– Nu putem continua în felul acesta, le spun eu hotărât. Am nevoie de date concrete, de informaţii certe, de un punct de plecare în investigaţiile, autoinvestigaţiile pe care vreau, vreţi, vrem să le facem. Aţi putea începe prin a-mi spune unde mă aflu. Atât. Unde mă aflu?

Daiana pare surprinsă de pretenţia mea. Îşi repede, în cruce, palmele peste sâni, strivindu-i cu fermitate, după care îşi duce stânga peste rochiţă, între picioare şi o pocneşte de câteva ori cu dreapta, strigând ascuţit : „aoleu, aoleu, aoleu, doar tu eşti de vină, când Atrid îl atinge pe Tarcu îşi sumeţesc capişoanele şi pentru asta doar tu eşti de vină, monstrule. Monstrule! Monstrule flămând”. Reia obsesiv gesturile până ce Greg, plictisit, o opreşte.

– Întrebarea corectă ar fi: când ne aflăm? spune Ric. Adică tiiiiimpul!

–       Cum te afli? Asta este adevărata întrebare, zice Greg, stăpânindu-şi zâmbetul. Adică starea şi mişcaaaaarea!

– Unde? este o întrebare corectă dacă te referi la spaţiu ca sistem inerţial de referinţă, spune Daiana, renunţând la gesturile teatrale ce ar fi trebuit să mă abată de la gândurile mele.

– Ce spaţiu? întreabă Ric, întinzând braţele şi învârtindu-se în cerc ca un avion. Euclidian sau neeuclidian? Metric, afin, vectorial? Topologic, Riemann, Minkovski? Sau vorbim de mai cunoscutul spaţiu aerian ori maritim? Deşi, la cât haz are domnişoara asta, s-ar putea să vorbim de spaţii verzi.

Daiana cade pe gânduri. Îşi ascunde de mine privirea jucăuşă. Sunt convins că urmează una din farsele lor. Este foarte posibil să mă fi apropiat prea mult de adevăr şi, mai ales, prea repede. Adevărul trebuie relevat în timp, gradat, altfel blocajul va fi permanent. Cine a spus asta? Nu-mi amintesc.

– Euclidian, spune ea şovăitoare.

– Vorbim de un model cosmologic staţionar, omogen şi euclidian, se interesează Ric, ducându-şi la tâmplă arătătorul ca pe ţeava unui pistol.

– Mda?

– Mergem pe un drum greşit, spune Greg, imitând în mod grotesc gravitatea unui om de ştiinţă. Aţi uitat de paradoxul lui Olbers, sau paradoxul lui Seeliger. Propun să luăm în studiu un model neeuclidian. În acest fel putem înţelege timpul. Timpul, doamnelor şi domnilor. Timpul cu litere mari. Timpul filozooooofic. Doar aşa cele spuse de Ric sunt reale.

–       Ce anume? bâigui eu, depăşit de discuţie şi mai ales de atitudinea lor zeflemistă.

–       Ai uitat întrebarea? mă  persiflează Greg. Este varianta cea mai comodă, cum să ai răspunsul daca nu există întrebarea ?

– „Ne apropiem de moarte, îndepărtându-ne de ea”, îmi reaminteşte Ric, hlizindu-se.

– Principiul relativităţii… situaţiile echivalente, spune, plin de entuziasm Greg, stăpânindu-şi râsul.

– Toate sistemele care se deplasează în acelaşi timp şi spaţiu unele faţă de celelalte se află în situaţii echivaaalente… sau de similaritate ? întreabă Ric.

– Îmi amintesc, urlă cu simulată bucurie Greg, schiţând câteva mişcări dintr-un dans necunoscut mie. Se stabilesc noi legi relativiste de transformare ale coordonatelor spaţiului… şi  timpului, atunci când se trece de la un sistem complex de referinţă, la altul, de obicei teologic.

– Fii atent, zice Ric plin de el. Cunoscând spaţiul şi timpul unui eveniment, de exemplu moartea într-un sistem, putem găsi coordonatele şi timpul unui eveniment similar sau echivalent, în alt sistem de referinţă – cel mai potrivit fiind, desigur, teologic. Sau nu?

– Similar? Echivalent? Credeam că identic, spune Greg, râzând.

– N-ai înţeles nimic, nu-i aşa? mă întreabă, sigură de ea, Daiana.

– Nu, răspund eu cu sinceritate.

– Bănuiesc că ai auzit de teoria relativităţii restrânse, urlă Greg, făcând pe furiosul.

– Fii atent ce simplu e, zice Daiana, dându-i cu străşnicie o palmă lui Greg. Acesta îşi duce spăşit mâna la obrazul înroşit. Ric, prudent, face un pas în spate, îndepărtându-se astfel de Daiana. Este clar că intervenţia lor nu s-a ridicat la nivelul pe care-l spera Daiana.

–Vezi, în acest spaţiu inerţial … şi mai nu ştiu cum, i-am dat o palmă lui Greg, ştie el de ce. Ei bine, în alt spaţiu de acelaşi tip, dar cu alte coordonate şi în alt timp, Greg, sau un alt Greg, ar fi resimţit aceeaşi durere sau cine ştie, poate o nesfârşită bucurie. Chiar Greg-ul, dacă pot să spun aşa, de acum, Greg-ul lovit este altul decât cel nelovit, aflat în timp, decupat, îşi priveşte ceasul, acum trei secunde şi şapte zecimi. Să mori de râs, nu alta, îmi zâmbeşte ea liniştitor. Spaţiul? Timpul? continuă ea. Ridică mâinile spre cer, strigând plină de admiraţie: spaţiul. Duce mâinile la frunte, şoptind cu tristeţe: timpul. Timpul nu există în afara mea. Timpul este absolut, finit şi este al meu; doar al meu.

– Timpul este infinit, şopteşte Greg, păstrând prudent o anumită distanţă faţă de ea.

– Timpul este infinit în trecut şi finit în viitor, se face auzit Ric.

– Timpul este nedeterminat, îşi reconsideră poziţia Daiana şi, în mod surprinzător, o lacrimă i se prelinge pe obraz.

Continuăm pe acelaşi ton lejer, amuzant, discuţia asta despre spaţiu şi timp. Suntem atât de prinşi de ea, încât sesizăm foarte târziu că peisajul s-a schimbat. În faţa noastră se întinde pe câteva sute de metri, un ţinut mocirlos, cu emanaţii verzui, fetide. Fără niciun fel de ezitare, Daiana intră în nămolul puturos. O urmăm îndeaproape. Înaintăm cu teribilă dificultate luptându-ne din răsputeri cu nămolul lipicios. Din când în când suntem nevoiţi, să trecem prin tufe de “coada dracului” ce ne sfâşie cu spinii lor întortocheaţi şi tăioşi ca nişte lame, nu numai îmbrăcămintea, ci şi carnea. Intrăm în clisă până la brâu. Înaintăm cu teribilă dificultate, Daiana fiind ca întotdeauna cea mai energică dintre noi. Se agaţă de vrejurile alunecoase aruncate de “coada dracului” peste tot şi, cu o disperată forţă, ne trage şi pe noi după ea. Miasmele otrăvitoare ne aduc lacrimi în ochi şi ne fac să tuşim astmatic. Smocurile de iarbă, din ce în ce mai dese, ne dau speranţa că în curând vom ieşi din acest coşmar. Într-adevăr în curând simţim pământ tare, ferm, sub picioare. Rămânem la marginea mlaştinii unde, pe o porţiune de câţiva metri, bate soarele şi iarba pare albăstrie. Dincolo de această bucată luminoasă de pământ se întinde o zonă neguroasă de lăstăriş înalt de doi-trei metri şi atât de des, încât tulpinile par zidite într-o masă ceţoasă, maronie. Ric aduce un maldăr de frunze. Ne dăm jos resturile zdrenţuite de îmbrăcăminte. Daiana le strânge şi le spală într-un ochi de apă gălbuie. Udându-le din când în când, ne frecăm cu ele, până dăm jos tot nămolul adunat de-a lungul periplului nostru. Ric îmi dă un ghemotoc de frunze, rugându-mă să-l şterg cu el pe spinare. O fac. Îndepărtând pasta nisipoasă văd chiar în mijlocul spinării, de-a lungul coloanei, de o parte şi de alta a ei, două scobituri prelungindu-se pe sub şira spinării, comunicând între ele. Atras parcă de un magnet, nerezistând ispitei, prind în mână acest mâner osos. Degetele îşi fac loc în mod firesc în adânciturile dintre vertebre. Parcă ar fi fost construit pe măsura mea. Mă simt în siguranţă cu acest mâner în mână. Ric, lăsând mâinile în jos, se îndoaie de mijloc. Îl ridic cu uşurinţă în aer. Pare a fi o marionetă dezarticulată. Îmi e ruşine, de parcă aş fi făcut un lucru indecent. Privesc spre Daiana. Aceasta îmi zâmbeşte încurajator. Mă uit la Greg. Se comportă absolut normal. Şi la urma urmei ce este anormal aici? Totul este firesc. Iar dacă ceva nu ar fi cum trebuie, primul care ar riposta ar fi Ric, dar el zace ca o valiză în mâna mea. Daiana, imaculată după spălare, îmi atrage atenţia asupra ei:

– Cum îţi par? zice ea, învârtindu-se ca un adevărat manechin. Doreai să mă vezi goală, nu? Ei bine, uite-mă, savurează-mă, bea-mă.

Se plimbă, unduindu-şi şoldurile, prin faţa mea. E frumoasă, nimic de zis, dar expunerea asta anatomică o dezavantajează. În rochiţa ei vaporoasă, sclipirea albă a pulpelor, umbra abia ghicită a sfârcurilor, rotunjimile apetisante ale feselor, curbura molatecă a şoldurilor, căldura bănuită a subsuoarelor, toate acestea şi multe altele greu de transpus în cuvinte îmi modelau imaginaţia, construind o Daiana care nu are nicio legătură cu femeiuşca din faţa mea.

– Instinctul sexual moare încet dar sigur, spune ea, sesizând momentul meu de îndoială. Am avut impresia că mă placi, zice, ridicând braţele a neputinţă şi oftând artistic.

– Chiar îmi placi, dar am nevoie să-mi ţii imaginaţia trează.

Înţelege imediat despre ce este vorba. Îşi face, din pânza zdrenţuită a fostei sale rochii, un fel de şort ce-i îmbunătăţeşte mult imaginea.

Brusc îşi pune mâna la ochi şi priveşte în zare. Nu-mi dau seama ce vede, dar cu certitudine se întâmplă ceva.

– Să mergem, spune ea agitată. Acum, hai! hai! să ne grăbim.

Ţinându-l în continuare pe Ric ca pe o valiză, mă reped în urma Daianei intrând în lăstăriş în acelaşi timp cu ea. Greg ne urmează îndeaproape. Îndepărtez nuielele cu mâna liberă, iar acestea, mlădioase, se întorc împotriva mea, plesnindu-mă. Daiana înaintează cu viteză, îndepărtându-se de noi. Din când în când se opreşte, aşteptându-ne.

– Hai! Hai odată, mormolocilor!

Mă grăbesc cât pot. Am convingerea fermă că există un motiv, probabil ameninţător, pentru care Daiana insistă să mărim ritmul. Tufele, plăcut mirositoare, au la o înălţime de aproximativ trei metri, coroane de frunze atât de bogate, încât opresc razele soarelui. Odată cu trecerea timpului, lumina se transformă, la început într-o pastă pâcloasă, după care se pierde în totalitate într-un întuneric de nepătruns.

– Aici, strigă Daiana. Veniţi aici.

Ghidându-mă după vocea ei şi pipăind de jur-împrejur, dau de ea. Mă prinde de mână.

– Să ne ţinem toţi trei de mână, zice. Să nu ne pierdem.

– Nu am cum. Eu îl ţin pe Ric-valiza şi nu-i dau drumul, orice ar fi.

– Ştiu, ştiu, poate totuşi… Vocea îi este liniştitoare. Greg, Greg, unde eşti?

– Sunt aici, spune el de undeva din spatele nostru. Nu vă temeţi, nu mă pierd.

Continuăm să mergem. Din când în când Daiana şi Greg se strigă unul pe altul pentru a se localiza. Cred că mergem de câteva ore şi bezna nu dă semne ca s-ar destrăma.

– Ar fi bună o luminiţă, spune Daiana. Oricum, bine că am ieşit din lăstăriş. Îmi dau seama că are dreptate, deşi nişte obstacole tot mai apar în calea noastră.

– Parcă se aude ceva, spun eu.

– Da, de mai mult timp, nişte şoapte, dar nu cred că suntem în pericol. Uneori se aud foşnete sau zgomot de paşi, deşi nu văd cine s-ar încumeta să vină până aici.

– Dar noi, noi ce căutăm aici?

– Trebuie să-ţi aduci aminte cine eşti, ce ai păţit şi aici vom întâlni câteva elemente ajutătoare.

– Ce fel de elemente?

–       Nici eu nu ştiu.

–       Şi daca nu-mi aduc aminte ?

–       Nu ar fi bine. S-ar putea ca personalitatea… pulsiunile tale să izbucnească în mod necontrolat… în alt… nu contează.

Zgomotele ce ne însoţesc devin din ce în ce mai puternice. Şoaptele se transformă în voci. Deja înţeleg ce spun. „Dă-i, dă-i acum. E dreptul lui.” „Şi noi? Noi ce să facem fără?” „Noi nu contăm. Suntem aici pentru el. Dă-i. Dar dă-i odată”.

Brusc, în faţa mea, printr-un perete, o mână vizibilă de la cot îmi întinde o lumânare aprinsă. Bruscheţea gestului, trecerea de la întuneric la lumină mă orbeşte pentru câteva fracţiuni de secundă. Daiana îmi dă drumul la mână.

– Ia-o. E dreptul tău.

Iau lumânarea şi o ridic deasupra capului. Suntem într-un tub, într-o conductă cu un diametru de trei-patru paşi. Trupuri umane, goale, de o frumuseţe ireală, bărbaţi şi femei, încolăciţi, împletiţi, înlănţuiţi, ghemuiţi, aplecaţi, drepţi, din faţă, din spate, din profil, culcaţi sau nu, alcătuiesc pereţii acestui canal. Prin pereţi mâini întinse ne oferă mere, covrigi, felii de cozonac, cornuri proaspete, chifle aburinde, bucăţi de dovleac copt plăcut mirositoare şi altele, inclusiv căni cu vin, lapte, sucuri. Îmi dau seama cât îmi este de foame.

– Ţine tu lumânarea, îi spun Daianei.

– Nu pot, îmi răspunde ea. Dă-i drumul lui Ric.

– Atunci ia bucatele.

– Nu am voie. Dă-i drumul lui Ric.

– La dracul cu regulile voastre.

Pun lumânarea jos. Iau un covrig şi-l mănânc cu lăcomie. Beau şi o cană cu vin. Apuc o chiflă îmbietoare şi i-o întind Daianei. Am grijă şi de Greg. Mâncăm toţi trei. Mâncăm şi bem tot ce ni se oferă. Ne odihnim câteva minute.

– Să mergem, spun eu. Sunt nerăbdător să ies din acest tunel. Voi merge eu înainte ca să luminez drumul.

– În niciun caz, se răsteşte la mine Daiana. Sunt capcane peste tot. Tu nu le cunoşti.

– Şi tu le cunoşti? Ai mai fost pe aici?

– Nu.

– Şi atunci? Ce cauţi tu înaintea noastră, izbucnesc eu? Nu crezi că este treaba unui bărbat? Tot timpul am crezut că tu ştii drumul. Admir la tine curajul, dar nu te pot lăsa să înfrunţi pericolele ce-mi sunt destinate.

– Îţi este teamă pentru viaţa mea? Mă placi atât de mult, încât îţi este teamă pentru mine? Nu, este imposibil, îşi răspunde tot ea, au trecut prea multe zile ca să mai simţi ceva pentru mine.

Are dreptate şi nu are dreptate. E frumoasă, e plăcută, e altruistă, e curajoasă, dar ca femeie îmi este indiferentă. Carnea ei nu-mi spune nimic. Nu mai îmi spune nimic. Drumul acesta, pericolele înfruntate împreună m-au făcut să o îndrăgesc într-un fel care nu are nicio legătură cu frumuseţea ei. Insinuarea cu timpul care modifică libidoul este, în mod evident, un punct de vedere feminin. O privesc pentru prima dată cu atenţie, cu multă atenţie. O cântăresc din priviri. Este, într-adevăr, foarte frumoasă. Cumplit de frumoasă. Ţine capul puţin aplecat şi îmi aruncă, în mod voit feciorelnic, ocheade şăgalnice. Cu o mână, încearcă, plină de aparentă nevinovăţie, să ascundă sfârcurile rozalii ale sânilor, în fapt sprijinindu-i, înălţându-i, pune şi mai mult în valoare mameloanele întărite, mari cât un degetar. Cu cealaltă mână îşi acoperă, inocentă şi inutil sexul ascuns deja de rochiţa transformată în şort. Mai mult decât sânii ei îmi place atitudinea şăgalnică, autoironia pe care, de cele mai multe ori, o afişează, dar mai ales insistenţa cu care încearcă să-mi atragă atenţia asupra ei. Şi ne-a adus până aici, să nu uităm asta. Dacă suntem întregi şi nevătămaţi i se datorează în mare parte. Simt un impuls pe care nu mi-l pot reprima. Mă apropii cu paşi mari de Daiana şi o iau în braţe. O iubesc pe femeia aceasta. Cred că o ştiu de o viaţă. O viaţă în care am adorat-o. Nu se aştepta la asta. Începe să plângă, nestăpânit, năvalnic. Mă strânge la pieptul ei de parcă ar vrea să ne contopim într-un tot. Stăm îmbrăţişaţi cât putem de strâns şi timpul se scurge peste noi. Într-un târziu, Daiana se desprinde din braţele mele. Lacrimile îi curg în continuare pe obraji. I le şterg cu degetul mare.

– Trebuie să mergem, spune. Dacă nu vrei să fiu eu prima, atunci să-l lăsăm în frunte pe Greg.

– De acord.

Greg trece, în tăcere, pe lângă noi, luând conducerea grupului. Ridic lumânarea deasupra mea în aşa fel încât suprafaţa pe care o luminează să fie cât mai mare. În timp ce mergem, Daiana încearcă să mă convingă să-i dau drumul lui Ric:

– El are locul lui în spectacolul nostru, este un element important, foarte important, te rog lasă-l să-şi joace rolul. Cred că este momentul să-şi joace rolul. Acum este timpul lui.

Nici nu mă gândesc. Faptul că am în mâna acest mâner uman, faptul că îl târăsc pe Ric-valiza după mine, izbindu-l din când în când de pereţii sculptaţi ai canalului, îmi induce suportul moral necesar pentru a rezista în această călătorie în care ar trebui să-mi recapăt identitatea. Daiana devine din ce în ce mai insistentă. Deşi argumentează cu mult patos, se pare că este la fel de vigilentă ca şi până acum.

– Stai, strigă ea, punându-mi mâna în piept.

Greg, la doi-trei paşi în faţa noastră, tremură din tot corpul, făcând vizibile eforturi de a se împotrivi unei forţe nevăzute ce încearcă să-l modeleze, să-l transforme ca pe o bucată de plastilină.

– Să-l ajutăm, zic eu, încercând să scap de Daiana.

– Nu, nici vorbă, mă opreşte ea, agăţându-se de mine.

O lumină verzuie urcă din partea de jos a canalului, de la picioarele lui Greg, până ce îl învăluie în totalitate. Asupra lui acţionează teribile forţe ce-l fac să piardă din grosime, aplatizându-l şi câştigând în acest fel în lăţime. În timp ce Greg se subţiază şi-şi măreşte suprafaţa, i se modifică şi structura moleculară, devenind, mai întâi lăptoasă, mai apoi cristalină, din ce în ce mai transparentă. I se văd oasele, venele, arterele şi, ca nişte umbre, ficatul şi… inima – încă bătându-i.

– Dumnezeule, arată ca un vitraliu, spun eu uimit.

Greg, acest Greg aflat într-o transformare totală, mărindu-şi în continuare suprafaţa, mai are câţiva centimetri de acoperit şi va obtura canalul.

– Sparge-l, strigă disperată Daiana, făcându-mi loc. Acum, acum, urlă ea.

Fără să mă gândesc la urmări, din instinct, fac doi paşi spre Greg, înalţ Ric-valiza şi, cu toată puterea, înainte de a se închide canalul, izbesc Greg-vitraliul. Din cauza forţei loviturii, Ric îmi scapă din mână şi trece prin Greg-vitraliu, antrenând după el un nor de cioburi de sticlă. Ca într-o secvenţă de film poliţist, Ric, plin de sânge, zace la pământ într-o poziţie atât de nefirească, încât îţi vine să înjuri scenaristul.

– Cunosc filmul acesta, strig eu. L-am văzut. Nu ştiu când, dar l-am văzut.

Daiana are lacrimi în ochi. Când îşi dă seama că o privesc, îşi duce mâinile la faţă, ascunzându-le. Îşi revine cu greutate şi strigă la mine:

– Repede, nu avem timp de pierdut. S-au descătuşat energiile. Vino după mine.

Trece în fugă pe lângă Ric. Mă iau după ea. Alergăm cu toată viteza. În ciuda acestui lucru, constat că lumânarea rămâne aprinsă. Flacăra ei nici măcar nu pâlpâie. De fapt, nici nu mai avem nevoie de lumânare. Undeva, în faţa noastră, vedem ieşirea. Parcă am prins aripi. În mai puţin de cinci minute părăsim tubul.

Soarele străluceşte, încălzindu-ne inimile. Ne îmbrăţişăm fericiţi. Privind în jur recunosc locurile. Suntem în spatele localului de unde am pornit în această dementă aventură. Ocolim taverna „PARADISUL” şi intrăm. Nimic nu s-a schimbat. Pescarii ne privesc cu ostilitate, dar nouă nu ne pasă. Luăm în primire aceeaşi masă prăfuită.

– Ei? şopti Daiana, acum ştii?

– Incă nu, dar sunt foarte aproape. Simt asta. Doamne! Greg, Ric. Ah! Câtă…

– Nu mai avem timp, spune Daiana privind în jur. A durat prea mult. Oricum a durat prea mult. Dacă ai fi conştientizat de la început starea ta, ai fi putut alege. Am ajuns la capătul drumului şi nu mai depinde de mine, depinde doar de norocul tău. Să sperăm că nu te vei irosi. Îmi doresc din toată inima ca, în căderea sau înălţarea ta, să nimereşti o ţintă.

Nu acord prea multă atenţie spuselor ei.

Hangiul, mai soios ca niciodată, târşâindu-şi picioarele, ne aduce acelaşi vin acrişor. Toarnă în căni. Ciocnesc a noroc cu Daiana şi beau. Îmi este sete. Beau pe-ndelete. Beau. Brusc, îmi dau seama că beau. Privesc întrebător spre hangiu.

– ”Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme este să mori; vreme este să sădeşti şi vreme este să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să plângi şi vreme este să râzi, vreme este să jeleşti şi vreme este să dănţuieşti”. (Eclesiastul 4–17)

Privesc amuzat spre Daiana. Aceasta îmi spune cu mare seriozitate:

– Vreme este să mori şi vreme este să te naşti. După care, privind spre cana mea de vin, spune: “Cu adevărat iată ceea ce am văzut că e bine şi frumos: să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta este partea lui”. (Eclesiastul 3–22)

– Adică… devin eu brusc interesat.

–       …în vremea vieţii lui dăruită lui de Dumnezeu, reia Daiana. În vremea vieţii lui. A vieţii lui. Poţi să bei liniştit, deşi nu ştii, încă nu ştii, ai început drumul. Ai o ţintă.

Hangiul pune în mijlocul mesei un blid cu trei măsline, mari, negre, uleioase. Muşcăm din carnea lor amăruie.

–Bine aţi venit în hanul meu! Ce vreţi să mâncaţi? Să beţi?

Nu apuc să-i răspund întrucât după gardul din scânduri de brad nefinisate, se aud voci. Încep să aud ce vorbesc femeile. Aud din ce în ce mai clar.

– Şi câţi zici că erau în maşină?

– Patru.

– Dar cum s-a putut întâmpla? Doamne, Dumnezeule, cum a fost posibil?

– Într-o curbă, ocupând şoseaua, le-a ieşit în cale un grup de măicuţe; îmbrăcate în negru; o procesiune. Gregor a încercat să le evite, dar a intrat într-un foişor aflat pe marginea şoselei. A lovit un stâlp de susţinere.

– Cumplit, tu. Cumplit. Şi au murit toţi?

– Richard a trecut prin parbriz. Gregor s-a strivit de volan, iar al meu a murit de spaimă. Infarct. L-am găsit în maşină. Se ţinea de mânerul de deasupra portierei. Îl strângea atât de tare, încât nu i-am putut desface mâna. Mai târziu doctorii…

– I-a aprins cineva o lumânare?

– Da, o măicuţă.

– Slavă Domnului.

– Barem atât. Să aibă şi el o luminiţă, acolo, în întuneric.

– Ce soartă, dragă! Ce soartă! Şi Daiana?

– Nu se ştie dacă scapă, este încă în comă.

Mă ridic în picioare. Sunt copleşit de cele auzite. Recunosc una dintre voci.

– Daiana?! Nu! Nu se poate, şoptesc eu.

– … Daiana, plângând, dă din cap afirmativ.

„AICI şi ACOLO”, îmi amintesc eu spusele lor.

– Şi dincolo? Dincolo de gard!?! Acolo e… Ce este acolo? Cine este acolo? o întreb. Spune-mi. Vorbeşte. Acolo e… ce e? Vrei să-mi spui ca sunt mort? Îmi amintesc zbuciumul meu de până acum, întrebările şi nedumeririle mele. Mă uit la mine: mă mişc, respir, vorbesc, îmi aud inima bătând… totuşi pot spune ca EU, nu mai sunt eu şi că surpriza nu este atât de mare; acum îmi dau seama că bănuiam asta. Vestea bună este că Daiana trăieşte; coma ei ne-a adus pentru ultima dată împreună. Îmi doresc cu toată tăria ca Daiana să trăiască, chiar dacă asta înseamnă… Stai puţin, şi alesul? Taina? Revelaţia?

Daiana mă priveşte cu tristeţe. Este îmbrăcată ca în ziua accidentului. Lacrimile îi cad pe bluziţa croită din pânza unui ribon folosit. În jurul sânilor, mătasea întinsă, uşor transparentă, pune în lumină o mulţime de litere. Îmi aduc aminte; sânul din stânga l-am numit Atrid, celălalt Tarcu. Mult mai jos, pe verticală, literele MoStrU. Noi inseram litera lipsă – prilej de multe glume şi bucurie în jocurile noastre erotice.

Daiana, printre suspine, îmi vorbea de iubire, regrete, durere, dar eu, deşi îi auzeam cuvintele, nu le puteam lega într-o frază. Nu înţelegeam, nu voiam să înţeleg ce spune. Am convingerea că mă pot întoarce la ea, că ne putem regăsi, că starea în care mă aflu este reversibilă, recuperabilă. Sunt hipnotizat de gardul firav din scânduri de brad. Mă apropii de el şi încerc să-l dau deoparte, dar nu reuşesc. Este foarte trainic. “Până şi asta este o aparenţă”, îmi zic. Mă dau înapoi trei-patru paşi, îmi iau avânt şi izbesc cu forţa disperării. Paravanul se spulberă în zeci de aşchii şi eu cad în spaţiul aflat dincolo de el. Nu găsesc niciun punct de sprijin, cad cu o viteză ameţitoare. Îmi dau seama că sunt într-un puţ. Pare a avea o adâncime extraordinară. Undeva, în josul lui, zăresc o luminiţă. Nu este mai mare decât un grăunte de nisip. Cad. Mă afund cu mare viteză. Aerul trece vâjâind pe lângă mine. Deşi este neimportant, vreau totuşi să ştiu unde sunt, cu ce viteză cad. Mă uit cu atenţie în jur. Nu există niciun punct de reper la care să mă pot raporta. Pereţii puţului, aflaţi la câţiva paşi distanţă de mine, sunt ascunşi într-un fel de ceaţă gri-verzuie. Ce-ar fi să mă uit în sus? Reuşesc cu mare dificultate să mă întorc. Privesc în susul puţului. La mare distanţă se vede o luminiţă. Nu este mai mare decât un grăunte de nisip. Privesc foarte încordat, poate zăresc ceva. Ameţesc. Parcă plutesc. Mă simt de parcă o forţă mă trage în susul puţului. Aerul vâjâie pe lângă mine. Încercând să revin la poziţia iniţială, mă învârtesc de mai multe ori în văzduh. Nu-mi mai dau seama ce se întâmplă, cad sau mă înalţ? Uneori am impresia că mă scufund, alteori îmi pare că mă ridic.

„Te vei înălţa în adâncuri, te vei coborî în ceruri.”

Lumina devine din ce în ce mai mare. Şi sus şi jos cercul de lumină îşi măreşte diametrul. Nu mai am mult şi voi exploda în lumină. Parcă aud voci. Nu se poate, este imposibil şi totuşi, cineva spune:

„Un, doi, trei. Respiră în ritmul ăsta. Un, doi, trei. Suflă. Un, doi, trei. Aşa. Acum împinge. Împinge. Mai tare. Mai tare. Destul. Suflă. Un, doi, trei. ”

Se apropie. Lumina se apropie înspăimântătoare. Voi muri!?! Asta a fost tot!!! Voi muri!?! Bine, dar eu sunt… De câte ori poate muri un om?

Vocea bărbătească, din ce în ce mai clară, spune:

„Nu mai este mult. Iese. Îi vad deja capul. Împinge. Împinge. Un, doi, trei.”

Lumina îmi explodează în faţă, risipindu-mi ultimul gând: „În timp, ne apropiem de moarte, îndepărtându-ne de ea”.

Am vrut să exprim acest gând în cuvinte şi, în timp ce el se pierdea, m-am pomenit scâncind cu voce ascuţită, de copil:

– Uee! Uee! Uee!

Florian Nan s-a nascut la 5 iulie 1948 in Bucuresti.
Este absolvent al Facultatii de Cibernetica si Statistica Economica. Are diferite încercări literare postate pe pagini web specializate precum Agonia, Club T sau AtelierKult.
A debutat in revista Nautilus cu textul Spira.