„Pe atunci nu aveai nevoie de educație universitară ca să studiezi moartea, stingerea din viață sau decesu’, sau cum vrei tu să-i zici. Pe-atunci îți intra în casă și-ți zicea <salt’tare>, uneori lua și masa cu tine, iar alteori simțeai cum te mușcă de cur.” (Jud Crandall, Stephen King)
– Cine eşti tu?
Doi ochi mari şi albaştri stăteau țintă asupra sa. Şi îi dădeau o senzaţie al dracului de sufocantă şi enervantă!
– Cine sunt eu? repetă și el ca un copil.
Bărbatul şovăi destul de mult timp. Îşi muşcă buza de jos, zgâriind-o cu dinţii până când simţi usturimea pielii. Renunţă la acest lucru, după care începu să-şi scarpine mustaţa deasă.
– Da, cine eşti tu.
Femeia repetase hotărât aceste cuvinte.
– Sunt…
Bătrâna fu cuprinsă de un acces de tuse. Scuipă în palmă stropi de sânge, apoi îl privi cu acei ochi metalici de om bătrân pe patul de moarte, cerşind să-i dezvăluie adevărul în aceste ultime momente de existență.
– Sunt Eugène Delacroix.
Femeia scăpă un oftat amuzat. Râse apoi fără prea mare tragere de inimă. Era un râs trist.
– Nu, nu… Astea nu sunt vorbe pe care să i le poţi spune unui muribund…
Delacroix râse şi el. Apoi pielea i se făcu de găină.
„Doar că eu nu am glumit…”
Bătrânica Victoria se stinse din viaţă fără niciun chin, ținându-și mâna cu piele îmbătrânită perfect apăsată pe piept, în dreptul inimii.
– Delacroix… pronunţă trist. Delacroix e numele meu. Delacroix. Nu e nicio glumă.
Continuă să repete asta, apoi plecă înspre camera de zi. O infirmieră avea să o găsească pe Victoria moartă şi va rezolva totul.
***
Era o noapte de-a dreptul rece de sfârşit de toamnă. Cerul era întunecat. Vântul şuiera printre copacii de pe marginea drumului în felurite chipuri macabre, îndoindu-i până la refuz.
S-au îngrămădit zeci de nori în faţa lunii dintr-o dată, ascunzând pământul. Stăteau acolo, unii peste alţii, formând o perdea de diferite nuanţe cenușii. Oricât de mult încerca vântul să-i alunge, ei rămâneau încăpățânați și fermi pe poziţii.
Jos, pământul era îngheţat. Se aşezase o pâclă destul de groasă de brumă peste acesta. Nămolul proaspăt răscolit se întărise ca o stâncă străveche. Greu de străpuns.
Stătea să plouă. De câteva ore bune, fulgere ameninţau că vor atinge pământul în furia lor nemărginită. După, tunete păreau că îşi strigă urletul de luptă către inamici nevăzuţi.
Cerul era domnit de haos. Doar norii aveau bunul simţ să ascundă această privelişte de Împărăteasa nopţii.
Într-un final, a venit şi mult aşteptata ploaie. Intrând în scenă ca de obicei, după multă întârziere, când publicul ar fi fost deja gata să se ridice de pe scaunele lor şi să plece. Dar, brusc, spectacolul devenit monoton se transformă într-un adevărat fenomen.
Picau stropi uriaşi. Nu a fost nevoie decât de câteva minute să pornească o vijelie. Ploua, sufla vântul, norii se plimbau încolo şi-ncoace, tunetele şi fulgerele se luaseră la ceartă, iar întunericul nopţii prindea mai multe puteri decât de obicei. Luna se părea că-și pierduse forțele în fața acestei uniuni haotice.
S-a petrecut un eveniment neobişnuit, care nu se mai întâmplase de ceva timp.
Un fulger a prins curaj şi s-a aventurat într-o lume necunoscută lui. Şi aşa, a atins pământul.
S-a format o crăpătură pe solul îngheţat. Nu prea largă, dar destul de adâncă. Apoi se auzi un trosnet ciudat.
Fulgerul dispăru şi un tunet îşi făcu gălăgioasa intrare. A urmat o linişte funebră.
Dar apoi s-a auzit geamătul acela înfundat, hârâit. Aproape că provoca fiori pe şira spinării. Oase au început să trosnească, iar gemete ciudate s-au înmulţit într-o luptă crâncenă să iasă la suprafaţă. Apoi – linişte din nou.
***
Omul se trezi ţipând. La naiba, era de-a dreptul îngrozitor ceea ce se petrecea.
Noapte de noapte, de fiecare dată când punea geană pe geană, bietul de el visa un cadavru cum iese din mormântul său lovit de fulger, pe un timp îngrozitor, când nimeni nu s-ar fi aventurat afară din casă. Vedea fiecare parte mâncată de putreziciune a acelui om necunoscut şi nu înţelegea sub nicio formă de ce.
Ce se petrecea cu el? Era ceva în neregulă?
Mereu vedea crucea aceea pusă pe mormântul său, apoi parcă el însuşi trecea în cadavrul acela, îl poseda şi-l ducea către ieşirea din cimitir. Ca şi cum… el era un fel de necromant. Un om nebun care înviase un mort, apoi îl posedase.
Dar ce avea să facă cu el?
Vedea plăcuţa aia. Mereu.
Cimitirul Père Lachaise.
Frumos cimitirul. Puţin prea bogat în magie şi nopţi negre, furtunoase, dar totuşi rămânea un cimitir respectabil, frumos pentru vechimea lui.
Îşi şterse cu mâneca de la pijama toată transpiraţia adunată pe frunte, respirând greu. Îşi dădu pătura la o parte şi se ridică în şezut, pe marginea patului.
Cine e bărbatul acela? Ce… Ce are cu mine?! De ce l-am scos din mormânt, unde l-am dus?! De ce dracu visez porcăria asta mereu?
Începuse să se teamă pentru el însuşi, pentru sănătatea sa mintală. I se părea că problema e la el… Visul acela el îl crea.
Ca să vezi că nu e nimic, ci doar un simplu vis idiot, du-te la fereastră. Cadavrul mergător e adus întotdeauna până peste drum de clădirea asta şi mereu se uită la fereastra ta. Tu trebuie să vezi dacă e acolo, altfel vei trăi mereu cu această fantomă necunoscută!
Era el cel care-şi vorbeşte? Vocea aceasta avea mult mai multă hotărâre decât avea sau avusese el vreodată în toată viaţa lui.
Du-te la ferastră…
Nu.
Nu e nimic acolo!
Este…
Du-te să vezi că ai o problemă cu capul şi nu cu bântuirea de către cine ştie ce monştrii ieşiţi din morminte!
Nu.
Deşi se certa cu el însuşi, undeva într-o cameră a minţii sale, Eugène se ridică de pe marginea patului cu mare greutate. Se asculta pe sine însuși – sau vocea aceea din capul său. Simţi cum şalele îi trosnesc, asemenea unui om în vârstă ( sau asemenea cadavrului acela din visul său îngrozitor), apoi tot spatele i se înfioră.
– Ce naiba fac? Sunt prea fricos să mă duc la o fereastră şi să mă uit dacă… Doamne, ce prost! exclamă exasperat în camera aproape goală, închiriată în urmă cu câteva săptămâni. Ecoul se învârti enervant în jurul lui. Răcoarea din propria voce îl făcu să se teamă şi mai tare.
Ar fi vrut să se ridice şi să meargă la fereastră, ca să-şi demonstreze lui însuşi că e dus cu capul şi doar atât. Numai că problema asta o avea de destul timp, încă de când ajunsese în cămăruţa asta amărâtă, închiriată. Nu era departe de acel cimitir, Père Lachaise.
Nu îşi aducea aminte nimic, decât de patul de spital. Îl lovise un camionagiu pe stradă şi de atunci suferea de amnezie.
Se săturase să mai suporte această nenorocită senzaţie, seară de seară. Îi era peste putinţă să mai reziste! Era peste puterile oricărui om să revadă aceeaşi întâmplare.
Gata, durează de prea mult timp. Acum mă voi ridica…. Voi merge acolo… Şi mă voi holba la fereastră. Să văd că nu e nimic. Să confirm minţii mele că nu e nimic şi că sunt o găină!
Pentru prima dată de când visa, reuşise să se ridice în picioare şi să facă doi paşi către fereastră. Apoi se opri şi se ridică pe vârfuri, încercând să vadă ceva afară. Doar că, din câte putea să-şi dea seama, din acel unghi reuşea să vadă numai până la etajul unu, sau doi. Parterul îi era ascuns privirilor.
Şi eu care speram că nu trebuie să înaintez şi mai mult…
Oftă deznădăjduit, apoi mai înaintă puțin. Inima sa bătea cu repeziciune. Cu toate astea, Eugène hotărâse că e momentul să se oprească din tremurat ca un copil mic şi să îşi înfrângă temerile.
Uşor de spus!
A şovăit preț de câteva minute. Dar s-a hotărât că e momentul să-şi scoată naibilor coada dintre picioare şi să se comporte ca un bărbat.
Făcu încă un pas, doi paşi. Mai avea foarte puţin până la pervaz, aşa că se aruncă cu mâinile pe acesta şi cu ochii pe geam… Apoi începu să tremure. Pieptul său suferea în dureri îngrozitoare.
Începu să râdă isteric.
– Sunt nebun. Atâta tot, sunt nebun.
Şi poate că era, fiindcă nu se afla nimic acolo, cu excepţia unei pisici. Stătea liniştită pe o pubelă de gunoi. Îşi ţinea o labă ridicată la gură, pe care o spăla grijuliu.
Preţ de câteva minute, ochii lui căutară pe stradă. În acelaşi timp, râdea încet. Încerca, în acest fel, să alunge frica aceea care se cuibărise în sufletul său.
Omule, eşti un iepure care se teme de propria sa umbră…
Se întoarse cu spatele la fereastră şi se rezemă de pervaz, privind peretele murdar. Era o locuinţă modestă, dar era tot ce-şi putea permite. În fond, Eugène era doar un pictor amărât. Viaţa de artist e amărâtă prin natura ei.
Dar ce rost avea să-şi plângă de milă?
Se întoarse încă o dată, să se uite pe fereastră, şi inima i se făcu mică atunci când observă, după un colţ, o siluetă neagră care părea să se uite fix către el. Nu putu să vadă dacă e femeie sau bărbat, sau dacă măcar se uită sau nu într-acolo. Singura certitudine era simţul care îi spunea că e în pericol.
Doar ce i se liniştise şi lui inima, dar groaza reveni din nou, amplificată.
Deschise geamul şi se aplecă peste el. Dar, pe măsură ce el ieşea tot mai mult în exteriorul clădirii, silueta neagră cu formă de om se ascundea în spatele zidului.
O sumedenie de cuvinte urâte trecură prin mintea lui Eugène. Probabil că şi ele erau menite să alunge groaza.
– Mai bine mă culc… E târziu.
Închise geamul şi se întoarse în pat, cu gândul la visul care continua să se repete. Şi cu întrebări fără răspuns în minte.
Omul înțelese rapid că nu se mai poate trăi aşa. Nu avea de ales, trebuia să îşi câştige existenţa, şi ce ştia el cel mai bine să facă era pictura. Aşa, a început să deseneze un cal mare, alb, superb. Într-un fel sau altul, chinuindu-se, făcu rost de numărul unei persoane despre care auzise că se ocupa cu picturi.
Doar trebuia să trăiască şi el!
I-a luat ceva până să termine opera, câteva luni. Cel puţin mergea liniştit la culcare în fiecare noapte, cu gândul zilei de mâine, uneori suferind de foame, alteori de tristeţe. Alteori, de acelaşi vis nenorocit, care se repeta iar şi iar – acelaşi lucru la infinit.
Aproape că se credea nebun. S-ar fi dus să discute cu cineva, dar nu, nu avea bani. Iar el era artist.
Artiştii au probleme cu sutele. Unii chiar erau nebuni. Poate că şi el era.
Într-un final, Eugène reuşi să discute cu respectivul comerciant la telefon, doar detalii sumare. După, îl chemă la el, în mica şi modesta sa cămăruţă. Şi, deşi îl aştepta de ceva timp, tresări profund când auzi bătaia în uşă. Se duse sfios să deschidă.
Uşa se crăpă, apoi se deschise la perete şi Eugène rămase surprins să vadă că, în loc de un bărbat solid, cum bănuia el, pe uşă intră o femeie încântătoare. După cum era îmbrăcată, se vedea clar că e femeie de afaceri.
– Domnul Eugène? întrebă ea, privindu-l cu ochi cercetători.
– Da.
Răspunsul veni gâtuit, uimit.
– Sunt Monique DeLaisse, încântată. Mă aflu aici pentru lucrarea dumneavoastră, mă interesează să o cumpăr. Doar că trebuie să o văd întâi şi să o studiez, se poate?
Era ca ºi cum glumea. Eugène ar fi făcut orice pentru a obţine ceva bani şi pentru a ajunge cunoscut, iar ea întreba dacă putea să vadă lucrarea?!
– Bineînţeles, afirmă într-un final. Domnişoară DeLaisse, am crezut că sunteţi…
– Bărbat. Era asistentul meu, da. Am bănuit după privirile dumneavoastră uimite. Mă rog, acum să trecem la treburi mai serioase.
Înainte ca Eugène să facă vreun gest, Monique se îndreptă către lucrarea ascunsă în spatele unei pânze. Dar, descoperind-o în acea cameră pustie și aproape goală, văzând creaţia unui om necunoscut astfel, aproape că începu să râdă.
– Nu… Ăăăăh. Am crezut că e o lucrare originală, domnule Eugène!
Femeia se enervă, la fel şi Eugène. Era de neînțeles ce spunea această femeie.
– Dar este o lucrare originală!
Monique continuă ideea fără să îl bage în seamă:
– Am crezut că am de-a face cu un nou pictor, nu cu un asemenea talent!
Cuvintele îl măguleau, dar el tot nu pricepea. Privirea sa pierdută o făcu pe Monique să continue: Dacă puteţi să realizaţi atât de bine operele unor mari pictori, trebuia să îmi spuneţi de la început! Nu am la mine decât câţiva bănuţi, în niciun caz valoarea acestui tablou, fie el şi copie!
Monique studia cu atenţie tabloul, fiecare detaliu al său. Constată că până şi semnătura era aceeaşi cu a marelui pictor. Concentrată și foarte încântată, femeia arăta de parcă prinsese în undiță peștele cel mare.
Aflat în spatele ei, continuă să o privească fără să priceapă.
Femeia asta… e cumva sonată?! Şi ce dracului a vrut să însemne… acea… chestie cum că e o copie, dar valorează mai mult decât…
Gândurile bâlbâite îi fură întrerupte de întoarcerea bruscă a femeii către el.
– Îl cumpăr, dar va trebui să mă însoţiţi! Nici nu aveţi idee câţi bani aţi putea face astfel!
Neînţelegere continuă. Dar Eugène zâmbi, pentru prima oară în cadrul acestei întrevederi.
– Domnişoară DeLaisse, nu înţelegeţi… Această lucrare nu e o făcătură, o copie, pur şi simplu… Abia am creat-o!
Femeia l-a privit ca şi cum îşi bătea joc de ea. Surâse fără să vrea – trebuia să recunoască, bărbatul acesta chiar avea un tupeu fenomenal dacă îndrăznea să afirme că lucrarea e originală. În fond, orice om care se respecta cunoştea lucrările binecunoscutului pictor…
Ia stai puţin, îşi spuse Monique cu un zâmbet mârşav. Tipul… E ceva cu el, cred că e ceva în neregulă. O fi nebun! Poate că va mai picta şi alte copiii ale pictorului, iar eu voi scoate bani frumoşi de pe urma lui şi-i pot da un procent foarte mic…
În sfârşit, soarta îi zâmbea acestei femeie!
– Batem palma, rosti fără să se gândească prea mult. Ai dreptate, am confundat-o cu altă lucrare. E cât se poate de frumoasă, domnule… Hm… Eugène Delacroix, rosti într-un final, fără prea mare tragere de inimă. Acesta este numele dumneavoastră?
Înclină din cap cu un zâmbet fericit pe buze.
De asemenea, şi lui îi surâsese soarta după atât de mult timp!
Femeia încetă să se mai gândească la fel şi fel de prostii şi la ceea ce nu înţelegea cu privire la acest om nou, Eugène. Cine era el? Ce reprezenta el pentru societate? ªi, mai mult, de ce naiba picta exact la fel ca Eugène Delacroix al istoriei?
Nu prea conta. Era o enigmă, dar pentru ea veneau bani, şi asta era cel mai important.
– Hei… se întoarse către el cu un zâmbet pe chip. Eşti… un geniu!
Bărbatul zâmbi la rândul lui, cu gura până la urechi. Simțea mândria cum îl invada, îl viola în cel mai plăcut mod. Din punctul său de vedere, ceea ce spunea această femeie încântătoare era nemaipomenit. De-ar fi știut atunci ce gândea ea cu adevărat!
Acest pictor nou în breaslă părea naiv şi uşor de manipulat, iar Monique era o adevărată maestră a manipulării oamenilor din jurul ei. Desigur, ca de fiecare dată, avea să profite. Ar fi fost imposibil pentru bietul Eugène să scape de această femeie-vulpe, atât de parşivă în vorbe şi pricepută în fapte!
Pe-atunci, bietul de el nu ştia ce-l aşteaptă!
Monique se întoarse spre el, cu buzele arcuite într-un zâmbet nemaipomenit.Nu știa prea multe despre ea, dar putea spune că era o femeie frumoasă.
– Eugène ai spus, nu-i aşa? întrebă ea, dar înainte ca pictorul să răspundă, continuă: Uite, dragule… Aş fi interesată să colaborăm, însă… Conştientizezi că ceea ce ai tu aici – spunea şi, pe măsură ce vorbele ieşeau printre buzele ei senzuale, roşii, se apropia de silueta lui Eugène – este, de fapt, un fake?
Îi ascultă vorbele cu mare atenţie. Cuvântul acesta, fake, suna foarte lasciv din gura ei, dar încercă să-şi alunge orice gând de genul acesta şi să se concentreze la posibila afacere. Doar că nu era chiar aşa de uşor, din moment ce Monique aproape că se lipise de el.
Încercă să spună ceva și se bâlbâi jalnic, aproape făcând-o să râdă pe femeie. Dar cine era ea? Ce legături avea ea în lumea artei? Ea nu părea să fie artistă sau să aibă, măcar, vreo legătură cu acest loc.
Deși ar putea, foarte bine, să fie model; era de-a dreptul încântătoare. Și știe asta! constată cu stupoare când mâinile femeii începură să se plimbe curioase peste tot pe trupul bărbatului.
Dar, pentru prima oară în viață, așa ceva nu i se mai întâmplase. Eugène se simțea tânăr și neștiutor în fața acestei femei frumoase, speciale… și necunoscute. Dar de când se știa iubise aventurile și nu avea să se dea în lături de la vreuna cât timp va trăi!
Bineînțeles că Monique l-a vrăjit cu repeziciune pe Eugène. De fapt, cum ar fi putut fi altfel? Ea, o femeie frumoasă, de succes, având tot ceea ce-și dorea. El, în schimb, un pictor, echivalentul unui milog în orice vremuri ar fi luate ca reper – de fapt, nu, milog nu e bine spus, dar un trăitor de pe-o zi pe cealaltă era destul de potrivit.
Cei doi făcuseră bani frumoşi împreună. Eugène picta, iar ea vindea capodoperele pe piaţa neagră. Iubitorii operelor lui Delacroix le cumpăraseră cu un preţ uriaş, fie ele şi fake-uri.
După o noapte petrecută alături de această superbă ființă, Eugène era ca și al ei.
Și întâmplarea s-a repetat în nenumărate rânduri, atât încât Monique să-l poată ține aproape pe Eugène. Într-o noapte, hotărî să afle mai multe despre el.
– Știi, rosti jucându-se cu mâna sa mică pe pieptul lui, eu nu știu care ți-e numele. Știu că te cheamă Eugène, dar doar atât? Sau… Este ăsta măcar numele tău?
Chicoti amuzat de întrebare.
– Dar, iubito, cum poţi fi atât de naivă? Mă cheamă Eugène Delacroix, desigur. Nu mi-ai descifrat scrisul în fiecare tablou pe care l-am creat? Semnătura, mereu mă semnez!
– Eu chiar vorbeam serios… rosti femeia bosumflându-se. Ai comis vreo crimă, de refuzi să spui cine eşti cu adevărat?
De această dată, Eugène se simţi de-a dreptul confuz. Se ridică în cot şi o privi pe Monique, goală sub cearşaful subţire, în lumina slabă a unei lumânări. Arăta… Ca un model. Exact aşa cum şi-o imaginase el atunci când o cunoscuse – muză.
– Nu înțelegi, mormăi la rândul său. Tu chiar nu înțelegi și continui să… Dar numele meu e, într-adevăr, Eugène Delacroix!
– Ce fel de mamă își numește fiul după un pictor? Era cumva nebună?!
– Să nu îndrăznești, sub nicio formă, să aduci vreo ocară la adresa mamei mele sau a familiei mele! izbucni Eugène într-un ciudat acces de furie.
– Termină! Nu te-am omorât, îl înfruntă cu curaj.
Se apropie cu o privire ciudată de ea. Speriată, încercând să se apere, îl plesni.
– Ai îndrăznit să…
Doar că acum, Eugène cel bleg pe care îl știa ea dispăruse, lăsându-i loc unui necunoscut cu o privire macabră și de neînțeles.
– Ci… Cine ești tu…? repetă Monique.
În momentul când puse întrebarea, afară fulgeră atât de puternic, încât lumină întreaga cameră. Amantul ei era, de fapt, o ființă feroce. Ochii îi străluceau într-o culoare ciudată, groaznică, și pe deasupra erau scăldați într-o ură profundă.
Biata de ea, se sperie atât de tare, încât s-a îndepărtat imediat, ca și cum s-ar fi ferit de un animal sălbatic și turbat. Pentru ea, acest bărbat care se dădea drept altcineva era o adevărată enigmă și așa fusese de când îl cunoscuse, dar modul cum se enervase când îi vorbise despre cine era cu adevărat… Monique simțea că ceva nu e în regulă.
– Știi ceva, dragă Delacroix? Ești un nenorocit și nu știu de ce dracu am stat atât și am pierdut timpul cu tine și cu copiile tale! Te dai drept un om mare, dar de fapt ești un căcat cu ochi fără pic de minte!
Asta i-a fost. Eugène se ridică nervos în picioare și urlă cât putu de tare:
– Târfă proastă, eu sunt Eugène Delacroix!
Se năpusti asupra ei și o apucă de păr fără menajamente, izbind-o cu putere de peretele camerei. Monique țipă, dar Eugène era departe de a se opri. Această mișcare de a o lovi de zid se repetă până ce capul frumos al Moniquei se umplu de sânge și, spre deliciul lui Eugène, se formase o rană urâtă.
– EU SUNT DELACROIX! urlă iarăși.
De această dată, îi prinse maxilarul femeii în mâini și îl căscă, continuând să o apese cu forță de perete.
Te rog, Doamne, fă-l să mă lase, fă-l să-mi dea drumul! Nu vreau să mor!
Nervos, îi băgă două degete în gură, pe interiorul obrazului, începând să tragă cu toată forța. Acompaniată de țipetele – gemetele – înnebunite ale Moniquei, carnea ei fină se rupse într-o ploaie de lacrimi de sânge.
Durerea o împiedică să vorbească și era amorțită din cauza loviturilor nenumărate la cap. Cu toate astea, Monique putea să realizeze că acest bărbat o mutilase. Chiar dacă scăpa cu viață, nimeni și nimic nu ar mai fi putut să o facă să arate ca înainte.
Ajută-mă, Doamne, te rog… Ajută-mă!
– Târfă nenorocită! strigă Eugène din nou, în accesul său de furie înspăimântător. E timpul să vezi ceea ce ești cu adevărat!
O luă de păr pe femeia care abia mai oscila între realitate și leșin. Fără să-i pese de durerea, de trupul, de sentimentele ei, Eugène o aruncă în pat, cu fața lipită de cearșafurile albe.
Sângele care ei îi curgea în șiroaie din obrazul sfâșiat avea să i se lipească de așternuturi, dar durerea aceea era, oricum, nimic pe lângă ceea ce simțise. Și încă nu se terminase!
Eugène o apucă de șolduri și o ridică de șezut, așa încât el să se așeze, apoi o violă cu cruzime. Mintea bolnavă a artistului nu vedea nimic altceva decât răzbunare pentru ceea ce femeia îi spusese.
Monique abia simțea că mai poate rezista. Dura deja de prea mult timp, obrazul o durea îngrozitor, capul nu și-l mai simțea, dar ceea ce îi făcea în acele momente… era inimaginabil. Eugène părea să fie un animal bolnav, periculos, care iubea să sfâșie carnea.
Pe măsură ce o viola, repeta încontinuu că el e Eugène Delacroix, aproape cu disperare. Monique realiză că, într-un final, fiara era aproape secătuită de puteri și era sigură că mai putea rezista puțin, apoi să se răzbune pe el. Femeia simți că două mâini puternice îi înconjoară gâtul și o sugrumă fără milă, furându-i și ceea ce mai rămăsese și dându-i, în schimb, durere.
Monique simți cum alunecă încetul cu încetul în întunericul unui leșin, apoi se stinse în mâinile violatorului ei.
***
– Ce puteți spune în apărarea dumneavoastră, domnule?
– Du-te dracului! răcni Eugène către reportera care încerca să obțină câteva informații. Era în drum spre intrarea în judecătorie, acolo unde avea să afle pe care drum o va lua bărbatul care violase și ucisese fără milă o femeie neajutorată.
– Domnule…
– Eugène Delacroix, pronunță el, de parcă polițistul aflat în fața sa nu cunoștea datele. La auzul numelui, toți cei prezenți în sală scoaseră un sunet de neliniște.
Acest om, acest bărbat nu foarte în vârstă era o enigmă pentru ei – o enigmă și un ucigaș în același timp.
– Îți negi faptele? Negi faptul că ai ucis-o pe amanta dumitale, Monique DeLaisse?
Oamenii îl cercetau neîncetat. Dacă existau regrete pe chipul său? Să fi apărut, fie și pentru un moment, vreo umbră de părere de rău? Nici vorbă de așa ceva.
– Nu neg nimic, am ucis și am violat târfa așa cum merita. Monique era doar o târfă, mergea în patul oricui îi dădea o operă cât mai frumoasă și cerea mai puțin din profit numai să i-o pună și el măcar o dată!
Lumea, din nou, scoase un sunet de nemulțumire. Se auziră două bătăi de ciocan ferme și sunetul acesta dispăru la fel de brusc cum apăruse.
– Pentru ce ai omorât-o?
Se uită atent la bărbatul care îi punea întrebările și nu putea să-și dea seama ce funcție avea el. Și cu ce tupeu îl întreba tocmai pe el, îl trăgea la răspundere.
– Pentru că nu a vrut să accepte că eu sunt Eugène DELACROIX! țipă și se ridică, începând să plângă. Ce e în neregulă cu voi, oameni buni? De ce nimeni nu mă recunoaște și nu mă crede? Obișnuiam să mă distrez cu oameni ca voi, având fel și fel de femei în fiecare noapte. De ce să mă căutați tocmai acum?
– Vreți să spuneți că această femeie nu este singura dumneavoastră victimă? întrebă același bărbat.
– Eu sunt Eugène Delacroix!
Devenea deja foarte ciudat.
– Am înțeles cine sunteți. Acum spuneți-ne, ați mai ucis vreo persoană?
– D-E-L-A-C-R-O-I-X!
– Încetați! se revoltă o bătrânică. Oameni buni, voi chiar nu pricepeți?! Acel copilandru nu e în deplinătatea facultăților mintale!
– Ba sunt! Eu sunt Eugène Delacroix! Babo, o să urmezi și tu dacă îndrăznești să…
Femeia nu îl lăsă să termine. Pe un ton împăciuitor, îi vorbi băiatului:
– Dragule, dar bineînțeles că tu ești Eugène Delacroix. Doar că oamenii nu te cred, fiindcă a mai existat un bărbat cu numele tău care a murit. Lor nu le vine să creadă că acest bărbat s-a întors, dar eu știu ce se petrece cu adevărat în mintea ta. Tu, într-adevăr, ești Eugène Delacroix și nimeni, sub nicio formă, nu-ți poate lua asta. Nu ești apreciat… Nici tu, nici talentul tău. Ai vrea, dragule, să vii cu mine într-un loc în care toți să te creadă și talentul tău să fie pus în valoare?
Afirmă din cap și se apropie de bătrânica aceea care spunea doar vorbe înțelepte și, în același timp, reale. Doar ea îl crezuse până atunci.
Într-un final, fără prezența acuzatului – care fusese închis într-un spital de boli mintale – a venit și rezultatul acestui mare tam-tam – Eugène Delacroix era, de fapt, un bărbat a cărei identitate nu era cunoscută. Pentru a putea fi crezut, se tunsese ca pictorul și dezgropase chiar mormântul acestuia.
I se aduse și acuzația de profanare de morminte, dar Eugène Delacroix chiar nu mai era preocupat de asemenea detalii minore. Aproape că îi venea să râdă de cât de proști puteau să fie oamenii din aceste zile.
El era conștient că, într-un fel sau altul, ceva se schimbase și înaintase, ajunsese în alți ani.
I-a fost greu să pună din nou capul pe pernă și să doarmă în așternuturile cele noi și pufoase, după ceea ce făcuse. Era nesigur și acum simțea părerile de rău. Începu să se întrebe care e motivul pentru care se afla aici și nu găsea o explicație.
Poate s-a petrecut ceva mai puternic decât pot și aș putea să înțeleg eu vreodată. Nu mai contează… Sunt aici și trebuie să-mi joc rolul… Care rol?
Eugène era confuz și gândul că s-ar putea, totuși, să fie un nebun talentat nu îi aducea nicio alinare în mintea sa obosită. Încercă să doarmă, dar îi luă mai mult decât de obicei să o facă.
De fapt, fusese prima noapte cu visul acela nesuferit care se tot repeta. Atâta timp cât fusese cu Monique, se părea că visul dispăruse… Dar, o dată cu dispariția ei, constată Eugène, se întoarse.
Și era mai real decât de obicei.
În acea noapte, infirmierii au trebuit să-l sedeze, fiindcă s-a trezit urlând.
Ajunsese în Centre Hospitalier Sainte Anne, alături de mulți alți oameni cu mințile furate din cine știe ce cauze.
Pe măsură ce petrecea timpul în aceste locuri, Eugène simțea că înnebunește și mai rău. Și ceea ce era cel mai chinuitor era să viseze seară de seară același lucru, incapabil să înțeleagă ce vrea să însemne.
Pe timp de zi, Eugène părea că se simte bine și că evoluează alături de ceilalți bolnavi, chiar părea să-și facă și el câțiva prieteni.
Nopțile erau un adevărat calvar pentru el. Continua să vadă același lucru în repetate rânduri și apoi se trezea, simțindu-se mai rău ca niciodată. Încerca mereu să adoarmă la loc și să-și alunge din minte acel vis.
Asta l-a dus cu gândurile departe, la momentele din copilăria sa, când mama sa îl opărise fără să vrea și suferise mult de pe seama acelor răni, apoi la momentul când îl spânzuraseră niște prieteni – ceea ce, bănuia el, nu fusese un accident, căci unul dintre prieteni nu-l suferea -, atunci când aproape se înecase în încercarea de a-și salva câinele. Își aducea vag aminte că era mai mare, crescuse și, încercând să apere mândria unei fete, se luase la bătaie cu un rival în dragoste, aproape sfârșind sugrumat. Mai târziu, din ambiție prostească, mâncase otravă.
În niciunul dintre aceste cazuri, Eugène nu își aducea aminte cum naiba reușise să-și scape pielea. Cert e că nimic din acest lucru nu-l ucisese și mai trăise, ajunsese un pictor adevărat. Începea să vadă cum era atunci și se simțea de parcă încearcă să se impună, doar că un secol și ceva mai târziu.
Ce naiba se întâmplă aici?
Deși întreba, nu era nimeni care să-i răspundă. Această existență fără o noimă începu să fie mult prea grea pentru el și se aruncă în pictură.
Se auzi o bătaie în ușa deschisă și Eugène putu distinge cu coada ochiului o siluetă grăsună pătrunzând în camera lui.
– Bună.
Vocea aceea era una foarte plăcută și blândă. O cunoștea. Când se întoarse, o întâlni pe bătrânica Victoria, femeia care încercase să-l ajute să se adapteze. Datorită ei, se simțea puțin mai bine.
Majoritatea timpului de când venise aici îl petrecuse cu această femeie în vârstă.
– Tușă Victoria… mormăi Eugène cu un zâmbet firav pe buze. Cum ți se pare?
Continuase să picteze, și această bătrână îl susținuse în tot timpul său, ba chiar tablourile erau agățate pe pereții instituției, considerate falsuri – niște falsuri al naibii de autentice!
– Ce faci, dragul meu? îl întrebă cu vocea aceea de om bătrân și dulce.
– Sunt bine, tușă. Un alt desen… Tu ce faci?
Victoria își așeză o mână pe antebrațul lui Eugène, zâmbind blând.
– Eugène… Simt că…
El se întoarse brusc, speriat. De mult spunea bătrânica Victoria că simțea că se sfârșește. Iată, deci, că se întâmpla acest lucru.
– Nu, nu… Nu se întâmplă nimic, spuse și lacrimi începură să-i șiroiască pe obraji. Tușă, nu se poate să simți acel lucru!
Victoria era bolnavă de mult timp, cu inima și plămânii.
Eugène se panică, iar femeia, liniștită, își duse o mână în dreptul inimii și se așeză pe patul de spital al pictorului.
– Eugène, ești un om bun, indiferent ce ai făcut… Și sunt fericită că te-am cunoscut, dragule…
– Și eu, tușică…
Femeia îl privi grav, iar el putu să vadă cum viața dispărea din ea.
– Cine eşti tu?
Doi ochi mari şi albaştri se aţinteau asupra sa. Şi îi dădeau o senzaţie al dracului de sufocantă şi enervantă!
– Cine sunt eu?
Bărbatul şovăi destul de mult timp. Îşi muşcă buza de jos, zgâriind-o cu dinţii până când simţi usturimea pielii. Renunţă la acest lucru, după care începu să-şi scarpine mustaţa deasă.
– Da, cine eşti tu.
Femeia repetase hotărât aceste cuvinte.
– Sunt…
Bătrâna fu cuprinsă de un acces de tuse. Scuipă în palmă stropi de sânge, apoi îl privi cu acei ochi metalici, cerşind să-i dezvăluie adevărul.
– Sunt Eugène Delacroix.
Femeia oftă, apoi râse fără prea mare tragere de inimă.
– Nu, nu… Astea nu sunt vorbe pe care să i le poţi spune unui muribund…
Delacroix râse şi el. Apoi pielea i se făcu de găină.
„Doar că eu nu am glumit…”
Bătrânica Victoria se stinse din viaţă fără niciun chin.
– Delacroix… pronunţă fără tragere de inimă. Delacroix e numele meu. Delacroix.
Continuă să repete asta, apoi plecă în camera lui. O infirmieră avea să o găsească pe Victoria moartă şi va rezolva totul. Şi-aşa el o considera inutilă pe acea bătrânică nebună, indiferent cât de bună prietenă îi fusese.
Din nou, pentru Eugène noaptea a fost mai grea. Același vis nesuferit continua să se repete fără oprire. De această dată, când el se simțea singur, visul părea mult mai real. Și risca să îl sfâșie cu dinții lui ascuțiți și nevăzuți.
Înainte să se sfârșească visul ca de obicei, Eugène se trezi mai determinat ca niciodată. Se ridică și se îndreptă cu pași repezi către ușa de la camera sa, dar o găsi închisă.
Se gândi ce se gândi, apoi renunță și începu să țipe ca din gură de șarpe, până ce auzi pași pe coridor, îndreptându-se rapid spre el.
Puse mâna pe o vază, gata să atace și, când ușa se deschise, i-o trânti în cap infirmierului. Contrar la ceea ce se așteptase el, fusese un singur om. Putea să jure că auzise mai mulți pași, dar nu mai conta. O rupse la fugă către încăperea unde știa că se țin produsele de curățat. Apăsă pe clanță și o descoperi închisă.
– Dracu să vă ia cu sanatoriul vostru sau ce dracu e ăsta! țipă enervat și începu să alerge către camera sa, unde lăsase acel infirmier culcat pe jos și inconștient.
Te rog să nu se fi trezit, te rog să nu se fi trezit…
Norocul îi surâse acestui bărbat, fiindcă infirmierul încă zăcea pe podea, puțin zgâriat în cioburile vazei aceleia.
Îi luă cheile, sigur pe el că una dintre ele va fi cea potrivită, și închise ușa în urma sa. O încuie, să nu poată ieși acea matahală de om, apoi începu să meargă cu pași repezi și totuși tăcuți către cămară.
Cheia… Te rog să fie asta cheia, dacă nu e asta cheia sunt mort…
Dar a fost cheia potrivită pe inelul acela uriaș. Inima lui Eugène începu să bată foarte tare, parcă să-i spargă pieptul. Deschise ușa, intră și o închise în urma lui, încuind-o. Împinse, așa cum putu, un dulap uriaș în dreptul acesteia, apoi începu să caute prin toate sertarele.
Unde e?! Unde dracului e?! Trebuie să fie aici… Trebuie!
După câteva minute de căutări continue, găsi. Era o sticlă de un litru, albă la culoare. Desfăcu încet capacul, deși îi tremurau mâinile, și duse sticla la gură.
Pe hol începuse deja să fie hărmălaie, deci nu mai era timp de pierdut.
Trase adânc în piept mirosul acela înțepător, apoi așeză gura sticlei pe buze și bău cât putu de mult dintr-o dată. Se înecă și simți că-l arde pe gât, dar continuă să bea până ce din sticlă nu mai rămăsese nimic.
Sper că e de ajuns…
Oftă și se sprijini de perete.
Îi alergau gândurile aiurea prin minte și nu înțelegea ce se petrecea cu el. Ce era cu acele imagini? De ce îi apărea visul acela în minte tocmai acum?
Doar că, de această dată, era diferit.
Avu impresia că doarme profund, un somn lung și odihnitor, un somn de moarte, când o căldură neplăcută îi invadă patul și trupul, încălzindu-l până la refuz și încărcându-l cu o energie ciudată.
Nu voia să se trezească, dar nu se putea abține.
Se ridică în șezut și dădu cu capul de ceva. S-a auzit un tunet și bănui că e furtună afară, dar nu auzea ploaia și nu vedea fulgerele. Probabil că se afla într-o cameră întunecată.
Se lăsă înapoi în pat, pe perna moale, apoi încercă să se ridice. În camera asta mirosea foarte urât,trebuia neapărat să pună o cameristă să facă o curățenie zdravănă aici. Dacă murise vreun animal, ceva, prin spatele vreunui dulap?
Puțea de-a dreptul teribil și, oricât de somn i-ar fi fost, Eugène constată că e nevoie să iasă și să ia o gură de aer.
Se ridică iar în șezut, de data asta lovind mai tare acel lucru de deasupra sa. Nu pricepea ce se întâmpla, dar continuă să lovească, de data asta cu mâinile.
Se auzi un trosnet și apoi o grămadă de nisip, parcă, se prăvăli peste trupul său. Eugène vru să țipe, dar nu putu, nu reuși. Simți cum ceva moale îi cade pe față și începe să se zvârcolească într-un mod neplăcut. Era ceva mic, și bănui că e un viermișor.
Am fost îngropat de viu!
Eugène se gândi, automat, la unchiul său care se trezise cu o femeie ridicându-i-se de pe masa de aranjare, și întreabă unde se află. Femeia aia nu fusese moartă, dar unchiul ei ar fi putut să jure că era până să o vadă în picioare.
Pictorul constată că putea respira. Deschise ochii și dură câteva momente să se obișnuiască astfel. Nu văzu prea multe, dar în sus părea să fie lumea.
Nu i-a trebuit mult să se hotărască. Începu să sape către exterior cu degetele murdare și slăbite, ignorând câte un vierme care aluneca în mormântul său.
Așa cum presupusese, era furtună. Și încă una destul de puternică. Ploua și pământul s-a înmuiat repede, așa că Eugène a putut să sape ușor. S-a chinuit preț de câteva minute bune până să poată ajunge sus, fiindcă nămolul format era ca o pârtie. A reușit, într-un final, să iasă.
Cimitirul nu mai era așa cum și-l imaginase el, oamenii începuseră să se modernizeze. Când s-a uitat în jur, aproape că a rămas fără glas. Construcțiile erau foarte înalte, unele peste altele, și făcute ciudat. Nici măcar nu aveau acoperișuri, erau ca niște cutii.
– Ce naiba se petrece aici?
Vru să vorbească, dar vocea îi suna încărcată cu pământ. Tuși, scoase câteva bucăți de bolovani de pe gât, apoi scuipă.
Nu înțeleg…
Zâmbii. Într-un final, după atâta timp de gânduri aiurea și vise pe care nu le putea pricepe, i se dezvălui marea taină – el era cel din vis.
Ar fi vrut să spună tuturor, dar i-a fost peste măsură. Ceea ce băuse, acea otravă, îl consumase fără milă.
Auzi câteva bătăi în ușă, dar era prea târziu acum pentru ca Eugène Delacroix să fie salvat.
Totuși, trecuse un secol și jumătate de atunci. De ce naiba se trezise omul ăsta din somnul de veci?!
