Ruina

Totul este acum o ruină. Nimic nu mai este cum a fost. Lumea noastră, lumea oamenilor, o construcţie arhitectonică presupus solidă şi durabilă, s-a năruit dintr-o dată sub privirile noastre surprinse. Societatea s-a prăbuşit şi ea, toate dovedindu-se a fi deşarte. La ce bună atâta tehnologie, atâtea arme, atâţia bani aruncaţi pentru relaţiile externe, dacă toate astea nu ne pot salva din calea calamităţilor? În jur domneşte haosul. Termeni precum familie sau apartenenţă nu mai au astăzi nicio relevanţă, fiecare e de-acum pentru el. Nu mai eşti frate sau mamă cu nimeni, trebuie să te descurci. Dacă vrei să trăieşti, trebuie să te lupţi până şi pentru nişte resturi amărâte. Orice piatră din apropiere, orice ciob de geam spart, orice bucată de lemn se poate transforma subit într-o armă letală. Devine doar o chestiune de timp până când vei primi o lovitură mortală, oricine dorind să îţi fure locul în lanţul acesta trofic care s-a instaurat subit în capitală. Niciun loc nu mai e sigur. E mai bine să nu vorbeşti cu nimeni, să te prefaci că totul îţi este străin şi că nu cunoşti pe nimeni. Da, este mai bine aşa.

Recunosc, mi-e frică. Pentru mine, pentru viaţa mea, pentru soarta semenilor mei. M-am temut de momentul acesta şi iată că a sosit mai repede decât ne aşteptam cu toţii şi ne-a destrămat umanitatea la care conlucrasem vreme de mii de ani. Verigă cu verigă, toţi ne-am desprins din lanţ, fie din motive inerente, fie pentru că mulţi şi-au găsit sfârşitul cât ai clipi din ochi.

Problema e că totul este ciclic. Nu i-am găsit încă perioada sau amplitudinea, dar se repetă, o spun cu toată certitudinea. Oscilează. E un fenomen fluctuant, cu urcuşuri şi coborâşuri. Nu-mi dau seama nici măcar de unde mi-aş putea începe calculul pentru că nu ştiu în ce tip de situaţie oscilatorie să o încadrez. Mi-e greu să pun stiloul pe foaie când mă gândesc că s-ar putea să-mi fie trântită uşa la perete, iar eu să îmbrăţişez thanatosul în câteva secunde. S-a distrus totul… totul a fost în van, un chin nejustificat care ne-a alterat pe toţi.

Încă mai am vedere spre Casa Presei. O ruină… mă-ntreb oare ce mai sălăşluieşte în ea. Străzile sunt pustii, în aer nu-i decât parfumul umbrei şi cenuşa lui. Credeam cu sinceritate că toate viziunile acestea apocaliptice sunt simple baliverne, dar mare mi-a fost mirarea să trăiesc clipa răzbunării. Pentru că s-a răzbunat. Şi-a plănuit cu minuţiozitate momentul de secole, de când am început s-o invadăm şi să ne batem joc de tot ceea ce era frumos. Numai că nimeni nu se aştepta ca dezastrul să fie de natură internă, să fim martorii polifagiei al cărei subiect principal sunt chiar noi, fiinţele umane. Printre crăpături, totul e clar… se vede cum pulsează, cum sângele aburind îi curge prin vene, cum se umple cu energie… se zbate, dar e încă la primele mişcări. Nu am putut-o opri… totul s-a întors împotriva noastră. Ne-a încătuşat şi suntem acum prinşi ca într-o colivie, fără nicio posibilitate de scăpare.

Primele ţinte au fost rezervele de arme. Le-a înghiţit într-o clipită. S-au topit în abisurile ei, în pântecele devenirii din care omul însuşi a plecat. Umanitatea este, încetul cu încetul, ingerată de creaţia supremă. Fiarele sunt acum mai puternice şi mai acerbe, ne atacă… oraşul a fost invadat, e o junglă dezlănţuită. Preferabil este să rămâi închis în locuinţă, dar oare cât îţi vor ajunge proviziile? Apa potabilă e porţionată, nu ai voie să depăşeşti o cotă impusă. Sunt curios dacă în apartamentele în care nu mai sunt locatari curge… le-am putea sparge, dar mi-e teamă că vom muri de deshidratare în ritmul acesta. Mulţi s-au supus. Au început să lucreze la templele divine, să reconstituie într-un fel realitatea primordială. Soarta noastră, a celor care s-au opus, este oarecum incertă. Ne răzvrătim, fugim, ne alăturăm lor sau ne lăsăm ucişi. Măcar de-am muri în deplină glorie, dar nu avem nicio şansă de a ne apăra. De îndată ce pui piciorul pe sol, e ca şi cum ai transmite semnale că eşti viu. Totul e în zadar…

Sub noi, inima ei pulsează. Se aud zvâcnituri puternice, neregulate, fără noimă. Parcă e o bestie prinsă în lanţuri, un prototip eşuat de robot, un extraterestru captiv pe care am încercat să-l supunem unor teste multiple, să vedem din ce încrengătură provine. Se aud bubuituri surde, venite din adâncuri. E vie şi mai aprigă ca niciodată.

Suntem prinşi ca într-o colivie. Arborii s-au înălţat brusc, astfel încât împung cerul cu vârfurile ascuţite ale coroanelor. Trunchiurile le sunt acum toxice, îmbibate de iodopsină, şi nu creşte în apropierea lor. Pe bolta siderală, zeci de creaturi îşi realizează zborul, supraveghind buna desfăşurare a planului de cucerire a Bucureştiului. Pot jura cu mâna pe Biblie că nu am mai văzut atâtea vietăţi în întreaga mea existenţă… parcă au răsărit din străfundurile astenosferei, parcă geneza lor e o chestiune de secunde. Toate speciile şi încrengăturile aferente domnesc pe pământ, creând haos în inima oraşului. Totul se petrece de parcă le-ar fi dictat cum să acţioneze, pe cine să atace. Capitala e un ostrov, un promontoriu în mijlocul mării de lavă care o înconjoară. Nu există scăpare, refugiu. Condiţiile pedoclimatice s-au înrăutăţit, vremea e instabilă. Plouă, ninge, tună, fulgeră, e soare arzător. Ritmul nostru de viaţă circadian, nictemeral, a fost dat peste cap. Lumina soarelui nu o vedem decât rar, iar atunci când o vedem este în cantităţi însă mult prea mari pentru a putea ieşi afară să ne regenerăm. Frunzele, înnegrite de atâta ură pentru umanitate, menţin umezeală şi umbră în permanenţă. Plantele heliofile, în principal cerealele, s-au isprăvit, aşa că resursele de hrană se împuţinează pe zi ce trece. Câteodată mă gândesc ca invenţia unor pastile care să înlocuiască nevoile fiziologice de foame şi sete n-ar fi fost chiar rele, mai ales pe timpuri ca acestea pe care le trăim, chiar dacă efectele adverse ar fi fost devastatoare.  Suntem de-a dreptul ruinaţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Rasa umană e doar un ideal…

Natura şi-a recăpătat deci deplinătatea. Ne-a înrobit, aşa cum şi noi am încătuşat-o secole de-a rândul. Societatea noastră s-a fărâmat şi astfel am redevenit oamenii peşterilor. Fiecare zi va fi de acum, dacă vom reuşi să apucăm un nou asfinţit, un succes inegalabil, un eveniment glorios. Ne-am reîntors la origini, la momentele în care omul şi viitorul său stăteau sub semnul incertitudinii. Poate că e mai bine aşa… poate că vom redescoperi ce înseamnă, de fapt, să fii uman. Dar oare natura va fi la fel de milostivă ca şi până acum? E sleită… i-am consumat toate forţele cu existenţa noastră inexplicabilă şi prin războiul acesta pe care l-a avut de purtat cu noi. Ne-a învins în cele din urmă, ne-a demonstrat că, în ciuda aşteptărilor, hazardurile coroborate puteau înfrânge omul. Era doar o chestiune de timp.

Acest text  a câştigat locul II la Concursul Judeţean de Proză SF – Suceava

Mihnea-Alexandru Găman s-a născut în Craiova pe 14 septembrie 1994. Pasiunea pentru literatură i sa înfiripat încă din perioada studiilor gimnaziale, astfel încât deţine un palmares impresionant de diplome la concursuri internaţionale, naţionale şi regionale, organizate în Brăila, Craiova, Alexandria, Sibiu, Râmnicul Vâlcea, Iaşi şa.

A participat şi fost premeiat pentru o gamă largă de creaţii literare (traducere, poezie, proză scurtă, dramaturgie).

Pentru ficţiune speculativă a fost laureat cu Premiul II – Concursul Naţional Marin Sorescu, secţiunea Literatură SF – Râmnicu Vâlcea, 2010 şi cel mai recent pentru această nişă a literatură Locul II la Concursul Judeţean de Proză SF – Suceava, 2012.

A debutat în antologiile  a doua concursuri la care a fost laureat, „Ion Creanga”, organizat de Muzeul Literaturii Iasi, si „Vasile Alecsandri”, organizat de C.N. „Vasile Alecsandri” Bacau