Pune mâna la scris!

Motto:

  „A little talent is a good thing to have if you want to be a writer.

But the only real requirement is the ability to remember every scar.”  

                                                                                      STEPHEN KING

(după o idee de Liviu Surugiu) 

„…preluarea averii miliardarului Orlando M.R., mort în urmă cu optsprezece luni, pune mari probleme familiei…”

Oana îşi savura cafeaua ascultând ştirile la radio. De la fereastra micului ei apartament nu putea vedea strada, dar fumul de ţigară  înecăcios şi persistent îi da de înţeles că Sorin Pârvu era acolo şi avea ceva de spus.

„Global”, cum i se spunea, asigura asistenţă software multor firme, dar era cunoscut mai ales pentru dezastrele pe care le prezicea omenirii. Era cel mai înverşunat critic al revistei şi al ei, în special. Orlando îl numea „geniul mârşav” şi amintirea îi provocă fiori reci.

De doi ani evita s-o întâlnească. Faptul că venise până la Complex era un semnal de alarmă şi Oana nu dorea să coboare. Îi putea ruina viaţa. De fapt, într-un fel, o făcuse deja…

„…Jeanette D.  a declarat azi că testamentul fratelui său ar putea fi contestat de familie, dacă nu se ajunge la un acord amiabil între moştenitori…”

În cele din urmă, Global se sătură de aşteptat şi lăsă în cutia poştală un bilet scris în grabă.  Se îndepărtă, hotărât şi furios, lovindu-se de un bărbat înalt, cu alură de sportiv şi şapcă de velur bleumarin.

*

Nu plecase acasă pretextând că are ceva de lucru. În realitate, încerca să-şi dea seama cine o spionează.

Revista pentru care lucra îşi avea sediul pe şoseaua de centură a oraşului, lângă un parc. Zona era destul de pustie în timpul zilei, dar seara devenea locul de promenadă al multora sau chiar de antrenament pentru atleţii amatori. Avea un birou mic în redacţie, dar îi plăcea fereastră dublă ce da spre parcul animat la acea oră a după-amiezii.

Editorul o chemase la el în birou şi îi returnase ultimul text. Nu ţipase la ea, cum făcea cu Sofia sau Mihai, dar îi atrăsese atenţia pe un ton ce nu suporta comentarii că proza aceea are final horror şi revista nu publica aşa ceva, ceea ce ştiuse încă de la început. Se aşteptase la ceva SF, fie şi soft SF, dar nu horror. „Nu mă face să pierd timpul! Am destule de făcut!”, îi spusese el conducând-o spre uşă.

Risca să-şi piardă singura sursă de venit, dar nu se putea concentra cu toate problemele pe care le avea pe cap, probleme la care se adăugaseră cotrobăitul printre lucrurile ei şi, mai nou, spionatul de afară. Era sigură că îl văzuse şi în cartierul ei pe bărbatul cu trening albastru şi  păr grizonat. I se părea cel puţin improbabil să locuiască în zona aceea, având în vedere că purta echipament de trei mii de lei.

Cotrobăitul îl atribui unuia dintre colegi, senior în redacţie. N-ar fi admis asta în faţa nimănui, desigur, dar ambalajul bomboanelor mentolate îl dăduse de gol. Se lăsase de fumat de puţin timp şi bomboanele acelea îl ţineau departe de un viciu, instituind probabil un altul.

Căuta o pedeapsă pentru colegul spion, dar se răzgândi şi puse textul respins în coş, ca şi cum ar fi renunţat la el. Trebuia să se convingă dacă ceea ce-l interesa era activitatea ei literară sau… căuta alte lucruri pe care nu le adusese acolo.

*

– Cum ţi-ai petrecut ziua?,  întrebă el şi părea să înţeleagă că lucrurile nu sunt tocmai în regulă.

Era acolo. Ea îl adusese, dar acum ezita să-i spună ce probleme avea. Ar fi ajutat-o, desigur, dar soluţiile lui erau uneori mult prea… originale pentru restul lumii.

– M-a căutat Global.

– La redacţie?

– Nu. Aici. Mi-a lăsat un bilet în cutia poştală. Scoate informaţiile la vânzare.

– Lăcomia îl va pierde curând, spuse el pe un ton egal, ca şi cum nu era vorba de o ameninţare directă la adresa existenţei sale.

– Editorul mi-a respins textul, ceea ce înseamnă că am ajuns la patru povestiri nepublicate, se plânse ea, ridicându-se de la masă.

– Te ajut, dar ar trebui să ştii că scrisul nu-i pentru toată lumea, spuse el zâmbitor.

– Şi de când te pricepi tu la asta?

Tonul ei rece trase semnalul de alarmă şi îl făcu să privească puţin debusolat faţa contrariată a femeii. Într-un târziu, înţelese că greşise.

– Vreau să spun că dacă nu pui pasiune şi nu-ţi dozezi efortul, nu ajungi prea departe. Oana, uită-te la mine. Ceva te frământă şi nu e vorba de editor, de critici sau de şantajistul ăla nenorocit. Spune-mi ce te deranjează.

Ar fi trebuit să ştie că îi place să scrie, că făcuse asta dinainte de a-l cunoaşte. Îi întoarse spatele şi se duse la fereastră. Nu dorea ca el să-i vadă lacrimile, să-i simtă dorul şi stranietatea discuţiei. Îi era frig, dar frisoanele veneau din inima peste care se aşternuse iarna. De-asta nu putea scrie.

Bărbatul se apropie şi-i luă mâinile într-ale sale. Încercă să i le sărute, dar ea şi le retrase, amintindu-şi toate acele mici răutăţi care nu i se potriveau. Se schimba şi nu-i plăcea întorsătura pe care o lua situaţia. Când îi spusese ce-a făcut, a crezut că e o glumă, apoi gluma a devenit un chin. Îl lăsă în sufragerie şi plecă la culcare,  chircindu-se în aşternutul moale sub povara dragostei ce i-o purtase.

*

Purta barba ca atunci când s-au cunoscut. În formă de ancoră, fină, dar şi atitudinea era alta. Ochii îi râdeau, era pus pe şotii, emana energie şi încredere.

– Mă ocup eu de critici şi familie. Să nu-ţi mai faci griji. E lupta mea.

Totul părea altfel şi, pentru o clipă, îşi dori să-l atingă, să-l simtă aproape. Parfumul… până şi parfumul era acolo. Şi puloverul subţire, verde ca veninul ce-i picura în suflet de ceva vreme…

Alungă imaginea hainelor şi îi privi faţa… Un sărut… Era nebună! Cum se putea gândi la aşa ceva? Se gândea, pentru că el o strângea în braţe şi buzele lui îi atingeau în joacă gâtul, tâmplele, ochii… Era doar o iluzie. Sau nu?

– Am putea ieşi la picnic. Ai şi o variantă a softului pentru telefon, ai văzut-o? Sau să mergem la Observatorul Astronomic pentru documentare, continuă el vesel. Dar nu ai nevoie de mine ca să scrii. Ţi-aduci aminte cum ne-am cunoscut? Trebuia să-mi iei un interviu şi ai întârziat patruzeci şi cinci de minute!

– Mi-au spus că ai acceptat când trebuia să fiu la tine!

– Deci, ai întârziat şi mă provocai să fiu obraznic…

– „Îmi pare rău, domnişoară, dar timpul dumneavoastră a expirat !”. Ai fost blând.

– Ai dreptate, răspunsul tău a fost obraznic: „Perfect. Acum puteţi răspunde onest la întrebări. Orice dudă de învăluire e pe timpul dumneavoastră!”. Ce abordare e asta?

– Dar a funcţionat!

– Sigur că a funcţionat! NIMENI n-a îndrăznit să mă abordeze în felul ăsta! Şi uite unde am ajuns, glumi el, făcându-i cu ochiul. Nu te mai gândi ce e corect, ce crede lumea. Scrie cum vrei tu. Spulberă-le convingerile! Dă-le de gândit!

Orlando tăcu şi aşteptă puţin, să fie sigur că era atentă. Ceea ce urma să-i spună putea schimba definitiv relaţia lor.

– Ştiu de ce te-ai supărat pe mine ultima dată. Ar fi trebuit să-ţi spun… Unele lucruri nu le mai percep ca voi… Altele au căpătat importanţă. E un proces ireversibil. Am înlocuit unele amintiri cu noi informaţii, dar tot am nevoie de spaţiu…

Oana întrerupse contactul şi zvârli casca-vizieră pe masa din bucătăria apartamentului ei amărât, dintr-un cartier mărginaş. Sufrageria, vila, Orlando… erau doar un vis.

*

Lica, doamna administrator şi cerberul imobilului,  mergea la cumpărături de două ori pe săptămână, trăgând după ea un căruţ de piaţă. Era una din acele zile şi comisarul Alexandru Eremia aşteptase cu nerăbdare s-o vadă plecată. Era autorizat să intre în apartamentul Oanei, dar chiar şi aşa, simţea că-i înşela încrederea acordată cândva…

În urmă cu patru ani, ca nou sosit la „Economic” fusese trimis să investigheze cazul unei arhive distruse. Când a ajuns la vilă a înţeles că urma să-şi primească testul de „boboc”. Orlando, proprietarul firmei, sosise în acea dimineaţă din China şi înăuntru era mai multă activitate decât în secţia de poliţie. Omul nu accepta ineficienţa, asta era clar. Toţi păreau să aibă ceva anume de făcut. Atunci a cunoscut-o. S-a apropiat de el zâmbind, i-a strâns mâna şi l-a încurajat să fie el însuşi. „Nu crede nimic din ce ţi s-a spus. Judecă singur. Susţine-ţi punctul de vedere, dacă ştii că ai dreptate. Aşa îi câştigi respectul.” Fusese convins că femeia îl confundase, că nu lui trebuia să-i facă recomandările, dar îi urmase sfatul şi avusese dreptate. În cei doi ani care au urmat, deşi drumurile li s-au întâlnit adesea, Orlando îl tratase cu respect. Până la un punct…

Alex ceruse detaşarea pentru acest caz. Circul familial legat de moştenire se desfăşura mai ales în capitală, dar câţiva dintre intermediarii selecţi ai pieţei negre se mutaseră aici, în provincie. Orlando putea fi un păpuşar excelent, chiar şi după moarte, dar ceea ce-l convinsese să insiste era faptul că cercul se strângea în jurul Oanei. Ceva se întâmpla.

Apartamentul era identic cu al lui. Ceea ce înseamnă că şi mobila fusese cumpărată din acelaşi loc. Nu găsi nimic nou. Lucrurile personale erau împachetate sau aşezate astfel încât, dacă s-ar fi anunţat subit evacuarea imobilului, în doar câteva minute ar fi fost departe. Nu se simţea acasă. Era un provizorat.  Plantă „martorii” şi se pregătea să plece.

Apoi zări casca-vizieră şi laptopul. Le mai văzuse… Pulsul i se acceleră. Instinctul îi spunea că acolo se ascunde ceva. Nu se putu abţine şi deschise laptopul, sistemul porni… Cerea parolă. Va trebui să aştepte.

*

„… cazul nu a ajuns în instanţă, în parte şi datorită testamentului neobişnuit…. sunt susţinători de ambele părţi şi se încearcă forţarea unei decizii sub pretextul că afacerile ar avea de suferit, deşi avocatul defunctului a declarat că firmele au o structură organizatorica stabilă şi ar putea rezista ani buni, numai cu un Consiliu, fără vreuna din minţile aprinse ale familiei, declaraţie care a  dus la escaladarea conflictului. Aseară, la talk-show-ul….”

Alex opri radioul. Nu reuşea să înţeleagă ce urmărise omul de afaceri cu testamentul acela. Că îndepărtase familia de Oana, asta era clar…

Orlando fusese în atenţia Poliţiei tot timpul. Deşi nu reuşiseră să-l prindă cu nimic, circulau tot felul de zvonuri, dar Alex învăţase să nu le mai asculte. O revăzuse pe Oana de câteva ori, avusese ocazia să converseze, ba chiar au băut o cafea împreună în supermarket. Aşa a aflat mai multe despre ea, despre pasiunea pentru scris şi colaborarea cu unele reviste, sub pseudonim, pe teme sociale. Fusese uimit că iubita lui Orlando avea legătură cu presa. Nu l-ar fi crezut capabil de o astfel de alegere, la câtă paranoia era în jurul lui. Şi îi văzuse împreună… La petrecerea dată în cinstea oraşului, Orlando o sărutase în public, apoi îl privise într-un mod pe care nu-l va uita. Alex se considerase avertizat. Şi Orlando nu avertiza niciodată. Cel puţin… aşa se zvonea.

De-asta nu credea că ar fi pus-o pe Oana în pericol. Testamentul era una, „transhumanţa” infractorilor era alta. Şi ea? Dispăruse o perioadă, apoi apăruse aici. Îi recunoscuse stilul, chiar dacă scria altfel… Simţise că îi e teamă şi… se trezise în faţa şefului cerând delegarea în provincie.

*

Era hotărâtă să-şi înfrunte soarta. Îşi făcuse un program şi îl repeta în gând, ca şi cum i-ar fi fost teamă că va uita ce are de făcut. Prima oprire era redacţia. Ajunse devreme, aproape că-i întâmpină pe toţi, dar ea avea nevoie de editor. Cu câteva zile în urmă, păruse mai degrabă dezamăgit decât supărat. Avea să-i ceară detalii despre lucrările ei.

Acesta apăru târziu şi oricine altcineva n-ar fi îndrăznit să ceară o întrevedere. O pofti în birou şi o lăsă să-şi spună mica tiradă. Se vedea că muncise la ea, măcar atâta satisfacţie să-i ofere.

– Gata? Ai înnebunit dacă-ţi imaginezi că am ceva cu lucrările tale. Uite, astea sunt problemele, spuse el aruncându-i în braţe un dosar.

Găsi înăuntru povestirile respinse, cu adnotările lui pe margine şi câteva pete de cafea, drept personalizare. Nu înţelegea.

– Şi de ce nu mi-aţi spus?

– Pentru că te ştiu fată isteaţă şi mă aşteptam să-ţi dai seama singură ce nu merge, să le refaci şi să stăm din nou de vorbă. De două luni am un contract pentru tine, chiar dacă alegi să lucrezi şi ca freelancer. Ai putea câştiga mult mai bine şi ţi-ai oferi un trai decent, într-o locuinţă bună, nu în magherniţa aia. Povestirilor tale le lipseşte… o atingere, foarte puţin să fie bune. Nu ştiu ce naiba se întâmplă cu tine de le distrugi la final. Scriai mult mai bine. Da, ştiu cine eşti. În meseria asta şi într-un oraş ca ăsta, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. S-a dus, mergi înainte, lasă trecutul că eşti tânără şi trece viaţa pe lângă tine.

– Un contract?

– Asta e tot ce-ai reţinut?

– Păi, restul… le ştiam. Aveam nevoie doar de confirmare. Ce fel de contract?

– Rubrică socială permanentă. Ceva ce-ai mai făcut. Îţi revii, faci rost de personaje şi te apuci de scris la modul serios.

– Ăsta nu e sfatul lui Hemingway?

– Clasicii şi geniile gândesc la fel.

– Nu se va supăra….

– …Nu. Pentru că l-au arestat aseară şi, din câte mi-a explicat mie comisarul, n-are şanse să scape curând. Aşa că n-am putut să-l scot, nici bomboanele mentolate nu mi-au permis să le las.

– Dar ce-a făcut?

– Nu ştiu, că nimeni nu suflă o vorbă, dar aflu eu… sau tu. Fii pe fază. Mai eşti aici?

Părăsea sediul redacţiei când o maşina a poliţiei opri lângă ea. Îl recunoscu pe Alex, dar nu înţelegea de ce o invita la secţie. Strângea la piept laptopul, dar nu făcuse nimic… încă.

*

La insistenţele ei, laptopul fusese lăsat în camera de interogare până la finalizarea declaraţiei, dar nu se grăbeau deloc. Trecuseră mai bine de treizeci de minute, până şi cel care păzea „proba” se plictisise, dar Alex nu revenise, aşa cum îi promisese.

– Avocatul Bebe Dima a sunat aici şi este greu de mulţumit. Ne acuză de abuz şi cere să te eliberăm imediat. Tu ce zici, Oana? E un abuz sau ascunzi ceva teribil?

– Urma să-l ucid.

– Pe cine?, articulă greu Alex.

– Pe el, cel din laptop. Nu e Orlando.

Privirea lui spunea totul. O vor duce la nebuni, dacă nu explică rapid despre ce e vorba.

– În urmă cu doi ani, Orlando mi-a arătat laptopul şi casca, începu ea, frământând în mâini o batistă. Tot atunci mi-a dat şi parola. A spus că sunt pentru mine, că trebuie să le folosesc împreună dacă lui i se întâmplă ceva… De câteva ori a deschis discuţia despre descărcarea conştiinţei într-un computer, maparea şi conservarea amintirilor. Ştiam că într-un viitor apropiat ar putea fi posibil, cel puţin din punct de vedere tehnic, dar n-am crezut niciodată că se poate „descărca” sufletul, conştiinţa… ceea ce ne face să alegem, să fim unici în comportament. Apoi, a murit. Îi ştiam pasiunea pentru softuri complexe, unele le dezvolta cu un programator local, Sorin Pârvu, dar nu am avut niciodată acces la proiectele sale şi-mi spuneam că decât să văd un film de bun rămas, fie el 3D sau altcumva, mai bine mă lipsesc. Am accesat softul târziu, după vreo şase luni. La început am crezut că e o glumă. Casca-vizieră mi-l reda pe Orlando nu doar fizic, ci cu amintiri, gânduri, reacţii… Îmi spunea că mintea lui era transferată în computer şi că aveam acces la toate acele informaţii alese dintre cele mai bune amintiri începând din copilărie până la… perioada apropiată morţii sale.

– Ai verificat ?

– Nu. Pentru că iniţial am fost bulversată de noutate, apoi pentru că începea să manifeste personalitate şi nu era deloc plăcut. Fiecare dintre noi considerăm importante anumite fapte, principii, sentimente… Nu le putea diferenţia şi rezultatul era un chin. Lucrurile s-au agravat şi am început să mă tem. Foloseam echipamentul din ce în ce mai rar. Era evident că-i dispar amintiri, că se transformă… Ultima oară am înţeles că trebuie distrus. Îmi cerea să-l las să se descarce, dar cel mai rău a fost că s-a folosit de amintiri preţioase ca să mă convingă să-l ajut…

– Ai folosit  alte echipamente?

– Nu. Mi-a sugerat să folosesc telefonul pentru a rula softul la un picnic. Aşa mi-am dat seama. Şi n-am făcut-o.

– Cine ştie de soft?

– Eu şi Sorin Pârvu.

– Familia? Avocatul?

– NU! Cu familia nu s-a înţeles niciodată, iar Bebe Dima avea şi-aşa destule de făcut. Oricum… nu ar fi înţeles mare lucru.

– – Te întâlneai cu Sorin Pârvu?

– Nu. Nici măcar întâmplător. Omul mă evita cât putea, până de curând. Avea nevoie de bani şi m-a ameninţat că vinde informaţiile.

– Ce-ai făcut?

– Nimic. Ce puteam face? Câteodată mă gândeam că ar fi bine dacă m-ar scăpa de coşmar.

– Ce aveai de gând să faci cu laptopul?

– Să-i dau foc.

– Un soft se poate şterge.

– Nu e un soft oarecare. Aveam nevoie de ceva definitiv.

– Mai ai ceva de adăugat înainte de a lua probele?

– Aveţi grijă. Nu ştiu ce poate face.

– Ţi-a atras ceva atenţia?

– Tocmai mi-am dat seama. Telefonul, cadou de la Orlando, are aceeaşi parolă. Chiar a menţionat că nu o pot uita şi că nu sunt decât trei parole care pot accesa softul.

– Pentru tine, el şi Pârvu?

– Probabil.

– Câte astfel de sisteme există?

– Nu ştiu. Pot presupune doar că pe acesta l-a folosit Orlando, iar Pârvu şi-ar fi putut face unul.

– Mă retrag, dar revin mai târziu. Înţelegi că nu te pot elibera….

*

Deşi aglomerat, în biroul comisarului şef era linişte. Aşteptau ca expertul IT să-şi spună părerea.

– Am veşti proaste, spuse acesta. Casca-vizieră şi laptopul poartă sigla „O’s D”. Poate că acesta este prototipul, dar o firmă chinezească a lansat acum un an un produs cu aceeaşi siglă, având preinstalat un joc numit „Orlando’s Deal” şi pot să vă spun că au succes. În principiu, jocul îţi oferă opţiunea de a alege cine vrei să fii, Orlando îţi propune o afacere prin care tu renunţi la ceva din ceea ce ai obţinut până la acel nivel, iar el îţi oferă nişte aventuri virtuale extreme. Jocul poate dezvălui caractere, fobii… e super. Dacă softul infomorf poate fi încărcat chiar şi pe aparate mici, purtătoare de memorie, este posibil să se activeze în cazul în care aparatul respectiv este parolat cu unul din cele trei coduri de acces. Ghinionul sau norocul fiecăruia.

– Adică, în acest moment, ar putea fi mulţi utilizatori ai drăcoveniei ăleia ?

– Da. Şi s-ar putea să li se pară cel mai tare joc tocmai din cauza asta.

– Adică e posibil ce-a îndrugat femeia?, continuă nedumerit comisarul şef.

– Da, domnule. Mi-ar place să accesez eu prototipul, dar… e mai bine să-l trimitem în capitală. Au condiţii să ruleze aşa ceva.

– Doctore, eşti sigur că lui Pârvu de la asta i s-a tras?, se întoarse comisarul şef spre cel din stânga sa.

– Da, era conectat şi suprasarcina i-a făcut terci creierul. A ars rapid, dacă nici cel care-l fila nu şi-a dat seama decât când era prea târziu. N-am mai văzut aşa ceva. Nici pompierii.

– Fir-ar să fie! Nu putem inventa leac pentru cancer sau alte boli, dar am creat inteligenţă artificială.

– Sistemul valorează miliarde. Pe-al lui Pârvu l-am pierdut… Dacă ea distrugea probele…

– Şi de ce o acuzam, Georgescule? Că şi-a ucis calculatorul? Sincer să fiu, îmi pare rău că ne-am grăbit să-i săltăm. Dacă aş fi ştiut ce vrea să facă, pe ea aş fi căutat-o mai târziu. Scăpa lumea de-un necaz. Dar dacă zici că necazul ar putea fi în lumea largă, acum ce facem?

*

Adormise cu capul pe masă. Era târziu în noapte când Alex reveni. Dormise bine, se simţea uşurată, indiferent ce-ar fi urmat, dar el îi spuse că e liberă, că nu o acuzau de nimic.

– Atunci pe cine acuzaţi? Unul din colegii de la revistă este arestat, explică ea când îi văzu nedumerirea.

– A, el mai are de stat. Era în legătură cu Pârvu, are nişte găinării la activ, a adus mulţi infractori în zonă, … nu e cazul să-l plângi.

– Îi iau postul în redacţie, spuse ea şi el râse.

Era bine să se poată destinde. Lucraseră în draci, activaseră coduri secrete, anunţaseră organisme internaţionale, dar războiul trebuia dus pe muteşte.

– Ce-ai de gând să faci?

– Mă duc în parc, îmi limpezesc puţin gândurile, apoi merg la revistă şi scriu primul articol ca redactor.

– Te însoţesc. Ştii, am întors lucrurile pe toate feţele, dar nu înţeleg care-i rostul circului cu testamentul.

– A existat o variantă şi mai urâtă decât cea a utilizării gradelor de rudenie, în loc de nume… Când a avut primul accident, decât avocatul s-a dus la spital. Familia se instalase deja în vilă, organizând priveghiul, aşteptând vestea proastă şi pândindu-se unul pe altul să nu dispară ceva din ceea ce era de împărţit. Orlando n-a uitat asta şi a vrut să le dea o lecţie. Circul se va termina curând. Îşi vor prima partea şi… după ce-au trecut prin toate astea timp de doi ani, vor fi mai calculaţi, nu se vor grăbi să-şi vândă acţiunile, vor fi mai receptivi la sfaturile primite de la Consilii şi nu vor duce firmele la faliment prin destabilizare.

Alex tăcu. Era greu să concureze cu el, chiar şi mort.

– Nu ştiam că lucrezi aici, schimbă ea subiectul.

– Sunt doar detaşat temporar, dar cine ştie… poate mă las convins…

– Un interviu îţi surâde? Trebuie să scriu un articol. Dacă-mi poţi oferi ceva informaţii…

– Dacă-mi dai o cafea, ofer şi feedback, spuse el zâmbind.

*

Familia lui Orlando şi-a primit moştenirea….

Despre Alex se ştie că este comisar şef  de poliţie într-un oraş din centrul ţării….

Oana a devenit o apreciată scriitoare SF… sau cel puţin aşa se zvoneşte…

Dar tu… Ai jucat „Orlando’s Deal” ?

Nu vrei să încerci?

Anişoara Peţa s-a născut la 26 decembrie 1967. Locuieşte în Giurgiu, iubeşte muzica şi literatura, în special genurile SF şi thriller.
Şi-a propus să-l îmbrăţişeze pe Stephen King, dacă îl va întâlni vreodată, în semn de apreciere pentru felul său direct de a fi şi sfaturile oferite în „Misterul regelui. Despre scris.”