(Marele Premiu ARSFAN 1995)

 

– E fetiţă. Cum ai vrea s-o cheme?

– Cum vreau eu?! Să-i zicem… Eral?

– Îmi place. Eral, fiindcă nu e un copil Real.

– E frumoasă, dar nu seamănă cu mine.

– Vrei să fie frumoasă şi să semene cu tine?! Fii sigură că nu te-am înşelat, nici măcar nu m-am visat cu alt bărbat. Tu eşti bărbatul visurilor mele.

 

 

 

 

 

CNR-NEWS, LIFE

În studio, sub reflectoare, realizatorul emisiunii şi doi invitaţi.

REALIZATOR TV: Domnul Ramsey Valentino, managerul celei mai stranii fabrici din lume! Iniţial un experiment, o utopie, acum o realitate. Cum v-a venit ideea?

RAMSEY VALENTINO: În urmă cu trei ani, urmărind chiar emisiunea dumneavoastră, m-a atras expresia unui om de afaceri: “uzina mea va depăşi cele mai îndrăzneţe visuri”. Atunci m-am întrebat prima oară: ce-ar fi dacă oamenii ar lucra în vis? Să poţi dormi şi munci în acelaşi timp – nimeni nu-şi mai imaginase asta!

REALIZATOR TV: Presa a făcut tot felul de speculaţii…

R. VALENTINO: Nu avem secrete. Sute de studenţi au început voluntari în acest proiect şi acum cotizez pentru ei la asigurările sociale.

REALIZATOR TV: L-am invitat pe profesorul David Cameron care are pentru dvs. câteva întrebări…

DAVID CAMERON: Domnule Valentino, de ce produsele dvs. sunt mai ieftine decât ale concurenței?

R. VALENTINO: Pentru că muncitorii au un randament de 100%! În plus, angajând personal necalificat, majoritatea tineri, plătesc un impozit mai mic.

DAVID CAMERON.: Ne puteţi spune cum fac ei faţă pe o linie atât de sofisticată?

R. VALENTINO: Domnule profesor, dumneavoastră nu ar trebui să mă întrebaţi aşa ceva. Ştiţi foarte bine că în ultimele zeci de mii de ani creierul omenesc nu a suferit nici o schimbare, iar un ţăran analfabet poate fi  mai dotat decât laureatul premiului Nobel. Diferenţa constă în educaţie, iar Vistronic înlătură această diferenţă. La urma urmei, nu putem pretinde unui aristocrat să viseze mai savant decât servitorul său!

REALIZATOR TV: Muncitorii îşi amintesc ce se întâmplă în timpul lucrului?

R. VALENTINO: Evident! Cum altfel să progreseze?

REALIZATOR TV: Dar nu e periculos un somn de opt ore cu un vis de aceeaşi durată pe care să ţi-l aminteşti în întregime? Domnule profesor Cameron…?

DAVID CAMERON: E mai mult decât periculos! Somnul este de două feluri: lent şi rapid în care se înregistrează mişcări oculare rapide (MRO). În somnul rapid îşi au originea visele. Privarea de somn rapid duce la psihoză, dar excesul poate fi şi mai grav. Omul nu trebuie să viseze tot timpul somnului; pauza creierului e obligatorie, această undă de ştergere rapidă a memoriei…

R. VALENTINO: Dimpotrivă, această undă de ştergere dăunează memoriei! Tinerii implicaţi în experimentul meu vor fi primii care-şi vor dovedi superioritatea…

REALIZATOR TV: Până la urmă tot nu ne-aţi spus cum se desfăşoară lucrul. Explicaţi, vă rog, pentru telespectatorii care încă nu ştiu…

R. VALENTINO: Nici eu însumi nu știu în întregime! Dar savanții mei… Propriu-zis maşinile lucrează, Vistronic fiind complet automatizată, ca atâtea alte uzine, numai că aparatele trebuie pornite, dirijate, supravegheate, oprite de cineva şi acest cineva nu mai trebuie să stea în faţa pupitrului ori să umble prin hală: el intervine direct în computerul de secţie, de fiecare dată când e nevoie…

REALIZATOR TV: Vistronic, uzina unde se doarme fără ca patronul să se supere! Domnule Valentino, în încheierea emisiunii, ce planuri de viitor aveţi?

RAMSEY VALENTINO: Să măresc uzina, să ofer posibilitatea acestui Vis tuturor oamenilor, tineri, bătrâni, orbi, fără mâini sau picioare…

VISTRONIC, HALA 002

Complet gol, Steve se pregătea să intre în Ou. Privi spre celelalte două sicrie, apoi urcă în al său. În restul Ouălelor aliniate de-a lungul halei, se vedeau umbrele altor tineri care se întindeau pe spate.

– 5 minute până la intrarea în schimb! anunţă programul.

Capacul de sticlă culisă peste el punându-i înaintea ochilor obişnuita inscripţie:

ACNUM AL TINEV ITA ENIB

ROSU NMOS AZEARU AV ARTSAON AINAPMOC

 Îşi prinse cele trei ventuze, una pe frunte, alta pe inimă şi ultima pe penis. Un jet de aburi ţâşni, adormindu-l într-o clipă.

– Steve! Întotdeauna mă schimbi la timp, nu întârzii niciodată!

Întotdeauna spui platitudinea asta! mormăi.

– Fii sigur că nu am cum să nu întârzii!

– Vă rugăm, limitaţi-vă!

Cei doi se priviră faţă în faţă – sau numai crezură că se privesc.

– Nu ţi-a spus nimic Stanley? zise Steve.

– Care Stanley?

– Pe care-l schimbi, la dracu’! Nu suntem decât trei inşi la maşina asta!

– Ce să-mi spună?! Mai repede, omule, nu vreau să dau de bucluc!

– Nici eu nu vreau să iau salariul pe jumătate!

– Limitaţi-vă.

Steve continuă în şoaptă, de parcă ar fi putut înşela maşina de control.

– Nu ştiu ce dracu’ faceţi, dar în loc de 24 ore în compartimentul nostru ies când 15 minute mai puţin, când 20…

– Matt James şi Steve Cameron,  051 şi 052! Vă anunţăm încetarea visului!

Oul se desfăcu şi două din cele trei sicrie ieşiră ca nişte pui eclozaţi prematur. Rămaseră aşa, o clipă, între sutele de Ouă ale halei, apoi o ventuză coborâ din tavan şi le absorbi.

 

VISTRONIC,

LABORATORUL  ALFA

…Sala părea laboratorul unui alchimist. Pe jos se încolăceau cabluri precum dendritele unor neuroni gigantici. Printr-un portal triunghiular apăru ţopăind un pitic bătrân cu păr vâlvoi şi ochelari coloraţi. Începu să umble la display-urile celor două sicrie.

– Vranick!

Bătrânelul sări ca ars spre ecranul din care părea că iese fum. Nu ieşea – era doar Ramsey Valentino pufăind nervos din trabuc.

– S-a întâmplat ceva? se mişcă trabucul întrebător.

– O ceartă obişnuită între doi lucrători, domnule…

– Obişnuită?!  Între lucrători? M-ai asigurat că nimeni nu vorbeşte cu nimeni!

– Nu erau muncitori pe aceeaşi tură, domnule. Îşi predau postul…

– Înţeleg! Dar asta nu înseamnă că-mi şi place!

Imaginea dispăruse, dar fumul părea că încă mai persistă în ecran. Bătrânelul înghiţi în sec. Ridică receptorul.

– Sunt Vranick. Dă-mi la contabilitate.

Aşteptă puţin.

– Cu Solther!

– Da, domnule! Solther aici, domnule!

– Spune-mi, Solther, muncitorii au toţi salarii egale?

– În funcţie de secţie.

– La cei care lucrează în aceeaşi secţie mă refer!

– După calificare, domnule! Unii lucrează mai puţin eficace…

– Sau mai puţin timp?

– Nu ştiu, domnule, nu m-am gândit la asta… până acum.

Închise telefonul. Nu era mulţumit. Poate că ceva începea să-i scape.

 

REŞEDINŢA CAMERON

În ciuda orei târzii, părinţii îl aşteptau la masă, ţepeni ca nişte statui.

– Steve, renunţă. Renunţă, Steve.

– Mamă, renunţă. Renunţă, mamă!…

– Unchiul tău e în Vistronic, vorbi domnul Cameron cu glas grav.

– Unchiul Dav? Vedeţi?! Un savant ca el a înţeles avantajele muncii în somn…

– S-a infiltrat printre angajaţi. E convins că se întâmplă ceva acolo.  Fiule…  la vârsta ta, aveam deja o familie. Noaptea nu dormi, o prietenă n-ai…

– O prietenă am; de ieri. Am cunoscut-o la cursuri, suntem colegi de grupă.

 

VISTRONIC, SECŢIA ANGAJĂRI

Din biroul şefului de personal trecu în cabinetul pentru vizita medicală. O asistentă ursuză îi făcu semn să se aşeze în tomograf. Inelul magnetic întârzie în dreptul taliei.

– De când purtaţi sterilet?

– De trei ani.

– Trebuie să renunţaţi la el.

Danna ieşi din cilindrul magnetic.

– Doar nu mă angajez la o fabrică de făcut copii!

– Nu trebuie să purtaţi corpuri străine în visspaţiu, continuă asistenta.

Nu era deloc convingătoare. Îşi duse mâna la meşa pe care o purta de trei zile.

– De ce?

– V-ar putea afecta condiţia biologică. Steriletul ar deveni un organ adevărat. Aţi putea rămâne sterilă în viaţa reală.

Se gândi ce simplu ar fi rezolvată astfel problema alopeciei.

– Adică, în cazul unei plombe dentare… sau un picior de lemn…

– Doriţi să lucraţi în Vistronic sau nu? o repezi femeia.

 

VISTRONIC, CULOARELE UZINEI

Culoarele uzinei erau pline de tineri care mergeau într-un singur sens.

– Steve!

Era tipa de la cursuri.

– Danna? întrebă mai mult spre a verifica dacă i-a reţinut numele.

– Prima mea zi de muncă! M-au convins colegele de grupă. E cea mai tare grupă din facultate… Se pare că aveţi aici nişte senzaţii super. Mai tari ca amfetamina.

– Da?! Mie nu mi s-a părut.

– Cum?… Nu ştii?!

– Ce să ştiu?

– Aşteaptă şi ai să vezi. Aşteaptă-mă.

Ajunseseră la scările rulante. Bărbaţii o luau într-o parte, femeile în cealaltă.

– Ascultă…, se prefăcu Danna că-l sărută pe obraz. Peste o oră ne vom revedea.

 

ÎN VISSPAŢIU, PESTE O ORĂ

Steve evită să se mai certe cu Matthew, iar acesta dispăru cât de repede putu. Nu trecu mult timp şi o durere în tot corpul îl făcu să tresară – inclusiv în sicriu.

Era Danna. Cu adevărat venise. Intrase în visul lui!

– Stai liniştit. Şi pe mine mă doare.

– Cum naiba ai reuşit?

Chinurile creşteau şi Steve se strâmbă de durere.

– Încearcă şi tu să te apropii de mine puţin! exclamă Danna. Cât crezi că mai pot ţine contoarele oprite?

În sfârşit, se atinseră. Trupurile goale se înlănţuiră mai repede decât s-ar fi aşteptat, iar durerea dispăru instantaneu.

– Dar eşti… palpabilă, nu glumă!

– Ca şi maşina asta! Dacă pe ea o putem „atinge”, între noi de ce nu?!

– Acum înţeleg minusurile în pontaj.

– Steve! Tu nu simţi nimic?

– Ce?

Danna înghiţi în sec. În raclă, trupul ei gol se acoperise de transpiraţie.

– Steve… sunt super-superexcitată!

– Ştii…, făcu el complexat. Ar fi o problemă. Nu cred că eu… aici, în visspaţiu… mă excit.

– Fir-ar să fie! Am uitat! Nu trebuia să-ţi mai pui ventuza pe… ştii tu ce!

– De ce?! Să fac pe mine?

– Să faci pe dracu’! De-aia nu ţi se scoală!

– De unde naiba ştii ?!

 

CANTINA VISTRONIC

Serviră o cafea, destul de jenaţi, fără să se privească.

– Informaţiile pe care le-am primit s-au dovedit corecte, rupse ea tăcerea. Eram foarte excitată.

– Crezi că dac-o făceam, acum nu mai erai?

– La nivelul supracortexului se petrece ceva… Oricum, tot acolo se întâmplă şi când o faci în realitate.

 

VISTRONIC, SALA DE COMANDĂ

Ramsey Valentino, un uriaş bărbos, cu ochi mici şi nas borcănat, avea, în ciuda dimensiunilor, proporţiile unui pitic. Se legăna în şezlongul-balansoar ţinându-şi degetele împreunate pe burta umflată ca un sac, în vreme ce nori de fum ieşeau rar din barba neagră şi deasă unde trabucul dispărea încet.

– Să înţeleg că nu facem nici un progres? vorbi el cu aparent calm.

– Faptul că se chiuleşte era planificat, zise Vranick. Problema e să folosim asta numai în favoarea planului.

– Mi se pare că ai îmbătrânit prea rău, Vranick.

Savantul tresări.

– Studenţii, tot mai isteţi, îşi dezvoltă vise în vis, adăugă el după o vreme.

– Consideri că e periculos? pufăi trabucul.

– S-ar putea să fie chiar necesar. Omul are nevoie să viseze liber…

– Înţeleg. Totuşi, nimeni nu s-a plâns până acum de îmbătrânire.

– Compania are dreptul de a reînnoi contractul în fiecare an.

Ramsey se opri din legănat.

– Oameni care îmbătrânesc în vis! La prima vedere nu pare îngrozitor.

– Aşa e. Cu toţii îmbătrânim, numai că, în cazul ăsta, viteza e diferită.

– Problema e ce se va întâmpla cu muncitorii mei când, doar în câţiva ani, vor îmbătrâni de tot – în vis; şi vor muri – în vis.

– Nu vor mai visa, şopti Vranick. Se vor scufunda într-un hău negru şi, când se vor trezi…

– Dacă se vor mai trezi!

Ramsey Valentino dădu cu pumnul în masă:

– Ai spus că vei descoperi antidotul! Descoperă-l!… Sau, cel puţin, certitudinea că nu există! Dacă nu-l descoperim noi, nimeni altcineva nu trebuie s-o facă!

– Ştii bine…, se îndârji piticul. Eu însumi am încercat să inversez procesul pe pielea mea!

– Vranick, nu mai e nevoie să-mi spui că ai doar 26 de ani. Vindecă-te şi vei fi cel mai bogat medic din lume.

 

REŞEDINŢA CAMERON

Planurile lor, de a face în realitate ceea ce nu mersese în vis, se năruiră rapid când, în ciuda orei târzii, descoperiră că toată familia îi aştepta, inclusiv unchiul Dav.

– V-am văzut luna trecută la televizor, încercă Danna să-şi mascheze neplăcerea surprizei.

– Unchiul Dav, vorbi domnul Cameron, vrea să ne aducă la cunoştinţă ce a aflat de când s-a infiltrat în Vistronic.

– Conform calculelor mele, începu bărbatul direct, în Vistronic consumul de energie e de 72 de ori mai mare decât cel normal.

Se vedea că e profesor universitar. Probabil că tot așa începea și la curs, direct de pe coridor, dinainte de a-și arunca servieta pe catedră.

– Şi ce-mi pasă? replică Steve. Ramsey plăteşte!

– Nu e vorba de factura la electricitate, continuă David, ci de metabolism. Asta înseamnă că, lucrând opt ore pe zi, în doi ani vei fi bătrân, dragul meu nepot.

– Nu intenţionez să lucrez atât acolo. Şi, oricum, nu observ să fi îmbătrânit.

– E vorba de Steve din vis. Acolo îmbătrâneşti.

Domnul Cameron aprobă din ochi.

– Explică-le ce înseamnă asta, David.

Fratele său oftă.

– V-aţi visat vreodată bătrâni?

– Nu cred…, răspunse Danna. Fiind tânără, mă visez tânără.

– Iar eu, fiind bătrân, mă visez bătrân. E o legătură firească între cele două planuri; visul nu poate exista fără realitate şi nici aceasta fără vis. Înţelegeţi?

– Nu sunt sigur, se zgribuli Steve.

– Ai face schimb cu mine? întrebă David în şoaptă. Hai, vrei să facem schimb?

– Nu! se înfioră tânărul. E… interesant. Ce ai de gând?

– Ceasurile din visspaţiu merg de 72 de ori mai încet, iar visătorii lucrează de tot atâtea ori mai mult. Voi da în judecată firma.

– Vă trebuie dovezi! zise Danna.

David Cameron o privi fix, până în adâncul ochilor a căror agitare o puse doar pe seama neîncrederii.

– Tânărul meu coleg, Herbert George, a murit ieri în somn, şopti el. Organele interne păreau foarte ok, la autopsie. În schimb, creierul avea toate datele clinice ale unui bătrân.

 

CULOARELE UZINEI VISTRONIC

– Totuşi, nu văd motivul pentru care să plecăm de aici.

Erau din nou în şuvoiul de tineri ce cobora spre adâncurile Vistronicului, ca o pastă predigerată prin esofagul unui monstru aflat la siestă.

– Dacă unchiul tău are dreptate, continuă Danna, va câştiga procesul şi atunci mamutul ăsta se va dizolva pe cale legală. Muncitorii vor fi despăgubiţi…

Steve zâmbi.

– Tu chiar ai trebui despăgubită, având în vedere ce pierzi…

 

VISSPAŢIU, hala 002

LOC.  A / 050,051,052

Spre surpriza sa, renunţarea la ventuză plus apariţia Dannei, îi provocară o erecţie îngrozitoare.

– Uşor, nebunule! se aşeză ea alături, la fel de excitată.  Doamne, cât e de mare!

– În realitate nu e chiar aşa…

VISTRONIC, VISSPAŢIU

– Uită-te la mine. Observi vreo schimbare?

– Ce vrei să spui? se miră Danna.

Steve oftă.

– Aşa e, n-ai cum să observi doar după trei luni în visspaţiu.

– Steve, sunt aici doar de opt zile!

-Ai uitat teoria lui Cameron? Nu putem fi obiectivi… Suntem în aceeaşi barcă, n-avem cum să ne dăm seama de viteză uitându-ne unul la celălalt!

– Ne trebuie o oglindă… Steve, uită-te în ochiul meu!

El îi cuprinse faţa în palme, dar un ţiuit puternic îi înnebuni pe amândoi.

– Contoarele! ţipă Danna. Or să se dea peste cap!

 

POARTA VISTRONICULUI

Steve o luă în braţe şi o strânse puternic, aproape tremurând.

– Steve? Ce e…

– Danna… Când m-am uitat în ochiul tău… Sunt mai bătrân… cu cel puţin opt ani! După patru luni reale de când sunt aici, Dumnezeule!

ÎN VISSPAŢIU

Se întâlniră pentru o discuţie serioasă, cu ventuzele puse.

Danna se uită îndelung în pupila lui.

– Cred că şi eu arăt mai în vârstă puţin.

– Ce facem? Mai rămânem aici? Danna?…

– Rămânem. Vreau anii mei înapoi! Steve… Dacă mai târziu, fără anii ăştia de vise, n-o să mai putem trăi?!

Se crispă de durere.

– Ah! Dumnezeule…

Steve o strânse şi mai tare în braţe.

– Dar nu te-am lăsat singură!

– Poate tocmai asta e…

– Ce vrei să spui?

– Ceva mişcă aici… Vezi?

– Dumnezeule al viselor!!!

– Steve… Cred că… sunt gravidă.

 

liviu surugiuNăscut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.