Pentru început, ca de obicei, o scurtă introducere:

Ye Zhetai e astrofizician chinez celebru. Celebritatea nu-i aduce însă acestuia nici un avantaj ba, din contră, devine o victimă a Revoluției Culturale Chineze iar fiica sa, Ye Wenjie, e obligată să asiste la execuția publică a tatălui său. Deși pentru moment scapă de furia Gărzilor Roșii devine automat o proscrisă, deportată într-o echipă de muncă undeva în Nordul Chinei. În ciuda prudenței sale are un moment în care lasă garda jos, oferindu-se să transcrie pentru un coleg al ei un memoriu în care era tras un semnal de alarmă despre defrișările demente impuse de planul de producție. Statutul ei se agravează în consecință – fiind la un pas să fie aruncată în pușcărie pentru sabotaj ba chiar lăsată pur și simplu să moară de frig. În mod miraculos e salvată in extremis de un fost elev al tatălui ei care îi oferă alternativa unei „condamnări pe viață într-o bază ultrasecretă a armatei” – Coasta Roșie.

La 38 de ani după acest moment, un expert chinez în nanotehnologii, Wang Miao e contactat de o celulă militară de criză pentru a ajuta la lămurirea unui șir de sinucideri misterioase în rândul savanților fizicieni de elită ai lumii. Deși pornirea lui inițială e să refuze sau, în cel mai rău caz, să trateze cu indiferență această solicitare un șir brusc de viziuni inexplicabile și imersarea într-un joc virtual de o factură cu totul aparte îl fac să întrezărească o perspectivă mult mai amplă…

 

Acestea ar fi primele 80-90 de pagini din carte, mă opresc aici cu redarea acțiunii. Dacă v-am stârnit curiozitatea… lecturați-o mai departe și nu continuați citirea acestei recenzii deoarece dezvăluie mai mult decât ar fi cazul ( dă spoilere cum se zice mai nou ).

Poate fi utilă o comparație-avertisment: dacă o carte precum „Războiul Bătrânilor” e foarte bine scrisă dar cu o amploare SF relativ modestă aici lucrurile stau taman pe dos. Cel mai probabil dacă v-a plăcut cartea lui Scalzi veți găsi cartea de față bolovănoasă rău, mai ales în a treia parte a sa. Și din păcate nu sunt convins că reciproca e neapărat adevărată.

 

Înainte de a trece la prezentarea părților bune/care mi-au plăcut și a celor rele/care nu mi-au plăcut țin să precizez că rar mi s-a mai întâmplat să citesc o carte în care ambele categorii să fie duse aproape la extrem!

Dar să trecem la treabă – părțile reușite ale cărții:

Romanul e un SF hard „pur și dur” cum nu am mai citit demuuult. Nu cred că prin alte părți ( SUA mai ales ) se mai prea scrie așa ceva de la Asimov, Clarke și trupa încoace. Canonul clasic e respectat întocmai: premisa științifică asigură fundamentul, e bine lucrată, coerentă și consistentă. Iar, cum șade bine unui SF pur care face alte opere clasice să pară ca niște biete teze de liceu, e construită aproape integral pe jonglări ale fizicii de vârf de ultimă oră ( cu inevitabilele ancorări în geometria neeuclidiană ). Alte domenii științifice ( informatică, ecologie ș.a.m.d. ) nu sunt ignorate nici ele dar ideea care răzbate din aproape orice capitol e clară: fizica teoretică/fundamentală e baza – acestui domeniu i se consideră crucială a-i fi indusă stagnarea de către ( viitorii ) invadatori extratereștri.Partea a doua a cărții ( poate cea mai reușită din punct de vedere literar ) e o investigație în care faptele din planul real se împletesc într-un mod psihedelic cu progresul lui Miao în „jocul celor trei corpuri” din realitatea virtuală. Dacă tot l-am pomenit pe Asimov, abordarea de roman polițist pe care o folosește în romanele sale de succes e aici împinsă la noi limite: devine clar că avem de-a face cu o conspirație care va duce la un război și dacă e vorba de război și de o carte scrisă de un chinez cum ar fi putut oare lipsi filosofia lui Sun Tzî? Ce dacă e vorba de un ( viitor ) război interstelar – credeați că nu se aplică principiul „Scopul trebuie să fie de a cuceri intact. – Tot ceea ce este sub cer{…} „? Liu Cixin reușește să demonstreze că se aplică și mai abitir! Ca și mențiune, acesta a fost unul din aspectele care mi-au plăcut cel mai mult din carte.Ca apreciere subiectivă: mi-a plăcut mult prima parte a cărții, cea mai scurtă dar poate și cea mai percutantă, în care se prezintă ororile Revoluției Culturale. Nu are nici o legătură cu partea de SF dar acolo autorul și-a atins măiestria în redarea pornirilor și trăirilor omenești, fie ele și de demență în stare pură. Tocmai de aceea e așa reușită.

 

Următoarele aspecte le consider neutre deși probabil mulți le vor considera altfel:

Autorul are o viziune care combină un evoluționism darwinist spațial dus până aproape de ultimele consecințe cu exprimarea frustrărilor istorice chinezești din perioada cvasi-colonializării: trisolarienii sunt invadatorii și punct. Chiar dacă unii din ei, mai șovăielnici, exprimă rezerve sau chiar admirație atunci când află despre realizările civilizației umane „poziția oficială” a civilizației/liderilor lor e una care exclude orice urmă de pacifism: e ori ori – goana după resurse impune o logică implacabilă. De vreun eventual relativism moral nici nu are sens sa pomenim deoarece nu intră în ecuație iar partea bună e că nu mai suntem torturați să citim vreo chinuită și plictisitoare tentativă de ideologie justificatoare din partea trisolarienilor. Din câte am observat sunt mulți cititori care deplâng atmosfera sumbră care decurge din asumarea acestei poziții dar pe mine unul mai degrabă m-a amuzat, în special deoarece face o notă puternic discordată cu perspectivele edulcorate devenite practic normă impusă ideologic în SF-ul american ( OK, s-a turnat și o continuare la „Ziua Independenței”, dar e o excepție pentru care probabil producătorii vor fi aspru înfierați la un moment dat ).

Așa că mi s-a părut deplasată critica pe acest aspect: omul are temerea unui eventual contact dezastruos cu o civilizație extraterestră și despre asta a scris. Cine vrea povești frumoase despre cooperarea galactică… să citească altceva.

Tot la capitolul amuzant includ și stereotipurile culturale ( foarte vag ) camuflate:

Apare la un moment dat în acțiune un japonez care, bineînțeles, se dovedește a fi personaj negativ.

Ajutorul principal a lui Wenjie e un american, fiu de miliardar ( a cărui avere o moștenește finalmente ), și care evident că ajunge din promotor al comunismului panspecii să fie șeful facțiunii ultraextremiste din cadrul „trădătorilor rasei umane” ( cei care aveau ca țel eliminarea pecinginei omenesti de pe Terra ).

La un moment dat, în cadrul unei ședințe de urgență, polițistul chinez îi dă peste nas unui înalt ofițer american lăudându-se cu modul în care a efectuat cu succes o operațiune de comando în Vietnam, contra celor care i-au înfrânt pe americani.

Ș.a.m.d.

Personal le-am găsit savuroase deși pentru lectură în sine sunt irelevante. Sau mai bine spus sunt relevante în sens extra-estetic deoarece oricum…

… per ansamblu realizarea personajelor e mediocră spre slăbuță. Polițistul Shi e binișor realizat în postura lui de băiatul rău da’ pragmatic și șmecher. Wang Miao e binișor conturat în a doua parte dar se pierde pe traseu în a treia. Idem și Wenjie, a cărei incursiuni în trecut deși aduc explicații necesare îngreunează serios lectura. Cât despre restul… sunt personaje de carton puse acolo să dea o eventuală replica necesară și cam atât – nici măcar să împingă acțiunea mai departe deoarece pentru asta autorul recurge mai degrabă la rezolvări din senin și deus ex machina la greu.

În mod normal acest aspect ar intra clar la cele negative, poate chiar ar fi cel mai deranjant dintre toate, dar trebuie să fim un pic realiști: SF-ul hard are o tradiție din a fi incapabil să construiască personaje credibile și nu simpli „ideotoni tematici” așa că să nu cerem mai mult decât e norma în domeniu.

Cum am repetat deja, cartea are un fundament teoretic vast pe care se adaugă un și mai vast conținut speculativ. Infodump e puțin zis… lovituri informaționale în cascadă!!

Critica cineva clasicul SF sovietic? Tătică… nu ați văzut ce poate un reprezentat al SF-ului chinezesc: șaolineală cu legi și noțiuni avansate – cinci din față în blocaj, rapid una din flanc, urmată de devastatoarea lovitură cu nanomateriale pe la spate!

Nu m-a deranjat neapărat acest aspect – un cititor de SF am  digerat destule lucruri despre SETI, clasificarea Kardâșev a civilizațiilor, paradoxul Fermi iar spațiile n-dimensionale nu sunt neapărat ceva incomprenhensibil – dar chiar si asa m-am simțit ca și cum ar trebui să mă pregătesc de extemporal tot la 20-30 de pagini. Ceea ce devine deja plictisitor după jumătatea cărții. Și obositor – că na, am și eu o vârstă.

Sincer nu știu nu am cum ar reacționa sau au reacționat alții dar mi-e teamă aici că au prevalat două atitudini: o evlavioasă smerenie în fața unor lucruri copleșitoare care i-au făcut să ignore evidentele lipsuri pe partea literară a cărții ( pe care le voi enumera imediat ) și respectiv o doză de aroganță inițiatică ce îi face să recomande fără discernământ cartea mai departe ( însoțită eventual de subtile sugestii „ești ultimul fraier dacă nu-ți place și nu o pricepi – să nu mai vorbești despre SF cu mine!!”… ).

Ambele greșite – dar asta e altă discuție. Deocamdată sa trecem la ultima parte, despre…

 

… aspectele ( foarte ) slabe din carte:

Scriitura nu e deloc strălucită. Din contră. Mai rău: merge de la bine cu nuanțe de foarte bine ( în prima parte, unde ridică ștacheta așteptărilor ) la bine-incitant ( cea mai mare parte din a doua ) eșuând în a treia parte într-un „mediu-cu-numeroase-pusee-de-proces-verbal”. De exemplu mie unul mi-a displăcut complet cum, la redarea discuțiilor pre-invazie de pe Trisolaris, naratorul devine omniscient și parcă grăbit să încheie volumul și să treacă la următorul.

Cu excepția unor replici ale polițistului, cartea nu are aproape nici o urmă de umor, ironie, autoironie… chestii de-astea care să te mai destindă pe parcursul lecturii. Probabil autorului i se par inutile. Sau poate a considerat că imersarea într-o miză așa amplă nu poate fi nici măcar parțial întreruptă de un hohot de râs, un zâmbet ceva acolo… ce naiba – un sefeist pur nu râde tovarăși! El trebuie să sufere în tăcere pentru a se dovedi vrednic de împărtășirea asprimii luptei spațiale care va să fie în 450 de ani!

Pe cât de reușită e construită premisa SF și conspirația ce precedă invazia pe atât de mediocre sunt tehnicile de construcție și rezolvare a acțiunii propriu-zise. Cu o oarecare generozitate le-aș putea cataloga la nivel de film de clasa B american ( unde eu unul includ, blasfemia blasfemiilor probabil, cam toate filmele cu supereroi recente ): polițistul Shi reușește să rezolve o luare de ostatici trăgând fix în învelișul exploziv al unei mini-bombe atomice, tot el descoperă ca din senin soluția „feliatorului de vapoare folosind nano-fibre”, șeful american al Adventiștilor moare ca un fraier în capcana întinsă etc. ș.a.m.d.

Indicii oferite pe traseu despre eventuale rezolvări? Foooarte vagi – de ce ar mai fi nevoie de ele când ai ditamai construcția teoretică? 🙂

Se ajunge inclusiv la situații dacă nu ilogice ce puțin neclare: bun, s-au recuperat transmisiile pe care Adventiștii puseseră monopol dar de ce ar conține ele inclusiv relatarea primului avertisment, venit din partea unui trisolarian pacifist? Și dacă nu o conțin, că nu ar avea nici un sens, la ce anume se referă anchetatorul lui Wenjie că îi arată pentru „a vedea adevărata față a societății trisolariene”? Aici e o varză între perspectiva naratorului omniscient și ce decurge logic din acțiunea de până atunci și nu e singura, căci…

… tot episodul cu încifrarea în câțiva protoni a unui supercalculator care să transmită la nivel sub-cuantic în timp real cu baza de pe planeta invadatoare e foarte dubios. Nu degeaba americanii au expresia „less is more” – pur și simplu am simțit că aici Liu Cixin sare calul rău de tot. Episodul e lăbărțat gratuit, asistăm la o nouă efuziune teoretică, ba mai mult se atinge și o nouă dimensiune filosofico-morală prin descrierea modului în care protonul de fapt avea un microunivers cu inteligență/ființe inteligente care încearcă să riposteze… buhuhu… mi s-a acrit la jumatea capitolului și am trecut pe citit rapid, la bifat. Nu de alta dar deja era prea mult. Mult prea mult și din cu totul alt film și altă poveste, ca în povestirea cu omul albastru.

Plus că apreciez că se încalcă în mod deranjant o regulă de bază a compoziției: când un autor setează circumstanțele unei confruntări trebuie să păstreze un oarecare echilibru. Conceptul e cel mai bine resimțit în jocurile video: o înfruntare doar cu arme extreme devine plictisitoare și previzibilă, ceea ce trebuie urmat e principiul „piatră-foarfece-hârtie”. Sophon e deja omniscient, hiperreactiv… și deși e previzibil că subestimarea gândacilor de oameni îl va costa tot am simțit că e prea disproporționat de puternic. Aștept să mă surprindă partea a doua și să nu fie decisive avantajele de care dispune.

 

Asta deși admit că după așa lectură trudită la greu nu știu exact când mă voi încumeta să citesc și volumul al doilea. Inclusiv și pentru că finalul cărții ( în sensul de ultima pagină ) e tras de păr rău de tot… singura reacție pe care mi-a trezit-o simbolistica ( forțată ) a privirii apusului de soare de pe ruinele vechii baze a fost un oftat de ușurare că în sfârșit am terminat corvoada lecturii.

Mai mult, ca să agraveze neplăcerile spre limita maximă, tehnoredactarea ediției românești e submediocră.