René Girard este un antropolog al violenţei şi al religiosului. Analizele lui referitoare la vocaţia mimetică a omului şi la rolul sacrificiului în religiile arhaice, relativ paradoxale atunci când au apărut, par astăzi foarte actuale. René Girard conchide că evoluţia culturală a condus vreme de două milenii către religii monoteiste. În acelaşi timp, ritualurile bazate pe sacrificii au devenit tot mai simbolice, fără să dispară. În lumea contemporană se observă însă un anumit reflux al religiilor monoteiste. Doctrinele de tip New Age recomandă cultivarea şi implicit idolatrizarea „păgână” a propriului corp, sediu al unei divinităţi accesibile prin practici spirituale adecvate. În aceste condiţii, când o spiritualitate de tip precreştin pare a câştiga teren, desigur în forme schimbate, ideile lui René Girard sunt foarte interesante.
Prima carte relevantă în acest context, apărută în 1961, esteMensonge romantique et vérité romanesque (traducere românească, 1972). Filozoful francez face aici teorie literară, dar observaţiile sale asupra unor personaje create de Cervantes, Stendhal, Flaubert, Dostoievski şi Proust sunt implicit şi nişte referiri la condiţia umană. René Girard argumentează ideea că dorinţele omului, departe de-a fi spontane, precum în romanele mediocre, apar ca urmare a unor medieri. În cazul oricărei dorinţe, există un mediator. Acesta poate fi extern, atunci când este socialmente îndepărtat de subiect, situat eventual în lumea imaginaţiei, precum idolul lui Don Quijote, Amadis de Gaula, cavalerul rătăcitor descris în romanele epocii. Mediatorul poate fi şi intern, atunci când este real şi situat la acelaşi nivel social cu subiectul. Relaţiile cu mediatorul sunt contradictorii şi chiar dramatice. Subiectul începe prin a-şi idealiza mediatorul şi sfârşeşte prin a-l urî, în calitate de rival. Fascinaţia este dublată astfel de ranchiună. Prin înmulţirea participanţilor la acest joc al atracţiei şi respingerii, în respectivul grup social apar tensiuni.
Conform teoriei a lui René Girard, soluţia este găsirea unui ţap ispăşitor. În La Violence et le sacré, 1972 şi Le Bouc émissaire, 1982 (traduceri româneşti, 1995, respectiv 2000) sunt analizate sacrificările unor victime în favoarea obţinerii unor păci (armistiţii) sociale. Temperările conflictelor prin sacrificii au efecte religioase şi psihologice.
Alte lucrări ale filozofului francez dezvoltă aceste idei, urmărind implicaţiile actuale ale textelor biblice şi ale atitudinii creştinismului faţă de obţinerea unor sacrificii menite să asigure religiozitatea. Într-un interviu din 1996, René Girard, aduce intresante precizări cu privire la sistemul său antropologic (http://www.anthropoetics.ucla.edu/ap0201/home.html). Afăm astfel că Des choses cachées depuis la fondation du monde, 1978 (traducerea românească, 2008) reprezintă o etapă distinctă a construcţiei sale teoretice, referindu-se la lumea iudeo-creştină de azi.
Ideile lui René Girard ne ajută să înţelegem convertirile din religia populară şi avatarurile ţapului ispăşitor în lumea omului obişnuit de azi. Observăm că diversele manifestări de tip religios ale omului contemporan prezintă analogii cu riturile religiilor arhaice. Constatăm, apoi, că nu întâmplător Nietzsche este unul dintre gânditorii preferaţi ai lui René Girard. Când forţa de fascinaţie a eseisticii atinge un anumit nivel de intensitate, cititorul este dispus să admită chiar şi idei îndoielnice.