Prin fereastra dinspre miazănoapte a camerei mele, Steaua Polară străluceşte cu o lumină stranie.  Necontenit, prin orele infernale de întuneric, scânteiază acolo. Iar toamna, când vânturile boreale se tânguie şi se dezlănţuie, iar copacii cu frunze roşiatice ai mlaştinii îşi şuşotesc unii altora sub cornul în descreştere al Lunii, mă regăsesc în faptul dimineţii sprijinit de pervaz, uitându-mă la ea. Din tăriile cerului, Casiopeea licăre prin orele ce încet se scurg, în vreme ce Ursa Mare se ridică anevoie din spatele copacilor înfundaţi în ceaţă, ale căror contururi neclare freamătă agale în vântul noptatic. Chiar înainte de răsărit, Arcturus începe să strălucească deasupra cimitirului, iar Coama Berenicei prinde a pâlpâi tainic spre est; dar cu toate acestea, Steaua Polară continuă să-şi răstoarne din acelaşi loc întunecos prinosul de raze, clipind hidos precum un ochi nebun ce zadarnic se străduie să transmită un straniu mesaj, fără să-şi mai aducă aminte de nimic altceva în afara faptului că avea, cândva, un mesaj de transmis.

          Câteodată, când este înnorat, izbutesc să adorm.

          Şi-mi amintesc noaptea marii auroree, când deasupra mlaştinii jucau terifiant răsfrângerile demonicei lumini. Razele fură înecate în nori şi eu adormii. Şi se făcea că era sub cornul în descreştere al Lunii când am văzut oraşul pentru prima dată. Nemişcat şi somnolent zăcea pe un straniu podiş, în fundul unei vâlcele străjuită de stranii piscuri. Din marmură palidă îi erau zidurile, turnurile, crenelurile şi coloanele. Pe strada de marmură erau pilaştri de marmură, terminaţi în capiteluri ornate cu capetele sculptate ale unor oameni bărboşi şi serioşi. Aerul era cald şi vântul nu adia. Iar deasupra, la nici zece grade de zenit, strălucea privind Steaua Polară. Am urmărit vreme îndelungată oraşul, dar ziua se încăpăţâna să apară. Când roşul Aldebaran, care clipea jos pe cer, dar fără ca totuşi să amurgească, parcursese un sfert din drumul său împrejurul orizontului, am băgat de seamă că străzile şi casele încep să fie cuprinse de agitaţie. Forme ciudat îmbrăcate, dar cândva nobile şi familiare, umblau înainte şi-napoi pe sub cornul în descreştere al Lunii, vorbind într-un grai pe care reuşeam să-l înţeleg, deşi era deosebit de tot ce auzisem până atunci. Iar când roşul Alderbaran parcurse mai multe de jumătate din drumul său în jurul orizontului, se lăsară iarăşi întunericul şi liniştea.

          Când m-am deşteptat, nu mai eram acelaşi. În memoria mea se-nstăpânise imaginea oraşului, iar în sufletul meu se trezise o altă amintire, vagă şi greu de pătruns. Şi de atunci înainte, în nopţile înnorate când nu puteam să adorm, revedeam oraşul; uneori sub razele galbene şi încinse ale unui soare care nu mai asfinţea, ci se rotea jos, în jurul orizontului. Iar în nopţile senine, Steaua Polară strălucea mai viu ca niciodată.

          Încetul cu încetul am început să mă întreb care ar putea fi locul meu în acel oraş aşezat pe-un podiş misterios străjuit de misterioase culmi. La început, m-am mulţumit să văd totul de parcă aş fi fost o prezenţă nepământeană, dar în curând am început să nutresc dorinţa de-a mă integra în viaţa oraşului şi-a conversa cu oamenii serioşi care îi străbăteau străzile, rezolvându-şi problemele. Mi-am zis „acesta nu-i un vis, căci prin ce mijloace mi-aş putea demonstra că viaţa mea în casa de cărămidă din sudul sinistrei mlaştini şi de la marginea cimitirului, deasupra căreia străluceşte noaptea Steaua Polară, este mai reală decât aceasta?”

          Într-o noapte, pe când ascultam discursul ţinut în piaţa largă şi plină de statui, am simţit o schimbare şi am realizat că eram, în sfârşit, prezent fizic în acel oraş. Nu mai eram un străin pe străzile Olathoeului ce se găseşte pe podişul Sarkia, între piscurile Noton şi Kadiphonek. Iar cel care vorbea era Alos, prietenul meu, şi discursul său îmi mergea la inimă, pentru că erau vorbele unui patriot adevărat. În noaptea aceea ajunsese vestea că Daikos căzuse, iar inuiţii îşi continuau marşul; nişte fernali pitici, gălbejiţi, care acum cinci ani apăruseră din vestul îndepărtat pentru a ne distruge regatul, asediind mai multe oraşe. După ce cuceriseră locurile fortificate de la poalele munţilor, drumul lor spre inima podişului era de acum liber, asta dacă nu aveam de gând să ne opunem invadatorilor, fiecare cu forţa a zece oameni. Pentru că bondoacele creaturi dovedeau măiestrie în arta războiului şi nu cunoşteau onoarea care pe noi, fiinţele înalte şi cu ochii gri din Lomar, ne împiedica să invadăm alte popoare.

          Alos, prietenul meu, era comandantul tuturor trupele de pe podiş şi-n el se găsea ultima speranţă a ţării. Cu acest prilej vorbi despre pericolele pe care locuitorii din Olathoe, cei mai viteji dintre lomarieni, le-au avut de înfruntat pentru a duce mai departe tradiţiile strămoşilor lor şi care, când au fost nevoiţi să se retragă spre sud din calea calotei polare (tot aşa cum şi urmaşii noştri s-ar putea găsi într-o zi nevoiţi să se retragă din ţinuturile Lomarului), i-au măturat din calea lor pe barbarii şi păroşii Gnoph Keh.

          Mie, Alos nu mi-a îngăduit să-mi demonstrez bărbăţia în luptă pentru că eram slab şi sufeream de un rău straniu, care mă cuprindea ori de câte ori trebuia să depun efort. Însă aveam cea mai ageră vedere din oraş, şi asta în pofida orelor îndelungate petrecute zilnic în faţa manuscriselor pnakotice şi scrierilor filosofice aparţinând părinţilor zobnarieni; aşa că prietenul meu, nedorind să mă condamne la pasivitate, m-a răsplătit cu o sarcină de cea mai mare importanţă.  Spre turnul de veghe din Thapnen m-a trimis, pentru a fi ochii întregii armate. De-ar fi fost ca inuiţii să atace citadela prin îngustul defileu din spatele culmii Noton, şi-n felul acesta să-i ia prin suprindere pe ieniceri, eu ar fi trebuit să le dau de veste soldaţilor şi să salvez oraşul din faţa unui dezastru iminent. Singur am vegheat în turn, pentru că fiecare om apt de luptă slujea în trecătorile din vale. Mintea îmi era obrintită de agitaţie şi oboseală – trecuseră zile de când nu mai pusesem geană pe geană – dar neclintit eram în misiunea mea pentru că iubeam ţinutul meu natal, Lomar, şi Olathoe, oraşul din marmură aşezat între piscurile Noton şi Kadiphonek, îl iubeam.

          Însă, cum stăteam de veghe în încăperea din vârful turnului, am văzut cornul în descreştere al lunii, roşu şi sinistru, tremurând prin pâcla adunată deasupra îndepărtatei văi Banof. Şi printr-o deschizătură din acoperiş clipea palidă Steaua Polară, licărind de parcă ar fi fost vie, momindu-mă precum un demon.  Încet, părea a murmura incantaţii rău-prevestitoare, adâncindu-mă în somnolenţă prin aceste promisiuni ritmate şi-ndelung repetate:

          Dormi, pîndare, pân’ ce stelele

          două sute şaizeci de secole

          s-or roti, şi mă voi înturna

          în locu-n care acum ard acuma.

          Alte stele se vor ivi

          pe-ale cerului tării,

          stele care ogoiesc şi alină,

          Dormi într-a uitării tihnă.

          Iar trecutul,

          doar când îmi voi termina periplul,

          îşi va cere-n schimb tributul.

          În zadar am luptat cu somnolenţa, încercând să leg aceste voroave ciudate de folclorul pe care-l desluşisem în manuscrisele pnakotice.  Capul meu, greu şi încărcat, mi-a căzut în piept, iar când mi-am deschis iarăşi ochii, m-am trezit într-un vis şi am văzut Steaua Polară rânjind la mine prin fereastra casei mele de lângă sinistra mlaştină.  

          Şi eu încă visez.

          De ruşine şi disperare, uneori strig frenetic, implorând creaturile din acest vis să mă trezească înainte ca inuiţii să pătrungă prin defileul din muntele Noton şi să atace prin surprindere oraşul; însă aceste creaturi sunt de fapt demoni, pentru că-şi râd de mine şi-mi spun că nu visez. Îşi bat joc de mine în timp ce dorm şi-n timp ce duşmanii aceia gârboviţi şi cu pielea gălbuie avansează în tăcere spre podiş. Am dat greş şi am trădat oraşul de marmură Olathoe. L-am dezamăgit pe Alos, prietenul şi comandatul meu. Iar aceste umbre din jurul meu continuă să mă batjocorească. Îmi spun că nu există niciun ţinut Lomar, poate doar în închipuirea mea întunecată; îmi spun că în acele locuri în care Steaua Polară străluceşte din mijlocul cerului şi roşul Aldebaran se târăşte de-a lungul orizontului n-a existat de mii de ani altceva decât zăpadă şi gheaţă; că niciodată n-a fost vreo făptură gârbovită şi cu pielea galbenă care să se numească ,,eschimoş’’.

          În vreme ce scriu aceste rânduri, cu mintea împovărată de vinovăţie, nebuneşte străduindu-se să salveze oraşul peste care ameninţarea planează tot mai întunecată, şi zadarnic încercând să se lepede de visul acesta sinistru, al casei de cărămidă şi-al mlaştinii şi-al cimitirului de la poalele dealului, Steaua Polară, diabolică şi monstruoasă, clipeşte din negura cerului, licărind hidos precum un ochi care priveşte şi se străduie să transmită un mesaj, dar care a uitat totul în afara faptul că avea, cândva, un mesaj de transmis.

 (în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)