Corole mici, tremurătoare cu petalele de un alb gingaş, perlate cu bobiţe argintii de rouă răsăreau de sub pătura de licheni şi înmiresmau aerul cu parfumul lor dulceag. Nyel păşea încet, ocolind tufele de ferigi uscate, ferindu-se să calce florile sau vreo vietate minusculă care foşgăia printre rădăcini.

          „Rochiţa-rândunicii, şopti zâmbind unei amintiri îndepărtate, e prima plantă care-şi desface floarea îndată după răsărit, ea e logodnica soarelui…”, aşa-i spunea bunică-sa şi, odată cu mirosul suav de vanilie al florilor, în minte îi apăru imaginea bătrânei scunde, adusă de umeri, cu ochii mereu mijiţi a râs, cu faţa bronzată şi plină de riduri fine întinse ca o reţea pe obraz. Prăjiturile pe care i le pregătea ea miroseau asemănător atunci când le scotea din cuptor.

          Aici, pe colinele aride, departe de locul căruia îi spunea „acasă”, răsăritul era o explozie de lumină verzuie, filtrată parcă prin nori de clorofilă şi praf, astrul, un disc de smarald împrăştia raze anemice şi reci, iar ziua atât de scurtă încât vietăţile nu apucau să iasă din ascunzişuri şi să se hrănească. Nici noaptea nu cobora asemenea celor de pe pământ, cădea brusc, ca o cortină întunecată care acoperea relieful, iar pe cerul mat licărea o singură stea, palidul satelit al Gliesei. Se aplecă şi culese câteva spice de graminee sălbatice, le frecă între palme şi zdrobi între dinţi boabele seci. Aveau un gust fad, puţin amărui şi prea puţini nutrienţi dar îi astâmpărară junghiurile din stomac.

          ”Pâine, pâine caldă cu coaja crocantă, miezul cald şi dulceag” spuse şi-n minte îşi făcu loc altă amintire cu gust inconfundabil. Spicele retezate cu o semilună tăioasă din bronz erau vânturate, grâul îndesat în saci se transporta într-un loc magic, acolo sacii se răsturnau între rotitoare discuri de piatră iar boabele aurii se transformau într-o pulbere fină, alb-gălbuie care curgea într-un şuvoi solid în alţi saci mai mici. Amestecat cu apă şi sare, praful devenea o pastă lipicioasă şi moale, care se umfla şi modelat în movile rotunde ajungea pe vatră.

          „Pâinea e un miracol spuneau sacerdoţii, conţine în ea părţi din toate cele cinci elemente primordiale: pământul şi apa care hrănesc grâul, şi-l fac să rodească, aerul care dospeşte aluatul, focul care-l coace, iar al cincilea, eterul, suflul vital din care se nasc celelalte.”

          Se ghemui într-o scobitură a solului cu spatele lipit de un bolovan care începea să se încălzească sub razele Piticului de Smarald. Încercă să-şi amintească amănuntele jocului, chemând în memorie voci, chipuri şi gesturi simple. I se spunea „jocul apei din cer” şi nu-l practicau doar copiii, el devenea un ritual complicat căruia adulţii îi consacrau destul timp. Întâi se trasa pe sol un cerc cu un băţ sau o piatră ascuţită, iar cei care participau la joc, de obicei cinci, se-nşirau la distanţe egale în interiorul lui. Pe rând, câte unul păşea în centru şi rostea o incantaţie către spiritele pământului, apei, aerului şi focului şi lovea ritmic o bucată de metal cu pumnul, apoi cu faţa spre cer, pe-atunci azuriu şi curat ţipau: „coboară apă curată-n şiroaie, udă pământul, fă să crească plantele de hrănit şi cele de încălzit, focul să le ardă aerul pur să le aţâţe, vino tu apă a cerului către noi!”

          Se suci cu privirea spre pătura mohorâtă de nori verzi, scrută orizontul înalt până când pleoapele obosite i se închiseră. Erau patru, doi băieţi şi două fete: Suaren, cu părul ca flacăra, Buztin cu pielea roşcată ca lutul ars al oalelor, Moroa cu ochii întunecaţi, viorii, cu buzele cărnoase, arcuite ca două petale de bujor şi Urha, mereu surâzătoare, cu pletele-n vânt şi pielea lucind de sudoare.

          „Nyel, strigau ei, vino cu noi, să jucăm jocul apei care cade din cer. Vino, Nyel, vino repede, aleargă spre apă!”

          Cerul se bolti brusc, din neant scăpără un fulger auriu şi deasupra capetelor lor trosniră scântei de foc. Îşi astupă urechile şi ţipă:

          „Aşteptaţi-mă, vin, jocul în patru nu e plin, vin şi eu să-ntregim cercul!”

          Aversele le şiroiau, calde, pe trupuri, le umezeau buzele, le spălau praful din păr, iar ei ţipau şi dansau veseli sub perdeaua aburoasă a ploii. În acel echinox roditor, Moroa se apropiase, cu sfârcurile împungând ca nişte degete bluza udă din bumbac nealbit şi îi înlănţuise gâtul cu braţele ei bronzate şoptind: „la următoarea lună plină, nu voi mai fi un copil, voi sângera întâia oară şi, după ce sângele se va opri, pot fi a ta!” Buzele ei aveau gustul ploii, aromele distilate de şiroaiele care cădeau, polen, piatră lovită de trăsnet, iarbă crudă se-amestecau în ele şi încă ceva greu de numit, esenţa gurii ei cărnoase amestecându-se cu saliva lui. Irişii fetei se oglindiră o clipă într-ai lui, apoi se întunecară:

          „Nu vrei să fiu a ta?” Îi răspunse cu o seriozitate precoce, nepotrivită vârstei de-atunci:

          „Cum vor hotărî înţelepţii… fie voia lui Paudib!”

          Ea se-ncruntase, de parcă i-ar fi luat o bucurie ascunsă:

          „Ce copil eşti, Nyel… un puşti care crede încă în poveştile cu oamenii coborâţi din stele!”

          La răsăritul lunii pline, întâia din sezonul cald, nu mai plouase. Cerul se mohorâse şi din înalt căzuseră valuri de cenuşă acoperind astrul nopţii cu pete sângerii. Oamenii se înspăimântaseră şi se adunaseră în cete gălăgioase lângă sanctuar, dar până şi sacerdoţii după ce sângele iezilor şi a mieilor, cinci din fiecare, cursese zadarnic pe lespezile din granit ale altarului, se dovediseră neputincioşi

          „Să mai aşteptăm, spuseseră ei, semnele sunt contradictorii!”

          Atunci, el, un puştan căruia de-abia îi mijiseră tuleiele îşi făcuse loc prin mulţime şi spusese răspicat, arătând spre pâcla prin care nici soarele dimineţii nu izbutea să răzbată:

          „De ce să mai aşteptăm, doar Paudib poate să ne salveze… chemaţi-l pe Paudib, fiul stelei!”

          Se iscaseră certuri, unii vroiseră să-şi adune turmele şi avutul şi să pornească dincolo de munţii albăstrii, către malul apelor mari, alţii ceruseră să se facă noi sacrificii. De-abia când iarba se uscase în câteva ceasuri, iar animalele începuseră să moară pe capete, înţeleseră toţi ce năpastă îi lovise, una pe care n-o puteau numi, mai cumplită decât toate cele pe care şi le aminteau bătrânii şi vocile li se uniseră într-un vaiet continuu „Paudib, îndură-te de noi, arată-ţi faţa, salvează-ne vieţile, tu, fiul al stelei!”

          Se trezi brusc, ca şi cum o mână uriaşă îi zgâlţâia umărul şi murmură:

          „Florile şi păsările a căror nume încep cu litera C… ele îi plac: campanule şi cristei, crini şi ciocârlii, clematite albe şi corbi…”. Se ridică adăugând: „copilării, trebuie să găsesc locul, să-ncep jocul apei care cade din cer!”

          În timp ce mergea printre frânturile de rocă sfărâmicioasă se întrebă din nou cum ajunsese pe acel tărâm înstrăinat. Nu avea altă explicaţie decât una naivă, legată de fiul stelei şi o viziune ceţoasă care îi bântuia somnul, cu sori pitici, rotitori, corbi cu aripi din oţel şi o siluetă neclară care-şi întindea braţele spre trupul lui, învăluindu-l într-o lumină orbitoare. Se agăţă de ea până când, în întinderea aridă găsi locul potrivit, un tăpşan rotund cu raza de cincizeci de paşi, cu pământ moale prin care rădăcinile ierbii puteau răzbate. Trasă cercul cu o piatră ascuţită, înmulţind distanţa braţului său întins de cinci ori ca-n urmă cu de cinci ori cinci echinocţii. Zâmbi copilul(ui?) de atunci şi-şi aminti descântecul dar acum era singur, îi lipseau ceilalţi patru participanţi la joc. Propti vertical un bolovan din piatră brun-roşcată şoptind: „numele tău este Butzin”. Lângă el ridică altul, albicios cu striaţii aurii: „tu eşti Suaren”. Făcu încă cinci paşi şi găsi o tulpină netedă de sicomor, cu ramurile subţiri atârnând ca pletele unei fete: „eşti Urha, uite până şi părul ţi-e la fel!” Bunul său cel mai de preţ, de care nu se despărţea niciodată, un pumnal cu plăsele împodobite cu o piatră viorie fu înfipt la distanţă egală de celelalte obiecte. „Moroa, gândul tău ca tăişul, privirea ca luminişul, gura ca zmeurişul!”

          Se îndreptă încet spre centrul circumferinţei şi-şi ridică braţele strigând „Paudib, adu-ne ploaia…tu, cel netemut, ne-auzi, ne-nţelegi, eşti singurul care ne poţi ne salva de tot răul!”

          Pământul rămase neudat tot restul zilei. Nici spre seară când steaua Câinelui pâlpâi palidă deasupra colinelor nu căzu strop de ploaie, numai vâjâitul vântului sec mătura solul. Aţipi murmurând:

          „Crini şi campanule, cristei, ciocârlii, clematitele pe care corbii-copii îi ating cu aripile albe şi, nu ultima, dar cea mai modestă, rochiţa-rândunicii, vestitoarea răsăritului, floarea mică a speranţei aşteptând un semn din cer…”

          Aşteptă încă cinci zile în cerc. Într-a şasea, pe când picotea amorţit de foame şi frig un bărbat înalt, cu veşmintele sclipind metalic în lumina crepusculului, apăru dinspre soare-apune. Când acesta ajunse la câţiva paşi, Nyel se ridică şi strigă cu toată bucuria speranţei inundându-i chipul spre silueta neclară:

          „Paudib, ai venit…”

          Lancea grea, ghintuită, cu lama din bronz îi străpunse toracele înainte de a mai putea murmura ceva. Nu era fiul stelei, ci şeful unei cete de tâlhari care prăda orice călător singuratic care se rătăcea pe coclaurile din Gliese. Când membrii patrulei care colinda periodic prin deșert îi găsiră trupul, în jurul rămăşiţelor răsărise un lan de maci.