Moarte la bordel

       „Durerea este cea mai mare putere a dragostei.” (Stephen King)

         

         

         I.

          1.

         

          Alessia Wiseman strânse copila de numai patru ani la piept, plângând amar. Willow, de asemenea, o strângea fără forță în brațele mici și palide. Tremura și hohotea descumpănită.

          – Will… îi șopti numele și o lacrimă se prelinse de pe obrazul ei ridat pe mânuța nepoatei.

          – Buni, mami și tati nu se mai întorc?

          George Wiseman, bunicul fetei, veni și le îmbrățișă pe cele două, încercând pe cât posibil să-și păstreze calmul. Era disperat, pustiit. Își pierduse fiul și nora; unicul lucru rămas era micuța lor nepoată.

          – Nu se mai întorc, dovlecel. Îmi pare rău…

          George fu sincer, cu toate că-l durea să accepte adevărul.

          Willow a făcut cunoștință de mică cu tragediile vieții. A întâlnit moartea când alții se jucau și făceau în scutece. Ea descoperise cadavrele mutilate ale părinților ei.

          – Buni, suspină fetița și-i strânse pe amândoi în brațe. Îi voi pedepsi pe acei oameni.

          George o mângâie pe spate.

          – Așa să faci, dovlecel, așa să faci.

          Două zile mai târziu, familia se afla în casa Alessiei Wiseman din Castrogiovanni, Sicilia.

         

          2.

 

          – Cine dracului sunteți voi?! țipă Willow enervată, încercând să se îndepărteze de un grup de bărbați necunoscuți.

          Părea nervoasă, dar, de fapt, încerca să ascundă toată frica pe care o trăia în acele momente de cumpănă.

          Încercă să ajungă la glezne, dar doi bărbați masivi o prinseră de ambele mâini. Un al treilea se apropia de ea.

          – Ești foarte frumoasă…

          Își așeză o mână pe chipul ei palid. Îi putea citi frica în ochi; îl încânta acest lucru.

          – Mori! țipă ea.

          – Ce caută o fată frumoasă ca tine pe străzile pustii ale nopții? o întrebă și, pentru un moment, i se păru că văzu o strălucire ciudată în ochii lui negri, ciudați.

          Era atât de aproape, încât îi putea simți respirația puturoasă pe față. Îi veni să vomite. Omul arăta ca un hoț ordinar și probabil că și asta era. De fapt, cu toții erau niște bădărani. „Dacă aș putea să ajung la cuțitul ăla nenorocit…” gândi Willow și se forță să ridice piciorul. Scoase un țipăt în momentul în care simți o mână cuprinzându-i coapsa.

          – Șefule, se pare că fetișcana vrea distracție! rosti cel care o ținea de brațul drept.

          Se aflau pe o străduță lăturalnică și îngustă a Castrogiovanniului de altă dată. În jurul lor erau doar case cu lumini stinse și ferestre ferecate. N-avea s-o ajute nimeni.

          Începu să se zbată și să lovească în stânga și în dreapta, dar puterea unei femei e incomparabilă cu cea a unui bărbat. Nu a putut să scape din mâinile lor; nu a ajuns nici la gleznă, să poată scoate cuțitul pe care îl purta mereu cu ea.

          Într-un final, văzu că nu există așa ceva.

          A început să plângă. Simțea lacrimi fierbinți prelingându-i-se pe fața rece. Simțea teana cum i se face ghem în stomac.

          – O…Opriți-vă… ceru înghețată.

          I-ar fi ucis. Fără nicio părere de rău, i-ar fi ucis.

          – Duceți-o în casă! În seara asta ne vom bucura de o superbă femeie cu păr de foc! ordonă „șeful”. Unul dintre ei, Willow nu știa care, îi dădu drumul la braț. Profită în acel moment și încercă să ajungă la glezne, dar cineva a lovit-o în moalele capului.

          Nu a leșinat, dar și celălalt bărbat i-a dat drumul, iar ea a căzut pe jos. Îi ajunsese praf în gură și nu-l putu scuipa; o îneca.

          Simți cum o mână o apucă de păr.

          – Să nu care cumva să îi loviți fața! E frumoasă, nu vreau să văd vreun semn pe ea! strigă unul dintre ei. Cineva o ridică în sus, după care și-a pierdut cunoștința.

         

          3.

         

          O găleată cu apă îi stropi fața. Fata se trezi speriată, neștiind ce s-a petrecut. Se pregătea să-i spună bunicii sale ce vis urât a avut, când fu întâmpinată de un chip brăzdat de o cicatrice mare și urâtă. La cum arăta, probabil că avea mult, mult timp.

          Încercă să țipe. Reuși să scoată doar câteva sunete înfundate, apoi pricepu că e legată. Din nou începu să plângă. Își roti ochii în jur, căutând o portiță de scăpare.

          Nu descoperi niciuna.

          – Prințesica s-a trezit în sfârșit, mormăi cineva cu ironie. Era o voce groasă de bărbat. Șefuuu! țipă și, dintr-o altă cameră, își făcu intrarea un bărbat destul de chipeș, cu băr brunet, tenul ciocolatiu și o mustață de puștan deasupra buzelor cărnoase.

          – Eu sunt Miguel, i se adresă tinerei fete. Îi desfăcu încet căușul, încercând să n-o rănească. Willow plângea încet și, printre sughițuri de spaimă, întrebă:

          – De ce îmi faceți asta? Nu am făcut nimic nimănui… O dată am întârziat și eu și uite…

          Miguel se așeză pe dormeza pe care era legată la mâini și picioare, cu membrele inferioare îndoite sub șezut acum. Într-un fel ocrotitor, o luă de după umeri și îi așeză capul pe umărul lui.

          – Nu eu îți fac asta… Nu eu sunt șeful lor, tata este. Dar voi încerca să te protejez. Cum te cheamă?

          Se întoarse spre el. Erau destul de aproape unul de celălalt, îi putea simți respirația pe fruntea ei asudată.

          – Willow, spuse întrezărind o mică speranță că nu va păți nimic. Will Wiseman. Dar tu?

          Se întoarse încet și-și șterse lacrimile pe umărul acestui băiețandru. Se gândi că s-ar putea enerva și nu ar mai ajuta-o, dar el, în schimb, îi mângâie părul roșcat și lung până la mijloc.

          – Mă numesc Miguel DeCielo. Hai să te dezlegăm, probabil că te rănesc frânghiile astea.

          – Miguel, nu atinge femeia! Tatăl tău…

          – La dracu cu tatăl meu, spuse Miguel fără să se agite și îi aruncă roșcatei o privire tristă. Ești frumoasă, Will. Voi încerca să te scot de aici, bine?

          Ea clătină din cap, sperând că la ce-i mai bun. Dacă o mințea, era pierdută.

          – Ce dracului faci?! țipă un bărbat în spate. Era aceeași voce de mai devreme.

          – Tată, ești nebun?! Aduni femei de pe stradă?! Nu ai atâtea târfe în bordelul tău infect, chiar trebuie să o ai și pe ea?

          – Tacă-ți gura, i se adresă bărbatul. Semănau leit, doar că bătrânul avea părul cărunt și mustața foarte deasă.

          – Lasă-mi-o mie pe această femeie. Și-așa spuneai că vrei să mă-nsor.

          Willow simți cum inima i se frânge. Era tânără, avea numai șaisprezece ani. Nu voia să se mărite. Cu toate astea, gestul acestui băiat de a o salva din mâinile răufăcătorilor, între care și tatăl lui, o mișca enorm.

          „Blestemați să fiți, nenorociților, pentru ceea ce faceți și pentru ceea ce ați făcut multor altor fete înaintea mea!”

          Începu din nou să plângă. Deși ar fi putut vorbi, alese să păstreze tăcerea.

          Bărbatul cu mustață deasă se apropie de fiul său și-l lovi peste față cu dosul palmei. Willow scânci și inima i se frânse. Înțelese că Miguel nu ar fi putut-o salva niciodată – se păcălise pe el însuși. Îi păcălise pe amândoi.

          Bărbatul cu mustață deasă, șeful lor, se întoarse către ea. I se vedeau dinții rânjind într-un zâmbet dement.

          – Cum te-aș putea lăsa să te căsătorești cu o târfă, Miguel? își întrebă fiul și râse din nou.

          – Nu e o târfă!

          Se întoarse și-l lovi încă o dată. De data aceasta a fost un pumn. Unul atât de puternic, încât îl azvârli pe jos.

          Nici de această dată, Will nu îndrăzni să scoată vreun sunet. Bărbatul își îndreptă, apoi, toată furia către ea. Se apropie încet, cu pași mici, privind-o, analizând-o. Se așeză pe aceeași dormeză micuță și o luă pe tânără de după umeri.

          Nu scoase niciun sunet, doar continuă să plângă. Simțea atâta furie și o dorință uriașă să îl ucidă pe acest bărbat, și lipsa de orice putere o deznădăjduia. Era legată. Și chiar de n-ar fi fost, erau prea mulți care-l protejau. Altfel, l-ar fi ucis fără să stea pe gânduri.

          „Nu-i a bună”, își spuse. În adâncul sufletului putea să simtă pericolul la fel de bine cum putea să simtă legăturile care-i strângeau încheieturile.

          – Băieți, să-i demonstrăm lui Miguel că e doar o târfă. Dezlegați-o și dezbrăcați-o.

          Will începu să tremure. Nu așa își imaginase că avea să fie întâia oară.

          „Să nu țipi. Să NU care cumva să țipi sau să scoți vreun nenorocit de sunet”, își spuse, așteptând și rotindu-și ochii prin cameră. Nu era nimic altceva în afară de acel pat. Păreau să fie într-o casă părăsită, în afară de niște lămpi cu gaz. Cum de nu observase asta până atunci?

          Dar răspunsul veni de la sine – nu conta. Oriunde s-ar fi aflat, dacă țipa era ucisă. Nu avea să o salveze nimeni, pentru că oamenii erau ignoranți și speriați de cei cu putere din Castrogiovanni.

          Un bărbat, cel care o dezlegase, o privi cu compasiune. Nu avea o figură de om rău. Ochii îi trădau sufletul bun şi Will bănui că se afla acolo din cauza problemelor. Nu-i plăcea să facă ceea ce era pus, dar ordinele erau ordine. Bănuia că acest bărbat are o familie de hrănit și o datorie de plătit acestui șef al lor.

          Același bărbat o dezbrăcă. Ochii lui îi cereau iertare. Și erau înlăcrimați.

          Willow rămăsese goală în fața lor. Nu se mișca, nu își ascundea intimitatea.

          – Vezi, băiete? E doar o altă târfă ordinară. Nu se sfiește să ne arate ce are între picioare.

          Miguel o privi. Era frumoasă. Roșcată, cu pielea foarte albă și niște ochi uriași, verzi. Lacrimile nu îi furau frumusețea, aşa cum se întâmpla cu majoritatea persoanelor. Trupul ei era slab, dar nu într-un sens rău. Era superbă, cu talia ei mică și șoldurile înguste, sânii mici, totul.

          „Willow Wiseman”, repetă în minte și tristeţea îi încătuşă sufletul.

          Îl văzu pe tatăl său cum își desface pantalonii.

          – Nu! țipă nervos și se repezi către el, dar două namile de oameni îl prinseră de mâini, ținându-l răstignit în fața acestuia.

          – Îndrăznești să mi te opui! Îndrăznești să te opui în fața lu’ tac-to pentru o nenorocită! răcni apropiindu-se de el. Îl lovi cu pumnul în stomac, apoi în falcă. Tu, copil nenorocit, am făcut orice pentru tine ca să crești, după ce mă-ta s-a dus, iar tu îndrăznești să-mi spui ce dracului să fac!

          Îl mai lovi o dată, dar Willow își închise ochii. Miguel suferea pentru că o prinseseră pe ea. Acel băiat… nu era o persoană rea.

          „Blestemați să fiți cu toții pentru ceea ce-i faceți… Pentru ceea ce-mi faceți!”

         

          Pielea i se făcuse de găină. Îi era frică și frig.

          Omul cel rău era plin de sânge în momentul când se întoarse către ea. Luă o cârpă și se șterse, apoi o aruncă într-o parte. Sângele fiului lui zăcea în praf, îmbibat într-o bucată de material. Iar lui nu îi păsa.

          – Făceți-l să se uite cum îi regulez târfa!

          De data aceasta, nimic nu-l mai împiedică. Își dădu pantalonii jos și se aruncă deasupra fetei, în timp ce ea scânci. Aproape că o lăsase fără aer.

          O prinse de păr, trăgând-o cu putere, și își făcu loc între picioarele ei. Puțea a alcool și a transpirație. Tânăra simți că stomacul i se întoarse pe dos; îi era groază. Își închise ochii.

          Bărbatul de pe ea îi puse mâna peste gură, să nu țipe, apoi se împinse fără milă în ea. Era o durere sfâșietoare, nenorocită, așa cum niciodată nu mai simțise în viața ei. O rodea ceva pe dinăuntru, i se răscolea carnea, stomacul i se făcuse cât un pumn.

          Era în dureri groaznice. În schimb, cel de deasupra ei scoase un geamăt. O scârbea.

          – E mai strâmtă decât credeam, le spuse celorlalți și câțiva dintre ei râseră amuzați. Majoritatea sorbeau spectacolul.

          Will îl văzu pe Miguel și pe cel care o dezlegase și dezbrăcase. Amândoi plângeau în tihnă. Puștiul era plin de sânge, fața îi era umflată și de nerecunoscut. Se miră cât de mult se poate schimba o persoană în doar câteva momente.

          Omul de pe ea se mișcă din nou, în față și în spate. Pe măsură ce se împingea, carnea ei era sfâșiată. Putea simți fierbințeala sângelui în acel loc și durerile nemaiîntâlnite. Plângea, dar îndură ca o martiră totul.

          Bărbatul de pe ea se trase brusc în spate și Will apucă să-l vadă doar întorcându-se. Pricepuse că proteja ceva în căușul palmelor. Luă aceeaşi cârpă însângerată de pe jos și se șterse în zona intimă.

          Unul dintre acoliții acestuia sparse liniștea:

          – De ce nu ai umplut-o pe târfă, șefu?

          Nenorocitul chicoti.

          – Nu avem nevoie de ea cu burta la gură, deștepților. Trebuie să rămână la fel de slabă și de frumoasă ca acum. Merge la bordel și se alătură celorlalte femei. Și dați-i drumul lui Miguel, ordonă în timp ce-și îmbrăca pantalonii și se șterse cu un colț al cămășii pe fruntea îmbrobonată de sudoare.

          Fiul acestuia merse legănat și se opri numai când ajunse lângă fată. Îi luă capul în brațe și plânse deasupra ei, udând-o de lacrimi. Îi mângâie părul cu afecțiune.

          – Ai umplut-o de sânge, curvar nenorocit! îl acuză pe tatăl lui, care își trăgea răsuflarea.

          Picioarele roșcatei erau, într-adevăr, împăienjenite de firişoare sângerii. Miguel scoase o bucată de mătase din buzunarul pantalonilor și o șterse pe fată ca şi cum avea grijă de un copil mic.

          – Da, se pare că m-am înșelat. A fost virgină.

          Începu să râdă. Ceilalți îi urmară exemplul și râseră dement.

          – Nenorociți să fiți… șopti pe o voce sfârșită Willow. Încerca să-și țină ochii deschiși.

          Miguel îi înclină puțin capul și-i dădu apă dintr-o carafă.

          – Șefu, o vreau și eu. E tânără, e frumoasă. Nevastă-mea nu mai e nici pe departe ce e fetișcana asta! ceru unul.

          – Luați-o, nu-mi pasă. Dar vă omor dacă o lăsați borțoasă. Vă omor pe toți!

          Will simți cum pielea i se zbârlește. Miguel își dezbrăcă bluza și o acoperi cum putu, apoi se întoarse cu un cuţit micuţ în mână către toți spectatorii.

          – Unul din voi dacă mai face vreun pas, îl omor. Dacă se atinge unul de această fată, vă dau cuvântul meu că îi fac buzunar la burtă.

          Cineva din spate râse. Miguel se așteptase ca mai mulți să se apropie, dar se înșelase. Toată lumea rămase pe poziția sa.

          – La fel mă gândeam și eu, rosti enervat. Acum fiecare să se ducă dracului unde are treabă și să mă lase în pace.

          După ce s-au împrăștiat, băiatul încuie ușa.

         

          4.

         

          Will își deschise ochi și-l privi sfârșită de puteri.

          – Dacă și tu vrei să-ți bați joc de mine, fă-o cât încă mai sunt vie… Pentru că simt că mă sfârșesc, Miguel.

          Tuși, apoi își așeză mâna peste pântece.

          – Nu vreau să-ți fac nimic, Will. Nu te-am protejat ca să te rănesc, draga mea. Și liniștește-te, nu mori… Nu te las să mori.

          – Dar mă doare ca dracu, Miguel. Simt că mă arde, că…

          Băiatul îi mângâie fruntea, apoi se aplecă și o sărută. Vru să-i așeze mai mult bluza peste trupul gol, dar ea se feri.

          – Nu… Nu-ți fac nimic, ți-am spus. Nu te teme de mine, eu nu sunt ca ei, îi spuse șoptit. Luă mâna ei mică și rece într-a sa și o duse la gură, sărutând-o. I-o așeză, după, înapoi pe pântece.

          – Miguel? șopti abia imperceptibil. Băiatul se așeză lângă ea în pat, plângând. Îi cuprinse trupul mic și firav în brațe. Întrebarea ei veni într-un final: O să… O să aduc pe lume un copil?

          Băiatul își ridică privirile asupra chipului ei. Îi analiză trăsăturile: pielea fină, buzele de o nuanță mai închisă decât aceasta, subțiri, nasul ei micuț și rotund, ochii mari și foarte verzi, cu gene lungi, sprâncene frumos conturate și o frunte micuță, după care începea podoaba de păr lung și roșcat. Era plină de măiestrie.

          – Will… Nu, nu vei aduce, termină scăpând un oftat.

          – Cum de ești sigur?

          Se răsuci puțin, cu grijă. Își simțea tot trupul în dureri groaznice.

          – Sunt, pentru că… a avut grijă să… după… A zis și el că…

          Se bâlbâi încontinuu, neștiind cum să-i explice. Ar fi sunat urât cum știa el să o spună, așa că alese să lase fraza în aer.

          – Ce se va întâmpla cu mine?

          Miguel o mângâie încet pe păr. Știa ce o așteaptă; i se rupea inima.

          A rămas acolo, ținând-o strâns în brațe, până ce adormiră împreună.

         

          5.

         

          – Trezește-te, micuțo! o mișcă un om cu o mână mare și aspră. Avea vocea blândă.

          Willow deschise ochii, văzându-l pe bărbatul în vârstă care păruse și în urmă cu o seară că îi e milă de ea. Nu scoase niciun sunet și nici nu se mișcă. Se uită lângă ea, dar Miguel nu mai era acolo.

          Nu se agită. Se simţea extenuată. Oricum nu avea să scape, asta presimțea.

          – Domnișorică, îi spuse omul lăsându-se pe vine. Îmi pare sincer rău pentru ceea ce ți se întâmplă. Șeful e un om rău și ai face bine să nu spui nimic. Și… mai departe îți va fi greu, ascultă de ceea ce ți se spune să faci. Îmi pare foarte rău pen-

          – Ce faci acolo, Aldo? se răsti un bărbat înalt și gras la el.

          – Voiam să văd dacă-i e rău, domnule, răspunse aproape tremurând.

          – Nu te interesează dacă-i e rău. E doar o cârpă. De fapt, va fi în curând. Pleacă de lângă ea, babalâcule!

          Așa-zisul Aldo se îndepărtă în tăcere de ea, aruncându-i o ultimă privire tristă, dar menită să o îmbărbăteze. Will îi zâmbi.

          „Să fii binecuvântat, Aldo. Cât despre restul…”

          Se ridică încet din patul îngust. Resimțea ceea ce se întâmplase în urmă cu o seară. Se simțea jegoasă și era murdară de propriul sânge. Cu toate astea, se îmbrăcă.

          – Vreau să mă spăl, îi porunci celui de la ușă.

          – Nu-mi pasă.

          Will se aplecă pentru un moment în fața acestui om. La prima vedere, arăta un semn de respect. În momentul în care se ridică, își propti antebrațul stâng pe pieptul bărbatului, iar pe cel de-al doilea îl ridică deasupra acestuia, la gât.

          Lama rece a unui cuțit mic îi atinse pielea omului. Fusese ascuns în dreptul gleznelor, într-un buzunar al hainei.

          – Mi-a părut bine!

          Fără a schița vreun gest, a tăiat. A simțit lama cum pătrunde în carnea fragedă a gâtului, în dreptul venei. Apoi sângele fierbinte care izvorî de acolo i se prelinse pe mâini, inundând-o de acea căldură lipicioasă.

          Ucisese. Prima crimă se spunea că era cea mai grea, dar pentru Willow a fost o ușurare. Se șterse pe cămașa transpirată a omului, după care se întoarse către Aldo.

          – Fugi, sunt puțini oameni aici! o înștiință omul, radiind de fericirea învingerii.

          – Spune că te-am lovit în coșul pieptului și ai leșinat. Oamenii chiar pățesc asta dacă se lovesc puternic acolo. Prefă-te că tușești și nu poți respira prea bine când se vor întoarce și te vor găsi. Și mulțumesc, nu te voi uita!

          Bărbatul dădu afirmativ din cap înainte ca femeia cu părul roșu să îi întoarcă spatele și să dispară.

          Parcurse în fugă drumul prin casa aceasa pustiită care părea că nu se mai termină. Zărise într-un final ușa care dădea spre exterior, dar tocmai atunci, un grup de cinci bărbați intrară. Șeful, desigur, era primul dintre ei.

          Rămaseră cu toții surprinși dând cu ochii de tânăra femeie.

          – Nenoro…

          Bărbatul se apropie de ea și o lovi cu putere peste față. Will se clătină pe picioare, apoi se sprijini de zid ca să nu cadă. Își recăpătă echilibrul, apoi apucă același cuțit folosit și mai înainte și se năpusti asupra celui care o abuzase, încercând să-l înjunghie.

          Doar că nu a avut forța necesară. Și au depășit-o numeric. Unul din subordonați îi prinse mâna tinerei și o strânse așa tare, încât i-a dat drumul cuțitului. S-a aplecat „Șeful” după el și l-a ridicat, analizându-l. Părea argint.

          – Bun, băieți, această bijuterie ne spune un singur lucru despre domnișoara aceasta: provine dintr-o familie bună, deci trebuie să plece din acest loc.

          – Unde, șefu? întrebă unul dintre bărbați, posesor al unei mutre tâmpe.

          – Să mă gândesc… Cât mai departe de aici. La Trapani! rosti repede, apoi zâmbi mârșav. O plesni din nou pe fată, apoi o apucă de păr.

          Fără pic de milă, a tras-o până în prima cameră. A violat-o din nou.

         

          II.

          1.

         

          Willow ajunsese în Trapani, o provincie în Sicilia, care se întindea pe țărmul Mării Tiraniene. Bănuia de ce omul acela o trimisese tocmai aici – era cel mai îndepărtat loc unde ar fi putut să o trimită.

          O femeie o însoțea. Era pitică și durdulie, dar cu o mutră răutăcioasă. Nu încercă să vorbească nimic cu ea. Oricum nu ar fi ajutat-o. Și ea nu voia să se plângă.

          Era atât de nefericită. Ar fi plâns, dar nimeni nu ar fi ascultat-o. Preferă să înfrunte ceea ce îi rezerva viitorul.

          – Unde mergem? întrebă pe o voce joasă, dar hotărâtă.

          – La un bordel. Ăla va fi locul unde vei sta de acum încolo, într-un bordel. Ești frumoasă, bărbații te vor dori. Poate și unele femei.

          „Unele femei?”

          Gândul i se părea aiurea. Cum să o placă femei, din moment ce și ea era tot o femeie?

          – Vei fi damă de companie. Dacă oamenii vor veni să mergi cu ei la vreo petrecere, te vei duce. Dacă vor vrea vreo cameră, tu le vei satisface orice plăcere, oricât de ciudată sau scârboasă ți s-ar părea.

          Tânăra privi în zare. Simțea înțepătura lacrimilor în colțurile ochilor.

          Nu după mult timp de mers, ajunseră la bordelul cu pricina. Dacă în jur, casele sărăcăcioase, dărăpănate, construcția din fața celor două era inimaginabil de frumoasă. Se urca, față de celelalte imobile, cu două etaje mai sus. Dacă nu ar fi fost un bordel, Will s-ar fi îndrăgostit de acest loc.

          – Încearcă să nu te sinucizi în primele câteva săptămâni. După aceea va fi mai bine, te vei împăca cu soarta, rosti împingând-o de la spate prin ușile de lemn masiv, sculptate.

          În fața ei se deschise apoi luxul. Pereții erau îmbrăcați în tapet, canapelele și fotoliile păreau nou-nouțe, erau plante în ghivece, draperiile erau colorate viu și lumina pătrundea puternică prin ferestre.

          – Fetelor, ea este noua voastră colegă.

          Câteva femei mai în vârstă decât ea se apropiară.

          – Ce frumoasă ești! i se adresă una dintre ele, luându-i o șuviță de păr între degete. Ce păr catifelat și ce culoare excepțională! Cum te cheamă, păpușă?

          – Willow, rosti uitându-se cu tristețe la ea. Nu era nici ea o persoană în vârstă, ci era puțin mai mare decât ea.

          Înainte ca ea să observe, femeia care o adusese acolo plecase. Nu îi spusese nimic, nu o învățase nimeni. Dar probabil că regulile jocului aveau să i le spună…

          – Tu trebuie să fii roșcata, rosti o femeie cu chip sever, care se apropia de 40 de ani. Puștoaico, eu conduc locul ăsta. De acum încolo ești a mea, s-a înțeles? întrebă și i se primi o aprobare mută. Ai voie să faci orice, în afară de a părăsi curtea aceasta, cu excepția momentelor când ești însoțitoarea vreunui om bogat. Nu poți refuza ce îți cere clientul, indiferent de cât de scârbos sau ciudat îți va părea.

          „Asta mi-a spus și aia…”

          Willow dădu afirmativ din cap. Începu să se gândească la mișcarea ei viitoare – să încerce să fugă? Să își riște viața și să o prindă și să o ucidă?

          Se temea pentru viața ei. Nu voia să renunțe la asta în ruptul capului. Știa că, oricum, soarta îi va zâmbi într-o zi.

          Mai devreme sau mai târziu.

         

          2.

         

          Se auzi un clinchet de clopoțel și femeia în vârstă, patroana bordelului, dădu două draperii vișinii de catifea la o parte. Îl întâmpină pe client toată un zâmbet, dar ochii ei trădau indiferența, ba chiar scârba.

          – Care e numele tău? o întrebă omul, adresându-i un zâmbet șarmant.

          – Oriana.

          – Ei bine, Oriana, eu sunt Marco. Bănuiesc că tu faci legile aici, așa-i? Văzând-o că dă din cap, omul continuă: Vreau una dintre fete, să mă bucur de ea. Cum se face plata, pe oră sau… ?

          Oriana zâmbi.

          – În funcție de ce fată alegeți și ce faceți cu ea.

          Acesta scoase un teanc de bancnote si patroana bordelului păru de-a dreptul încântată. Întinse mâna și numără tot ce i se dăduse, apoi i se adresă:

          – Domnule Marco… Sunt mulți bani aici.

          – Ține-i. În schimb vreau o femeie curată, frumoasă, pe care să o iau cu mine la o cină… Și așa mai departe, înțelegeți dumneavoastră.

          Femeia dădu afirmativ din cap. Se întoarse fără să-i spună nimic bărbatului, dar îi făcu semn să o urmeze. Ascunse suma în sân. Deschise apoi o ușă, pentru ca omul să intre în camera fetelor.

          Rămase uimit, la fel ca și toate domnișoarele de acolo.

          Era un om îmbrăcat în costum, nu asemenea nenorociților care veneau acolo în majoritatea nopților. Marco descoperi pe umărul uneia dintre ele o mușcătură, pe alta o vânătaie și, mai mult, o femeie mai în vârstă avea chiar și o cicatrice urâtă pe obrazul stâng.

          Apoi remarcă, între acestea, o fetișcană superbă, mică în trup, picioare lungi, pielea albă și aparent fină. Avea părul lung și roșcat, atârnându-i pe spate. Nu îi putea vedea chipul. Stătea în șezut pe o pătură pufoasă, privind în jos.

          – Cine e fata de acolo? o întrebă pe Oriana fără să-și întoarcă privirea de la viitoarea sa achiziție.

          – Aia? E nou-venită. De fapt, abia a sosit ieri. Din câte am înțeles, a fost violată de un nenorocit de două ori. Acel om a deflorat-o, deci e considerată de cea mai bună calitate. Nu a avut niciun client, e foarte tânără și nu cred că are pic de experiență.

          Bărbatul zâmbi. Pentru prima oară, însoțitoarea lui văzu că era destul de tânăr, frumos, bine îmbrăcat. Era un bogătaș în adevăratul sens al cuvântului. Ochii ei se ațintiră apoi asupra roșcatei, cu o urmă de gelozie tristă. Cândva, la fel de frumoasă fusese și ea. O violaseră și o trimiseseră aici, departe de familia ei, de toată viaţa ei. Dar să trăieşti ca damă de companie nu era chiar așa de rău. Nu la bordelul ei.

          – Fără experiență, zici? Și recent deflorată? O iau… Și dacă vă dau bani în plus, se poate să nu se atingă și alt bărbat de ea?

          Femeia se întoarse către el, uimită.

          – Se… Se poate, domnule Marco, rosti. Apoi se apropie de Willow, cu mersul înțepat, și o mângâie pe cap. Tânăra își ridică privirile către aceasta. Volpe, i se adresă, ai primul tău client. Vrei să te ridici și să vii cu mine, să discutăm puțin înainte?

          O ascultă. Merse după ea într-o cameră micuță, îngustă.

          – Ascultă, puștoaico. Știu că ai fost violată. Și eu am fost, și apoi am ajuns aici. Dar ceea ce faci nu e la fel de greu ca ce îndură ceilalți oameni. Nu vreau să îți fie frică, nu ai cum să dai greș. O să știi să te descurci cu timpul, iubito.

          Femeia asta nu era, de obicei, blândă. Copila îi fu recunoscătoare pentru cele câteva vorbe, dar nu spuse nimic.

          – Încă ceva. Domnul acela vrea ca tu să mergi cu el la o cină mâine seară. În această seară nu știu ce se va întâmpla. Oricum, va fi singurul tău client, fiindcă va plăti o sumă frumușică să rămâi doar a lui. Ești de acord?

          Scoase primele ei sunete față de șefă:

          – Da, sunt de acord. E chiar o binecuvântare, față de ce s-ar fi putut întâmpla. Mulțumesc.

          Clătină din cap. Oriana clătină la rândul ei, după care îi puse mâna pe față. Ca și cum îi transmitea binețe. Fără vorbe.

          Roșcata își făcu puțin curaj. Patroana își puse mâna pe spatele ei, împingând-o către domnul Marco. Bărbatul îi zâmbi, dar ea nu îi răspunse decât printr-o privire indiferentă.– Cât trebuie să vă dau pentru ce am discutat mai devreme? o întrebă pe șefă, dar ea dădu indiferentă din umeri.

          – Atât cât mi-ați dat e destul, momentan. Cam pentru o lună e destul.

          Domnul zâmbi reținut. Își afundă mâna în sacoul negru, de unde scoase încă un tenculeț de bancnote, puțin mai mic decât cel dinainte.

          – Deci? Ajunge pentru două luni?

          Femeia înclină în semn de „da” din cap, zâmbind cu mândrie.

          – Acum, vreți o cameră aici sau… ?

          – Alegem „sau”, o ironiză Marco, punându-și mâna pe șoldul roșcatei cu un zâmbet mârșav pe chip. Drăguțo, mergi și îmbracă-te în ceva mai puțin provocator, apoi vom pleca.

          „Doamne, unde dracului am ajuns?!” se enervă Willow. Cu un suspin, se întoarse cu spatele și se îndreptă spre camera pe care o împărțea cu alte două fete, Agnes și Romina. Își luă o ținută la întâmplare, una care avea să-i fie incomodă cu siguranță, și se îndreptă către Marco.

          – Acum? îl întrebă încercând să-și imagineze ce fel de om era și ce avea să-ncerce să-i facă. La prima vedere, nu părea un om rău, dar învățase să nu se lase condusă de aparențe din ultima ei experiență.

          – În trăsură, rosti luând-o de braț. Salută respectuos în spate, în timp ce Will aruncă pe rând priviri lipsite de neajutorare tuturor fetelor din bordel.

         

          3.

         

          – Cum a fost? o întrebă Agnes, așezându-se în pat lângă ea.

          Volpe se uita pe pereți, indiferentă. Gândindu-se la moarte.

          – Greu. Același om, timp de două luni de zile. Am făcut dragoste de câteva ori, are grijă să nu mă lase grea, apoi mă aduce aici. Nu-mi spune că mă iubește, nu mă întreabă dacă-mi e bine. Vrea doar să fiu a lui.

          – Nu trebuie să-ți spună că te iubește. Noi suntem dame de companie, nu pretindem sentimente. Noi simțim doar cu…

          Willow o întrerupse agasată.

          – Știu, știu. Dar eu ce fel de damă de companie sunt, dacă trebuie să mă culc cu același om mereu? Primesc bani sau îmi cumpără haine, mă plimbă și tot așa. Ce naiba vrea de la mine? Dacă tot petrecem atâta timp împreună, mai bine m-ar lua de nevastă și gata.

          Cealaltă femeie râse, întinzându-se lângă Will. Își puse o mână peste mâna acesteia și degetele lor se împletiră într-o strângere plăcută.

          – Mă bucur pentru tine. Serios.

          Cuvintele o făcură pe roșcată să-și dea seama de egoismul propriu. Se gândise numai la ea și la cât de tragic e să stea într-un bordel și să-l vadă pe Marco aproape mereu, în timp ce prietenele ei se culcau cu tot felul de libidinoși, nebuni, violenți, animale.

          – Iartă-mă. La tine cum e?

          Agnes râse cu tristețe.

          – Cum să fie… ? M-a tăvălit unul pe toată podeaua camerei, am genunchii juliți, explică și își ridică ambele picioare în sus. Rochia se ridică, descoperindu-i-le. Avea, într-adevăr, răni. Și îți vine să crezi că unii chiar vor să lingă…

          – Agnes! se enervă roșcata, ridicându-se în șezut. Chiar nu vreau să aud detalii scârboase.

          – Iubito, dacă tu nu ai parte de ele acum nu înseamnă că nu există. Sau că ești protejată întreaga ta viață împotriva acestora.

          Oftă.

          – Plâng pentru sufletul tău. Ție chiar îți place aici! concluzionă ea.

          Cealaltă femeie, mângâindu-și ușor rănile de la genunchii mici, zâmbi.

          – Am venit de bună voie aici. Fac un ban în plus, e o muncă ușoară, nu prea sunt riscuri. Suntem în regulă în perioada asta. De fapt, așa am fost de opt ani, de când sunt eu aici. Și Romina, care are cam tot aşa prin locurile astea ale plăcerilor nebune.

          Râseră amândouă.

          – Chiar, Romina? întrebă roșcata, fixându-și ochii de un verde-smarald pe vânătaia de pe mână a prietenei sale.

          – Se duce să elimine un plod din ea. Un nenorocit nu a vrut să folosească mațul de bou, a zis că e scârbos. A plătit triplu pentru momentele cu Romina a noastră, dar a făcut ca jumătate din bani să zboare pe apa sâmbetei.

          Asta nu mai părea amuzant, deși femeia râdea încântată. Will vru să se ridice de pe patul scund, dar cealaltă o prinse de mână și o trase înapoi.

          – Nu am chef de joacă, Agnes, îi spuse, dar mâinile femeii îi cuprinseră capul, apoi fu sărutată.

          Când se îndepărtară, tânăra simțea deja pământul cum încerca să-i fugă de sub picioare. N-a putut să spună absolut nimic. Se ridică pentru a doua oară și nimeni nu a mai tras-o înapoi.

          Agnes nu încercă să-și ceară scuze. Rămase cu capul plecat, stând pe genunchi și strângându-și rochia lungă în pumni.

          – Nu sunt supărată, îi spuse și dispăru.

         

          4.

         

          Îmbracată după ultima modă, cu o rochie lungă și voluminoasă, verde ca ochii ei, încinsă cu un brâu auriu, frumoasa cu păr de foc era pregătită de serata împreună cu clientul ei. Același de când se știa.

          – Ești încântătoare, i se adresă Marco sărutându-i mâna. O ajută să se urce în trăsură, apoi o urmă.

          Se așternu o lungă tăcere și ea profită de moment pentru a-și închide ochii. La bordel era gălăgie în majoritatea timpului și fiecare fată se foia și se învârtea de colo colo sau alta gemea și urla pentru clientul ei, satisfăcându-i poftele.

          „E așa de bine să fie tăcere…” se gândi și, pentru un moment, imaginea unui copil îi apăru în minte. Mic, înfășat, zâmbindu-i. Având ochii ei, dar părul altcuiva. Nu al lui Marco, sau cel puțin nu credea.

          Ideea unui copil în viața ei o îngrozi. „Gălăgie mai mereu, lapte, lipsă de ocupație… la dracu, asta nu se va întâmpla”, își spuse.

          Bărbatul își puse mâna pe piciorul ei, începând să ridice rochia. A fost nevoie doar să-și plece privirile puțin și Will înțelese ce avea să urmeze. Își ridică poalele și se sprijini cu mâinile de spătar. De restul s-a ocupat Marco.

          – Mă voi murdări. Înghite, îi spuse, dar roșcata îi aruncă o privire de felină jignită.

          – Nu.

          Refuzul ei a fost pedepsit. Simți șuvoiul cald în interiorul ei, dar nu schiță niciun gest. Niciodată nu nutrise vreun sentiment pentru acest om, dar acum simțea dezamăgire. Nu știa de ce, fiindcă nu-i purta dragoste sau măcar recunoștința că o scăpase de toți porcii. Desigur, bănuia că asta avea să se termine în această seară.

          – Tu ai vrut-o.

          Trăsura se opri. Marco se îmbrăcă repede, iar Willow se ridică și ea și se aranjă. Bărbatul îi puse pe cap o mască ce voia să aducă într-un fel cu o vulpe. Își puse și el una; fata ar fi vrut să râdă, fiindcă semăna cu un șacal obosit astfel.

          „Sper să mori.”

         

          Avea să se răzbune într-o zi. Pentru tot.

          – Haide, șopti bărbatul ajutând-o să coboare din trăsură. O privi cât era de frumoasă și simți cum inima i se topește în el.

          „O s-o cer de nevastă. În seara asta.”

          Privi spre cer. Îi veghea luna plină. Un sentiment de împlinire îl asaltă. Roșcata își trecu brațul pe sub al său și porniră pe aleea întunecată, către casa dinspre care se auzea o gălăgie infernală.

          Au intrat ca un adevărat cuplu, în aplauzele oamenilor. Dansară, se distrară.

          Dar Willow observă cum alt bărbat avea privirile ațintite asupra ei. Se afla undeva într-un separeu, alături de două femei dezbrăcate. Ținea în mână un pahar cu vin roșu.

          Când văzu că îl privește, ridică băutura și, zâmbind, dădu din cap. O chema acolo.

          Will se uită după Marco, dar acesta tocmai dispăruse alături de o altă femeie. Nu era geloasă. Nu o interesa măcar.

          Se îndreptă către necunoscutul fără mască, cu pași siguri. Încercând să nu pară ce era de fapt, dar simțea că el știe. Ar fi vrut să se facă mică de rușine pentru meseria pe care o presta.

          – Domnișoară… rosti bărbatul când ea ajunse. Intră și ia loc, o îndemnă, închizând ușa separeului. Una dintre cele două femei aproape dezbrăcate se lăsă în genunchi, desfăcându-i pantalonii și făcându-i plăcerea acestui om necunoscut.

          – Așează-te aici.

          Roșcata îl ascultă, fermecată cumva de prezența sa. Se îndrăgostea? Așa, pe neașteptate, de o persoană pe care nu o mai văzuse înainte?

          Bărbatul îi puse un pahar cu vin, îndemnând-o să bea. Ascultă politicoasă, analizându-l. Era o persoană înaltă, arăta bine, avea părul bălai și ochii de un albastru marin superb.

          – Nu ești de pe aici, nu e așa? întrebă zâmbindu-i.

          – Nu, nu sunt. Se pare că nici tu.

          – Sunt din America, îi spuse cu tristețe. Mă cheamă Willow, dar cunoscuții îmi spun Volpe.

          Bărbatul îi luă mâna într-a lui și i-o sărută.

          – Ai pielea catifelată și miroși frumos, Willow. Numele meu e Ayisworth. Vin din Germania. Îmi poți spune Angel, e mai ușor.

          – Angel, repetă ea.

          Bărbatul nu îi dădu drumul la mână. Ochii săi albaștri se plimbau peste trăsăturile ei frumoase, analizând-o cu ochi de cunoscător.

          – Ce te aduce aici, copilo? Nu ai mai mult de douăzeci de ani.

          Willow chicoti,dar în râsul ei reținut se făcu simțită prezența amărăciunii absolute.

          – Am șaisprezece, Angel. Încă puțin până la șaptesprezece ani. Ce fac aici? M-am mutat cu bunicii încă de la patru ani, dar…

          Angel nu o grăbi. Așteptă până când ea fu pregătită. O văzu scăpând o lacrimă și o împinse pe femeia care îl satisfăcea, îmbrăcându-se. Se apropie de roșcată și o cuprinse în brațe.

          – Iartă-mă. Nu-mi stă în fire să mă pierd. Nu am plâns de când… Sunt… Am fost….

          Trase aer în piept. Bărbatul cu părul bălai îi întinse paharul cu vin și așteptă până când ea luă o înghițitură. Apoi se apropie încet și o sărută pe obraz, uimind-o. Ca și cum aștepta de-o viață această apropiere, se întoarse și-i cuprinse buzele într-un joc, așa cum nu mai făcuse niciodată. Blând, doritor, fără protest, cu dragoste.

          – Șșșt…

          Vru să o sărute din nou, dar ușa separeului său se deschise și Marco dădu buzna înăuntru. Băut. Mușcat de gât și cu pielea acoperită de ruj roșu. Will își plecă ochii.

          – Târfă! Vrei să te tăvălești cu altul și eu sunt în același loc?! Ești a mea, nenorocito, plătesc pentru tine! urlă repezindu-se către ea, dar Ayisworth se puse în fața lui și-i prinse mâna cu pumnul strâns.

          – Lasă domnișoara în pace, spuse calm.

          – Domnișoară pe dracu, e doar o târfă ca oricare alta! răcni la el, încercând să se desprindă din încătușare. Nu reuși, deși se agitase.

          În învălmășeală, îl lovi pe german peste mână, ceea ce-l enervă la culme. Dintr-o singură mișcare, îi prinse capul lui Marco în mâini și-l răsuci la spate. Se auzi trosnetul, deși gălăgia pătrundea și în această cameră.

          Willow o luă la fugă către ușă, alături de celelalte două femei. Pentru un moment, Ayisworth crezu că va ieși din încăpere și va dispera. Ea, în schimb, se încuie înăuntru după ce le împinse pe intruse în camera petrecerii.

          – Repede, aruncă niște băutură pe el. Să parcă că s-a îmbătat, Angel. Astfel poți dispărea de aici. Și când voi fi întrebată, dacă mă suspectează, voi spune că…

          – Șșșt, Volpe, șșșt. Nu te mai agita, cadavrul nu e problema noastră.

          Privirea lui era atât de fixă într-a sa, încât se rușină. Plecă ochii în pământ, simțindu-se prost de ceea ce îi strigase Marco. Adevărul despre ceea ce era ea ieșise la suprafață.

          – Îmi pare rău, ar trebui să pleci. Nu trebuie să stai de vorbă cu femei ca mine…

          Angel râse. Se apropie de ea și îi cuprinse buzele într-un sărut înflăcărat, punându-și mâinile în jurul taliei ei și strângând-o cu putere.

          – Cum de nu te temi? Tocmai am ucis un om în fața ta.

          Așezându-se pe canapea, roșcata îi luă mâinile într-ale sale.

          – Dac-ai ști tu de când aș fi vrut să se întâmple asta… Sau că nu e el singurul pe care l-aș omorî… Oricum am mâinile pătate, am ucis un om, l-am înjunghiat.

          Angel îi dădu o șuviță buclată din ochi, apoi o sărută din nou. Mâinile lui căutară iscoditoare rochia, pe care începu să o tragă în sus, căutându-i coapsele fetei.

          Pentru un moment, ea simți un junghi în piept. Apoi tresări și vru să-l oprească.

          – Uite… Nu… Ești un om prea bun, nu poți să… Am fost violată acum puțin timp și m-am culcat și cu omul ăsta. A plătit două luni la rând să nu mă aibă altcineva, dar m-am culcat cu el. Obișnuim, în mod normal, să folosim mațe de bou ca să ne ferim de probleme, dar el a refuzat și… Ayisworth, nu pot risca să iei ceva, dacă sunt bolnavă! îi spuse direct.

          Apoi se trezi sărutată și încercă să-l întrerupă încă o dată. Își pusese ambele mâini pe pieptul său și-l împinse în sus. Imaginea pe care o văzu o lăsă fără grai, dar nu o sperie.

          Bărbatul de deasupra ei avea colți. Ca de câine, dar foarte ascuțiți.

          Uimită, Will își întinse o mână înspre gura lui și îi atinse minunățiile cu un deget. Se înțepă ușor și își trase mâna la gură. Înainte să ajungă, el o opri și-i gustă fugitiv picătura de sânge de pe buricul degetului.

          – De necrezut… Ce ești tu, Angel? întrebă mângâindu-i fața de copil. Se ridică și-l sărută ușor.

          – Te-aș putea ucide într-o clipă, nu te temi?

          – Nu am ce să pierd. Nu sunt mândră de cine sunt și probabil merit să mor. Cine știe? Oricum, nu mi-e frică. Ești un om bun.

          Îl trase deasupra ei și îl sărută cu blândețe, bucurându-se de îmbrățișarea lui.

          – E timpul să te duci înapoi la bordelul tău, rosti scuturat de un fior.

          Will dădu afirmativ din cap. Ayisworth se ridică și ea îl urmă supusă. Bărbatul trase cadavrul lui Marco pe canapea și aruncă niște vin pe el, după care o conduse pe fată înspre ușă și o închise în urma lor.

          – Mi-a părut bine, îi spuse ea și zâmbi văzându-l că se îndepărtează. Angel.

         

          5.

 

          „Marco e mort, ce mă fac? Or să spună că m-au văzut ieșind de acolo fără el și mă vor închide! Sau or să mă omoare! Doamne…”

          Willow oricum era o persoană închisă, dar de această dată chiar era tăcută. Stătea în pat, aproape dezbrăcată, cu apă încă uscându-i-se pe trupul slab și alb. Plângea.

          Agnes și Romina erau amândouă cu niște clienți, iar cu celelalte femei din bordel nu prea vorbea. Simțea că nu are ce să împărtășească cu acele persoane. La fel de bine cum știa și că multe o invidiau pentru singurul ei client, dacă se putea numi Marco așa.

          „Dacă s-ar fi putut numi”, se corectă și-i veni să râdă. Gândurile ei fugiră imediat la Ayisworth. Ce nume ciudat avea! Spunea că e din Germania. Nu mai cunoscuse niciodată vreun om de acolo.

          „Oare ce face acum…?” se întrebă plină de curiozitate. Ar fi vrut să îl mai întâlnească, dar părea foarte puțin probabil.

          Cum știa că nu avea să mai vină nimeni după ea, căzu într-un somn adânc.

          Era noapte deja când se trezise. Privi în jur sfioasă, văzând că lipsa lui Marco nu făcu pe nicio femeie curioasă. Nimeni nu o privea, nimeni nu discuta despre ea.

          Se ridică de pe patul ei mic, luă pe ea o cămașă de genul celor bărbătești, lungă atât cât să-i acopere pulpele, apoi se îndreptă către odaia în care își făcea Oriana veacul.

          Bătu la ușă, apoi intră. O găsi pe șefa lor, întinsă în pat și acoperită doar cu un cearșaf subțire. Alături de ea se afla Romina, spre marea uimire a roșcatei.

          – Am venit să-ți spun că voi coborî la apă. Mi-e cald, vreau să mă scald. Nu mă simt prea bine. Dacă vine Marco, trimite-l acolo, va ști unde să vină.

          – Bine. Acum ieși, îi spuse fără să stea pe gânduri femeia, după care se întoarse cu spatele și începu să se hârjonească cu partenera ei.

          „Aș fi trăit mai fericită dacă nu vedeam asta.”

         

          Se grăbi să iasă din bordel pe ușa din dos și coborî pe panta ușor înclinată, către mare. Era o plajă doar a lor, unde nimeni nu le invada spațiul. Oamenii oricum nu se apropiau de locurile acelea, în special femeile. Acestea le urau de-a dreptul pe fetele superbe de la bordel.

          Luna se ridica încet, mândră pe cer. O privea pe Will și ea se întoarse pentru câteva momente, pentru a o contempla. Se bucura de liniștea nopții și răcoarea ei plăcută.

          Se dezbrăcă de cămașă când ajunse pe malul apei și intră. Era călduță marea, fusese o zi însorită. Simți cum îi mângâie gleznele, apoi începu să înainteze înspre larg. Pe rând, valurile i-au atins genunchii, coapsele, șoldurile, talia, umerii. Îi înfiorară trupul gol, făcând-o să se gândească la viața de dinainte de viol, apoi la Ayisworth.

          „Angel…”

          Oare unde era el?

          Trase aer în piept, apoi se scufundă în totalitate în apă. Înotă înspre larg, bucurându-se de căldura plăcută care îi ocrotea corpul. Simțea că obosește. Nu mai înotase de mult.

          Se ridică la suprafață și privi înspre plajă. Se aștepta să fie doi ofițeri acolo, care să o pedepsească pentru crima lui Marco, dar locul era pustiu. Zâmbi și se scufundă iarăși, profitând de momentele de liniște.

          Aproape de mal, când într-un final putea să pună picioarele jos, renunță la înot. Se uită la nisipul fierbinte încă de soarele dogoritor al zilei. Urmele ei micuțe erau dublate de altele.

          „Oare cine a venit după mine?” se întrebă, fiindcă nu ar fi putut-o căuta nimeni, din moment ce Marco nu mai era și avea încă plătit un avans.

          Ieși pe nisip și luă în mână o scoică. Se juca distrată, privind spre larg, când două mâini puternice se așezară pe umerii ei. Persoana aceea era așa de rece, încât se înfioră.

          Se întoarse încet, descoperind doi ochi mari și albaștri ca cerul zilelor senine, un chip blând, o gură mică, un nas mic și un chip acoperit de o claie de păr blond și ciufulit.

          – Ayisworth! strigă extaziată.

          Uită de goliciunea ei și își lipi trupul de al său, sânii ei presându-i pe piept.

          – Mă întrebam unde ești…

          Se uită la buzele lui roșii în contrast cu tenul alb și zâmbi.

          – Am venit după tine, Willow. Trebuia să te văd. Să facem o baie, rosti dezbrăcându-se rapid.

          Pentru ea, era prima dată când vedea pe cineva să nu se ferească de goliciunea proprie. Cu excepția ei, care era o damă de companie și ar fi fost ciudat să fie rușinoasă.

          Angel intră în apa călduță, iar femeia îl urmă cu sângele inundându-i fiecare părticică a corpului, circulând nebunește. Era emoționată.

          Băiatul se întoarse către ea, privindu-i chipul.

          – Ești frumoasă. Ai curaj, vino mai lângă mine.

          – Nu e vorba de curaj, chicoti ea. Dacă vede cineva de la bordel, vor veni să-ți ceară bani pentru timpul petrecut cu mine…

          Își feri privirile. Se înroșise.

          Ignorând ce tocmai spusese, o întrebă:

          – De ce îți bate inima așa de tare? Și obrajii tăi..

          Se apropie și-i cuprinse fața în palme. Se uită fix în ochii ei verzi, căutându-le tainele, și zâmbi. Will întinse mâinile și și le așeză pe încheieturile partenerului.

          – Nu am văzut nicio persoană așa de frumoasă ca tine, îi șopti apropiindu-se de el. Prinzându-l în brațe, mângâindu-i pielea, trecându-și degetele peste șoldurile, spatele, pieptul lui.

          Își plecă ușor capul într-o parte și-și închise ochii, apoi îl sărută pe Ayisworth așa cum nu mai sărutase în viața ei, cu atâta dragoste. Și el îi răspunse cu blândețe.

          Gesturile lui au început să devină mai tandre, mângâierile aveau un fel anume de a o atinge.

          – Te vreau, îi șopti la ureche.

          Când l-a privit, văzu cei doi colți ascuțiți după care întinse iarăși mâna, plină de curiozitate. Se înțepă într-unul, apoi se aplecă și-l sărută fără să se sinchisească de ei.

          – Sunt a ta…

         

          III.

          1.

         

          – Domnilor polițiști, rosti Oriana fără prea mare tragere de inimă. Ce v-aduce pe la bordel? Să vă ofer câteva domnișoare pentru plăcere? Sunt gratis, rosti făcându-le cu ochiul celor doi ofițeri veniți în recunoaștere.

          – Căutăm o femeie roșcată, tânără. O copilă.

          Oriana deveni palidă.

          – Îmi pare rău, domnule, dar…

          – Femeia aceea este, rosti un bărbat care venea din spate. Ea și cu bărbatul blond au ieșit din cameră, apoi l-am găsit pe domnul Marco mort.

          Degetul lui o acuza pe Willow.

          – Volpe, domnii aceștia vor să aibă o vorbă cu tine, îi spuse femeia.

          Inima ei începu să bată nehotărâtă în toate părțile. Simțea cum îi fuge sângele cu iuțeală prin vene și îi invadează tenul alb al obrajilor.

          Se ridică și își strânse mai bine rochia de mătase în jurul taliei.

          – Domnilor.

          Ajunsese în fața celor doi.

          – Vino, rosti apucând-o cu brutalitate de braț și trăgând-o ca pe un animal după el.

          Will aruncă priviri disperate către Oriana și celelalte femei de la bordel. Dar știa foarte bine că erau neputincioase. La fel de bine cum știa și că trebuia să vină și ziua când avea să fie acuzată de crima acelui nenorocit.

          Au urcat-o într-o trăsură și au luat loc de-o parte și de alta-i. Păreau oameni serioși. Niciunul dintre ei nu vorbi, nu-i adresă niciun cuvânt.

          Liniștea… De obicei îi plăcea. De această dată simțea că avea să înnebunească dacă nu auzea altceva în afară de tropotul cailor.

          Îi venea să plângă, dar nu putea să o facă atât cât îi avea pe ei prin preajmă. Să încerce să-i vrăjească, să-i prindă în mrejele ei de femeie ușoară? Ar fi avut vreun rost…?

          Simțea că era pierdută. I se înfioră pielea. Gândurile îi fugiră la Angel, la buzele lui reci pe pielea ei fierbinte, la apa din jurul lor și atingerea lui blândă.

          Plătea prețul pentru puținele clipe cât fusese și ea fericită în toată viața ei.

          De ce trebuia să fie așa?!

          Trăsura se opri în fața unei clădiri impunătoare și unul dintre bărbați o luă de braț și o târî până într-o cameră cu gratii. Deschise ușa celulei și o aruncă acolo, alături de alte două femei.

          Se refugie într-un colț și cele două veniră protectiv lângă ea, punându-și mâinile în jurul umerilor ei și aruncând priviri ucigașe către polițist.

         

          2.

         

          „Ayisworth… Un vis sau aievea? Momente de bucurie, prețul pentru ce avea să urmeze?”

          Promisese să nu-l dea în vileag, deși bănuia că nu prea conta pentru străinul ucigaș. El era oricum o creatură a nopții despre care auzise numai în basme, pe când era în America.

          – Copilă, de ce ești aici?

          Se părea că ațipise plângând. Se trezi cu capul în poala uneia dintre femei și cu pielea din jurul ochilor întărită de la lacrimi.

          – Ăăăh… Prietenul meu… Clientul, se corectă ea, a murit. A băut așa de mult, încât și-a dat duhul, iar ei cred că eu sau altă persoană care mai era cu noi au făcut asta.

          Înghiți în sec.

          – Client?

          – Da, rosti ridicându-se în șezut. Se sprijini de peretele rece și aruncă o privire către fereastra îngustă, printre zăbrelele metalice. Sunt o femeie ușoară… Ezită, dar ce avea de pierdut să le spună povestea ei? Continuă: Eram în Castrogiovanni cu bunicii și am ieșit într-o noapte afară, voiam să văd cum prin întuneric. M-au prins niște nenorociți și am fost închisă într-o casă, unde unul dintre ei m-a violat. M-au trimis aici, să nu mă găsească bunicii mei… Și m-au luat femeile de la bordel.

          Își dădu seama că plânge din nou.

          – Șșșșt… Bărbații sunt niște porci nenorociți, îi spuse una dintre femei. Părea în vârstă. Nu e vina ta ce s-a întâmplat, copilă…

          Cealaltă îi aruncă o privire ucigătoare.

          – Soțul meu m-a părăsit pentru una dintre cele de la bordel. Să fii tu aia?

          Tonul ei era amenințător. Doar că Volpe nu avea prea multe să piardă.

          – Îmi pare rău… Nu am avut decât un singur client care plătea pentru mine să nu primesc și alți bărbați. Îl chema Marco.

          – Vezi?! Nu era amanta soțului tău, o acuză cealaltă.

          – Dar e tot o târfă de-a lor! țipă femeia și se repezi către Will.

          Se opri când auzi că ușa din gratii de metal se deschise.

          – Las-o în pace, rosti un polițist, intrând în celula celor trei femei. O apucă pe roșcată de păr și o târî spre ieșire.

          A închis altul în urma lor, în timp ce pe ea a continuat să o tragă după el până într-o cameră pustie, de care erau legate niște lanțuri de pereți.

          „Doamne…”

          – Târfă, de ce l-ai ucis? întrebă la început calm, sumecându-și mânecile de la cămașă.

          Îi întoarse spatele, masându-și pielea capului care protesta de durere arzătoare.

          – Nu l-am ucis. Porcul ăla a băut ca un nenorocit, te-ai gândit că poate de-asta a dat colțul? întrebă acidă.

          Bărbatul se apropie nervos de ea și o plesni cu dosul palmei peste față. Fără să vrea, corpul îi căzu pe podeaua de piatră.

          – Lasă-mă! țipă la el.

          – Am mai adus o grămadă de femei ca tine aici, dar niciuna nu a avut curajul să vorbească! Să vedem dacă ai atâta curaj și în alte moduri, curvă ordinară! strigă dându-și pantalonii în vine.

          O prinse pe Willow de păr și o întoarse cu fața la podea, ridicându-i șezutul și împingându-se animalic în ea.

          Simți cum i se sfâșie carnea, interiorul. Ar fi țipat de durere, dar nu voia să-i dea satisfacție acestui om bolnav, animal însetat.

          Începu să plângă fără sunete, icnind din când în când de durerea provocată. Îi trase părul mult pe spate bărbatul, întinzându-i gâtul până la refuz. Apoi a simțit cum e invadată de un șuvoi cald. Se mai împinse puțin, apoi o lăsă să zacă și să plângă.

          Se îmbrăcase și ieșise din cameră.

          Will crezuse că scăpase și că putea sta liniștită. Se simțea oribil. Fusese violată din nou, ca o copilă neajutorată. Dar ea nu mai era așa, se putea numi o femeie în toată firea. Sau așa spera.

          Începu să se târască încetul cu încetul spre un perete de care să se sprijine. Își ridică genunchii la piept și, sprijinită de acesta, nu își mai putu înfrâna sentimentele și începu să hohotească, sfârșită de forțe.

          Sângera. Când își dădu seama, își strânse picioarele sub ea.

          Nu trebuia să rămână acolo și să zacă, trebuia să scape cumva din locul blestemat. Cu inima sfâșiată și ochii împăienjeniți, văzu ușa de zăbrele că se deschide și omul intră din nou, alături de celălalt.

          Se apropiară amenințător de ea, țintuind-o cu privirea.

          – De ce sângerează? întrebă cel de-al doilea, privindu-i picioarele împăienjenite cu fire de sânge.

          – Am încercat-o și eu, rosti. Încearc-o și tu.

          Se uită la ea, gândindu-se la propunere. Arăta bine într-adevăr, iar soția lui nu îl mai putea satisface de foarte mult timp.

          – Cred că o s-o fac.

          Veni lângă ea și se lăsă pe vine. Întinse încet o mână veștejită de timp și încercă să-i mângâie fața, dar ea se trase în spate. Încercă și-a doua oară, dar ea îl scuipă. Oricum nu mai contau consecințele, fusese violată iar.

          – Curvă nenorocită! țipă omul ștergându-se pe mânecă. Te omor!

          O lovi cu palma peste față, trântind-o cu capul de zid. Se lăsă lângă ea, în genunchi, și își împleti mâinile în părul roșcat, apoi începu să o lovească repetat de perete, până când se auzi pârâitul osului și partea dreapta a capului fetei era plină de sânge.

          Celălalt îi veni în ajutor, lovind-o cu picioarele în burtă, în timp ce Will își pierdea încetul cu încetul cunoștința în întunericul abisal. Sufletul ei pleca.

          Dar loviturile au încetat într-un final. Locul spre care se ducea începu să se îndepărteze.

          „Acum nu mai simt… Pot să mor. Asta fac, mor. Nenorociții poate că încă mă lovesc, dar eu sunt pe moarte și…”

         

                   3.

 

          Făcu un efort să își deschidă ochii. Credea că va fi întâmpinată de lumină și părinții ei o așteptau cu brațele deschise și chipuri fericite.

          În schimb, în fața ei erau cei mai mari ochi pe care îi văzuse vreodată. Și mai albaștri ca ei era doar cerul.

          Fața lui era plină de sânge. Părea că lăcrimează, dar de fapt sângera. Privirea ei coborî pe buzele pline, pătate și ele de culoarea stacojie.

          – Înge…rul… meu, șopti și începu să plângă de fericire. Te rog, rămâi cu mine… Nu vreau să mor singură.

          Ayisworth hohoti ușor și o strânse la pieptul lui cu grijă. Să o miște fusese crucial pentru Will. Fiecare parte a ei se simțea distrusă, trupul îi era măcinat pe interior.

          Băiatul îi prinse cu degetele bărbia și îi ridică fața însângerată către el. Buzele li se contopiră într-un sărut. Unul adevărat, tandru.

          Willow Wiseman își primise sărutul de adio și avea să ia toată dragostea acestui necunoscut în mormânt cu ea.

          – Te… iu…besc… rosti, apoi totul s-a scufundat în întuneric.

         

          4.

         

          Durere. Disperare. Lacrimi. Suferință.

          Dorințe de neîmplinit. Tânjea să o aibă lângă el. Era prima persoană pe care o cunoscuse și care nu se temuse niciodată de colții lui, de el. Dorise să-l vadă, discutase cu el, îl tratase ca pe un om.

          Îl durea sufletul…

          Egoism.

          Se gândea numai la el, la faptul că avea nevoie de ea pentru a trăi mai departe. Îl durea sufletul să se gândească la pierderea acestei femei speciale, care arătase că-l dorise, că-l plăcuse.

          Erau trei zile de când Ayisworth continua să-i picure sânge în gură, sau să i-l împingă cu forța pe gât, dar Willow a rămas rece. Moartă. Uneori i se părea că-i aude inima bătând, dar se înșela.

          Nu respira, nu avea puls, nu era caldă. Rămase nemișcată. Rece ca o stană de piatră. Dar, deși era cald, nu începuse să se descompună.

          „Ce e cu ea?” se întrebă disperat.

          Plângea, simțea că e pustiu în interior și lipsit de puteri.

          Nu găsea nicio speranță pentru ziua de mâine. Noapte de noapte, se simțea tot mai slăbit. Vărsa lacrimi însângerate…

          Într-un final, hotărî să o îngroape.

          „De ce… De ce m-ai părăsit? Nu trebuia să mori. M-ai lăsat aici. Te iubesc, Willow, nu vreau să mori…”

         

          Constată că plânge ca un copil. De cât timp nu mai plânsese? Probabil de pe vremea când niște nenorociți de vânători îi uciseseră fratele. De fapt, se sacrificase pentru el din dragoste.

          Se înfurie și lovi cu pumnii în pământ. Se aflau într-o pădure, într-un fel de grotă la poalele unui copac, ascunsă de un tufiș de mure. Dormea acolo de câteva luni, de când ajunsese în regiune.

          Privi trupul rigid al roșcatei, părul lung și mătăsos, gura mică ușor întredeschisă și murdară de sânge. Îi spălase trupul cu ușurință, nu căpătase rigiditatea morților. Dar nu știa dacă e un lucru bun sau nu, pentru că nu mai trăise un astfel de eveniment în cei șapte sute de ani ai săi.

          – Will, nu-mi face asta…

          De când murise ea, o ținuse în brațe în fiecare zi și noapte. Nu ieșise să se hrănească, doar rămăsese acolo, cuprins de tristețe, plângându-și de milă și adresând blestemății către un Dumnezeu în care nu mai credea din noaptea în care un vampir necunoscut îl transformase și-l abandonase într-o peșteră din munți, pradă foametei, confuziei, întunericului.

          O ridică în brațele și o sărută lung. Apoi îi sărută fruntea, fiecare ochi, nasul, obrajii, bărbia, buzele. Apoi coborî încet către gâtul ei alb.

          Avu un fior în tot corpul când ajunse pe vena care pulsa abia perceptibil. Atât de încet, încât de multe ori crezuse că i se pare.

          – Will a mea, șopti și o sărută. Apoi își înfipse colții în gâtul ei, lăsându-se pradă senzației inimaginabile pe care i-o dădea sângele care izvora în gură.

          Bău până când o secă, apoi își mușcă încheietura și trase sângele în gură, după care își presă buzele peste cele ale ei și împinse tot lichidul vâscos și cu gust metalic în ea.

          O ținu apoi strâns în brațe, continuând să plângă. Fără nicio speranță.

          Dar nu s-a întâmplat nimic. Will nu a deschis ochii.

          O îngropă și rămase lângă mormântul ei până ce adormi cu sufletul frânt. Sigur că dăduse greș și că o pierduse pentru totdeauna.

         

          5.

 

          O siluetă se cuibări în brațele sale. Îi simți răceala pielii și mișcarea de a se răsuci în brațele lui. Era așa de fericit, încât nu-și dorea să deschidă ochii, să constate că e doar un vis.

          – Ayisworth, îi pronunță numele.

          Deschise ochii pentru a o vedea mai frumoasă ca oricând. Palidă, roșcată, cu ochii mari. Și niște colți de toată frumusețea.

          – Willow!

          O cuprinse în brațe fără alte cuvinte, strângând-o la pieptul lui. Nu puse întrebări, nu vruse să audă răspunsuri. Tot ce dorea era să o aibă lângă el pentru totdeauna.

          – Am crezut că am murit, spuse în șoaptă la urechea lui.

          – Și eu am crezut că te-am pierdut. Dar ești aici, cumva, și nu mai contează. Doar… ține-mă în brațe.

         

          IV.

 

          Stătea în brațele lui Ayisworth, ca în fiecare seară. Trecuse un an și putea spune că îl cunoaște pe cel alături de care își petrecea eternitatea. Fără regrete.

          – De ce ai vrut să ne întoarcem aici? o întrebă Angel, privind cerul întunecat al nopții.

          – Am o treabă nerezolvată. Când m-au violat acei oameni, i-am blestemat. Ceva sau cineva trebuie să le facă de petrecanie. Acel cineva…

          – Ești tu. Suntem noi, continuă el și se întoarse către ea. O sărută scurt pe buze. Să-mi spui când ești gata, Will.

          Se ridică numai câteva momente mai târziu. Această nemoarte pe care i-o dăruise Ayisworth avea avantajele ei enorme – era foarte rapidă, nu simțea foamea omenească, avea mirosul foarte puternic, auzul. Era… îmbunătățită.

          Și simți. Cunoștea de atunci, de demult, mirosul acru al omului care o violase. Colții ei ieșiră la iveală și porni cu repeziciune către acea casă părăsită.

 

          * * *

 

          O străină bătu la ușă, purtând pelerina pe capul plecat. Doar părul roșu îi cădea pe umeri.

          – Vă rog… Ajutor…

          Vocea ei părea sfârșită.

          – Intră, domniță, rosti un bărbat mătăhălos, adresându-i un zâmbet mârșav, ascuns.

          Necunoscuta intră încet în încăpere. Parfumul ei îmbătător îi chemă pe toți bărbații afară, inclusiv un tânăr cu chip blând și un om mai în vârstă, cu totul rupt din acest tablou.

          Un mustăcios se apropie de ea și o apucă de mână, apăsând.

          – Bun venit, domniță. Promitem că te vom trata bine.

          Râse.

          – Bine v-am găsit, mormăi de sub pelerină vocea cunoscută acestui om.

          Apoi două mâini albe se ridicară de sub materialul întunecat și, îndreptându-se către cap, pe care îl descoperi.

          Părul roșu, superb, parfumat. Ochii mari și verzi, buzele micuțe și colții.

          – Chiar mă bucur să vă văd!

          Privirile i se schimbară. De la o femeie cuceritoare, superbă, deveni ucigașă, scânteietoare. Se abătu asupra fiecăruia, rupându-le gâtul.

          Sângele țuruia peste tot, creând o baltă în jurul ei. Ayisworth intră în cameră, ducând cu el doi bărbați care putuseră să scape – un tânăr și un om în vârstă.

          – Will, ei scăpau, spuse mirosindu-l pe cel tânăr.

          Tânăra se uită la amândoi în parte.

          – Omul acesta, rosti apropiindu-se, e cel care m-a ajutat să scap. Și este aici din cauza problemelor. Nu are ce să caute printre oamenii ăștia, are suflet bun.

          Umblă în buzunarul interior al pelerinei și scoase un săculeț.

          – Vei pleca, rosti Angel zâmbindu-i binevoitor.

          Tânăra se apropie și își puse mâinile peste ale lui, înmânându-i darul. Bărbatul nu se feri, nu se temu.

          – Mă bucur că ai ajuns bine, domnișoară, îi spuse aplecându-se în fața ei. Îi sărută mâna, apoi se apropie de ea.

          Înainte ca femeia să-și dea seama, bătrânul o îmbrățișă. Plângea.

          – Noapte de noapte m-am zvârcolit în pat, neputând să pun geană pe geană pentru că n-am putut să te salvez. Nu mai am tinerețea de altă dată, altfel te-aș fi scăpat… Sau aș fi încercat. Dar acum am o familie numeroasă, dar nimeni nu voia să mă primească la muncă. Am făcut ce puteam pentru a trăi…

          – Știu. Pleacă acum. Și-ți mulțumesc.

          Bărbatul se îndepărtă fără să privească în spate, ștergându-și lacrimile cu mâini tremurânde.

          Apoi Willow se întoarse către Miguel.

          – Băiete… Te credeam mai puternic. Speram că ai să poți scăpa de nenorocitul ăla, șopti ea făcând semn cu capul către cadavrul rupt în două bucăți de pe podea.

          Tânărul schiță un zâmbet.

          – Will… Am fost abuzat la fel ca și tine, ținut în camerele astea închis, deseori bătut. Omul ăla nu mi-a dat nicio șansă să scap.

          – Acum ești liber. Dispari, îi spuse cu buza de jos tremurându-i.

           Angel îi dădu drumul acestuia, apoi se apropie și o prinse în brațe pe cea pe care o iubea. Mângâindu-i spatele și ascultându-i plânsetul într-o tăcere de mormânt.

          – Te iubesc…

         

          * * *

 

          – Iată-ne intrând în 2014, rosti râzând femeia cu părul roșcat, dezvelindu-și dinții albi pe sub buzele palide. La mulți ani! râse cristalin.

          Angel o prinse de mijloc și o strânse cu putere înspre el. O sărută, după care își împletiră mâinile și băură din paharele de șampanie în care era sânge.

          – Două sute de ani împreună, șopti strângând-o la pieptul lui.

          – Și cu eternitatea întunecată înaintea noastră, rosti în clipa dintre ani, cuprinzându-l la rândul ei în brațe pe Ayisworth, apoi pecetlui cu un sărut spusele.