gsf74 banner-650

          Dacă vom face un exercițiu de cercetare și vom studia programa școlară pentru liceu și școala generală, vom observa că în planul de lecturi obligatorii sau suplimentare nu există nicio carte de SF sau Fantasy românească. Mai salvează genul nuvelele eterne „La țigănci” de Mircea Eliade și „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu, dar în afară de acestea, care sunt de fapt fantastice, nu vom găsi nimic.

          Ca pasionat al genului, mi-am pus întrebarea „De ce?”. Și mi-a venit, sub o formă sau alta, răspunsul: Pentru că SF-ul și Fantasy-ul nu pot genera, prin natura lor, opere pe care literatura să le considere drept esențiale. Iar noi, în școală, se pare că avem o predispoziție spre așa ceva. Mai ales când vine vorba despre literatura română, pentru că vom găsi, de exemplu, în lista de lecturi suplimentare pentru clasa a V-a, și Peter Pan, și Călătoriile lui Guliver – o bilă albă din partea mea, pentru includerea lor. Totuși, deși există „Cireșarii” lui Constantin Chiriță, în aceeași listă, nu există, să zicem, Patrula spațială de Cicerone Sbanțu. Sau altele asemenea.

          Și aici mi se pare că avem o mare problemă: în faptul că, obișnuind copiii să se aștepte preponderent la lecturi greoaie, cu puțină, foarte puțină sau chiar fără imaginație, în literatura română, pentru că, din dorința ca ei să citească operele esențiale, operele relevante, dacă vreți, le includem în primul rând pe acestea, copiii ajung să-și cultive o aversiune împotriva actului lecturii în sine.

          Copilăria, după părerea mea, ar trebui să fie etapa în care omul să înceapă să îndrăgească lectura în sine, citind lucruri plăcute, deși nu neapărat relevante, dar care să îi deschidă apetitul. E perioada în care să i se dezvolte fantezia și larghețea viziunilor. Și ce gen poate face asta mai bine decât SF&F-ul?

          Sigur, există copii și copii, unii care îl îndrăgesc pe Tolstoi în clasa a IX-a și citesc Război și pace, și alții care, poate, ar prefera Jocul lui Ender. Dar nu prea îi întreabă nimeni. Pentru că în școală foarte puțini profesori sunt interesați de părerea pe care elevii o au după parcurgerea unei anumite lecturi, cei mai mulți preferând să le dea cheile de interpretare sub forma de comentarii literare, pe care să le asimileze ca atare.

          Așa stând lucrurile, greu de crezut că un copil care, după o carte greoaie și rigidă, care l-a plictisit nespus, în care nu a găsit o lume nouă, în care nu l-a fascinat nimic, este pus să învețe pe deasupra și un comentariu elogios, va mai găsi vreo plăcere în citit.

          Aștept ziua în care, la orele de literatură, elevii vor primi la început de semestru un număr de cărți de citit și vor fi lăsați să și le aleagă singuri. Apoi li se va cere părerea, și vor fi ajutați să-și dezvolte propriul bagaj critic.

          Dar până atunci, rămâne ca Ion să oscileze între Glasul pământului și Glasul iubirii.