Totul era confuz. Vedeam în jur ca prin ceaţă şi o ameţeală puternică mă făcea să îmi simt capul greu. O căldură imensă începuse să-mi cuprindă picioarele înţepenite şi îngheţate, înviorându-le. Curând îmi cuprinse tot corpul, dezmorţindu-l. Oare ce se întâmplase cu mine? Încă nu puteam realiza ce păţisem. Inima, pe care până acum nu o simţeam, pentru că nici nu mă gândisem la ea, începu să bată nebuneşte, precum inima unui animal speriat. Atunci când m-am dezmeticit, am realizat că am în faţă un ecran mat luminat. Mă aflam într-o cutie incomodă, ca un tub cu capac transparent. Începusem să-mi mişc mâinile, capul, picioarele. Un val de oxigen proaspăt îmi răcorea plămânii, împrospătându-i. Un resort ascuns acţionă cu un declic capacul ce mă imobilizase ţinându-mă captiv departe de lumea înconjurătoare, pentru cine poate şti cât timp. Culisând fără zgomot spre stânga, lăsă să pătrundă până la mine o lumină ciudată. Sunete stranii îmi răsunau plăcut şi odihnitor în urechi. Cutia în care eram captiv se găsea într-o încăpere ale cărei limite nu le puteam distinge prea clar deocamdată. Însă îmi părea enormă, dar putea fi şi o iluzie! În mijlocul încăperii, iluminat de puzderia de lumini ce începuseră să se aprindă parcă odată cu trezirea mea, se afla un fel de piedestal ce putea fi foarte bine un panou de comandă. Pe unul dintre pereţii laterali, ce părea un ecran mural, se derula o imagine fantastică a două galaxii ce interacţionau violent. Nu mă simţeam capabil să mă ridic şi am adormit. Cât timp, cine poate şti. Când mi-am revenit, memoria începu să mă inunde agresiv cu informaţii, mai mult decât suficiente, despre ce sunt (mai bine, am fost), de unde, cum şi de ce.

Acum o văd bine pe tipa aceasta care-mi umblă pe creier cu ceva ascuţit sâcâitor şi deranjant. Însă pot să spun că are ceva simpatic în înfăţişare, simpatic dar neomenesc. Probabil că mi-a citit în privire gândul, pentru că ceva, ce ar aduce cu un zâmbet ori o schimonoseală simpatică, a apărut pe chipul ei de insectă inteligentă.

–         Stai liniştit, îmi spune ea şi îi simt inflexiunile calde ale vocii. Încă nu eşti pe deplin restabilit. Orice efort te afectează! nu e vocea ei, e un glas omenesc, prelucrat electronic, dispus să-mi răspundă la toate întrebările, probabil.

–         Dar tu cine eşti, frumoaso? Şi cine te-a însărcinat să-mi porţi de grijă?

–         Eu sunt supraveghetoarea şi responsabilă cu viaţă şi sănătatea ta. Poţi să-mi spui, ca să te distrezi, Erigona. Mi s-a dat acest nume spre a fi cât mai aproape de înţelegerea ta. Dar acum, dormi. Trebuie!

Ne aflăm într-o navă (navă să fie oare?) care aleargă spre centrul galaxiei. Nu voi mai revedea curând ori vreodată (poate?) Pământul, după câte am înţeles, şi acesta este gândul cel mai greu de suportat. Sunt prizonierul acestor dihănii (nu-i prea corect din partea-mi să le numesc astfel) extraterestre, fără ca măcar să fi fost întrebat ori să-mi doresc aşa ceva. Erigona mă supraveghează şi îmi „vorbeşte” foarte des, ba chiar îmi răspunde la întrebările mele, uneori obraznice, cu multă bunăvoinţă! Şi sunt răutăcios intenţionat!

Nu cu mult timp în urmă, mi-a montat un cip cu informaţii, despre ce s-ar fi întâmplat cu mine şi cum mai păstrez doar creierul din organismul meu pământean. Restul a fost înlocuit cu o copie bio-sintetică. Probabil produsă de „ei”, semenii Erigonei. Cipul începe să funcţioneze. Mă informează! Deci aşa s-a petrecut totul! Acum înţeleg. Însă chiar şi aşa, numai cu memoria, vreau să pot fi liber sau să mor, aceasta fiind o caracteristică a noastră, a pământenilor, a oamenilor! Iubind libertatea, posibilitatea de a te mişca şi de a gândi fără oprelişti. Pe când, „ăştia” nici nu doresc să audă de aşa ceva. Mă simt folosit! Am aflat de la Erigona (se înţelege) că am o parteneră, salvată odată cu mine, ea fiind întreagă şi nevătămată. Oare ce au de gând? Să îl facem pe cel de-al treilea? Asta este culmea, pentru că nu au nici măcar în vocabularul lor noţiunea de dragoste, căsătorie. La ei este ceva fără obligaţii, ca o datorie faţă de comunitate, fără sentimente, fără plăcere, mecanic! Să-i ia dracu’! Ah, da! Erigona îmi confirmă că au reuşit să recupereze de la fostul meu trup tot ce le trebuie pentru ceea ce au de gând să facă, dar dacă nu participi cu puţin suflet, nu va ieşi nimic aşa cum trebuie sau cum îţi doreşti. Treaba lor! Mi-este indiferent, ei doresc acum în locul meu. Erigona mă hrăneşte cu ceva lichid şi cu informaţii, de asemenea. Mă invită în virtual. Acum o pot vedea, pipăi, mirosi, ba o pot şi săruta dacă vreau. Mă cam deranjează antenele deasupra ochilor, în rest totul este ok. E o tipă bravă!!! Şi ce trup de albină lucrătoare are! Ea nu sesizează analizele mele cu tentă erotică sau poate nu o afectează ori, şi mai rău, poate nici nu o interesează. Dar ce vorbesc eu? Suntem incompatibili. Vizităm un oraş virtual de-al lor, cu un vehicul imaginar, de aceeaşi provenienţă şi căscăm gura (doar eu) la cele ce mi se oferă vederii (doar mie) şi este de-a dreptul copleşitor. Construcţii care întrec orice imaginaţie, îngrămădite ordonat în complexe arhitecturale, sfidând orice lege pământeană a echilibrului ori a proporţiilor, răspândite într-o dezordine programată, utilă, dar şi plăcută.

Reţele de vehicule aeriene fac legătura între straniile construcţii aeriene, însă nu descopăr şi nici nu observ pe cineva la bord. Sunt goale, zboară goale. De neînţeles… Intrăm în viteză într-un pasaj tubular, în care ne rătăcim în spirală, luminile înconjurându-ne ca un cordon succesiv. Unde mergem? Unde ne ducem oare? Vom vedea. Acum urcăm în cercuri largi! Mă trezesc iar în „cuşcă” supravegheat. Programul de divertisment s-a terminat. E bine, câteodată şi mai puţin decât deloc. Este şi cazul meu. Ce să-i faci! Asta a fost! Erigona îmi promite că, dacă voi fi „cuminte” şi voi face „frumos”, mă va mai duce. Să vă ia dracu’ de „alieni”! Eu tot la natura sălbatică din munţii noştri visez ori la plajele însorite pline de tipe-n bikini. Mi se pare ceva normal, nu credeţi? Insecta gânditoare, mai exact Erigona, mă pune în temă cu toate chestiile, respectiv etapele ce trebuie să le traversez şi ce trebuie să suport în perioada următoare. Noi, adică eu şi tipa (pământeană), ce se afla în aceeaşi ipostază idioată ca şi mine, suntem nişte bieţi cobai. Vom face totul la comandă, fără voia noastră. Azi (care azi? pentru că noţiunea aceasta este valabilă doar pe Pământ şi nu ştiu cât durează o zi în hărăbania asta ori dacă are vreo importanţă), ne vor pune împreună, ne vor face cunoştinţă, ne vor combina, oricum se mai spune acum în termeni cosmici sau pe limba lor… Ah, ce furios sunt pe ei! Nici măcar nu am văzut-o, nu doresc să fie o frumuseţe, doar să-mi placă, să nu-mi pară rău. Şi zău, nu ştiu de ce, de unde această ambiţie, dar tare aş dori să fie băiat!

Gata, totul s-a produs fără să ne fi simţit unul pe altul. Nu a fost nimic fizic, nimic ce ar aminti de „tehnicile pământene”. Acum o pot vedea. Este teribil de frumoasă (ori aşa mi se pare mie) şi doarme într-o cutie de sticlă, parcă ar fi frumoasă adormită. Oare ea ştie ce s-a petrecut? Despre noi, despre mine… Dar cine să o-ntrebe? Vom, voi, vor avea un copil, un urmaş, o progenitură.

Erigona cred că acum delirează când spune că doar astfel specia umană de pe cea de-a treia planetă a sistemului nostru solar mai poate fi salvată. Dar cine a pus-o în pericol? Ce? Când? De ce? Atâtea întrebări fără răspuns şi insecta aceasta care nu vrea ori nu ştie ce s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat cu adevărat ceva, ori suntem doar victimele unei obişnuite răpiri (a câta oare?), efectuată de străinii malefici asupra semenilor noştri, în cazul de faţă a mea şi a „frumoasei adormite”. Insecta gânditoare mă informează că mai trebuie să mai facem şi alţi copii, adevărate copii. Dar câţi? Că doar nu vom face vreo creşă. După spusele făpturii cu antene, Pământul, minunea sistemului nostru solar, eterna noastră iubire, planeta albastră, planeta de apă, probabil nu mai există. Ori nu ne vom mai putea întoarce vreodată la sânul ei, dar trăieşte prin noi şi în memoria noastră. E bine şi aşa. Ce soartă nefericită! Pot şi aş dori să mor aşteptând şi sperând că am să o revăd şi că este acolo, a treia după Soare. Nu doar pentru a fi cobaiul lor. Undeva, în centrul galaxiei, ne vor aşeza pe o nouă planetă asemenea Terrei, pe care să ne înmulţim şi pe care să o colonizăm. Măcar ne-au dat o şansă.

-Teddy, uite-l pe Doralin! Astfel ai dorit parcă să se numească, în visul tău. Are în unităţi de măsură a greutăţii pământene 3 kg şi 400 grame. E bine ca şi mama sa, de altfel! Este sănătos şi vesel.

-Într-adevăr, nu are nicio grijă, bazaconia, nici nu-l ştie ce-l aşteaptă, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Dar va afla totul, îi voi spune chiar eu imediat ce va putea înţelege şi va fi posibil. Mă gândesc că totul ar putea fi virtual şi acum ce-aş putea face? Aş dori măcar povestea asta cu copilul să fie adevărată. O rog pe Erigona să-mi confirme că totul este „live” şi o face.

-Totul este real, într-adevăr! Tânăra ta pereche a dat naştere unui băiat la fel de real ca şi tine ori ca ea. Acum realizezi că nu este virtual sau o farsă.

-Vreau să o întâlnesc acum! îi cer Erigonei.

Şi miracolul se produce. Ne aflăm unul în faţa celuilalt într-un parc plin de verdeaţă cu mulţi brazi şi tei. Pe aproape trece un fir de apă, susurând. O privesc, mă priveşte. E într-adevăr frumoasă, nu ca Erigona, care arată ca în filmele SF văzute de mine. Ea arată ca o pământeană tânără primăvara. Mergem alături pe o alee străjuită de plopi. Undeva se ghiceşte un lac ascuns între dealuri. O iau de mână şi o mângâi. Nu avem nevoie de cuvinte, avem doar un copil ce ne leagă, suntem tata şi mama.

-Ştii…

-Da, ştiu. Îl cheamă Doralin şi seamănă cu tine. E o gânganie.

-Dar mai mult cu tine, tu eşti tatăl.

-Să nu ne mai certăm, seamănă cu noi, pământenii. Vom mai face probabil câţiva, ştii? Trebuie…

-Ştiu. Şi mai ştiu de asemenea, că trebuie.

-Tu simţi ceva? Pare ceva straniu, dar de fapt, este normal. Am nevoie de tine, am nevoie de tine şi ţin la tine.

-Şi eu, pentru că nu avem de ales. Doar am rămas ultimii locuitori ai Pământului. Nu te mai am decât pe tine, iar tu doar pe mine şi amândoi avem acest copil.

Nu aş dori să fac o chestie egoistă şi asta pentru că nu ştiu de ce. Însă nu eram pe deplin convins, totuşi se părea că suntem singurii, că scăpasem printr-o minune, doar noi doi şi acum acest pui de om venit aşa intempestiv pe lume. Nu ştiam însă nimic despre animale, plante ori altceva salvat de pe Pământ. Păcat. I-aş fi dat Crinei o floare, dacă aş fi avut de unde. Ne-au despărţit. Suntem iar în tuburile noastre, cam incomode, dar asta este. Ne vom obişnui. Nava zboară îndreptându-se spre neştiut. Este perioada de repaos. Erigona ne-a părăsit. Unde se duce şi ce face mai ales, doar ea şi ai ei ştiu (semenii ei, bineînţeles). Probabil zboară din floare în floare după miere! Pentru stup, mai ştii? Resetez amintirile şi revăd dezastrul din comos. Nu înţeleg cum au reuşit să-l filmeze pe când ei erau în centrul galaxiei.

Dar parcă poţi să mai ştii câte sonde străine (a se citi extraterestre) ne supravegheau? Un meteorit uriaş intra ca un bolid în atmosfera incendiată a Pământului nostru albastru. Totul este cuprins de flăcări, o explozie fantastică, impactul… Planeta se cutremură cuprinsă de convulsii, apele oceanelor se ridică la înălţimi de kilometri, munţii se prăbuşesc, continentele se scufundă, pământuri noi ies din ape ca nişte monştri. Norii aleargă înnebuniţi, învolburându-se haotic şi apoi ca pe un geam care se abureşte, nu se mai vede nimic. Totul devine mat, confuz. Pământul a sărit de pe orbita sa, mai aproape de Soare. Se poate presupune că acum are o orbită spirală de glonţ. Se pare că totul a fost deja. Că acum nu mai este nimic acolo, decât Soarele, pârjolind întinderile sistemului său. Halucinant! Ce s-a întâmplat cu semenii noştri? Mai putem avea vreo speranţă? Ce se va întâmpla cu viaţa noastră? Oare vom putea regăsi undeva bunul şi caldul nostru pământ? Să fie oare unul care să-i semene, în universul apropiat? Însă, dacă am putea să ne întoarcem, ce am găsi acolo? Oare am mai găsi ceva, sau numai meteoriţi şi praf? S-ar putea ca totul să fie doar un vis şi ne vom trezi. Aşa ne-am dori. Destul cu gândurile negre.

Stele defilează în benzi luminoase de-a lungul hublourilor ce ne înconjoară. Stau cu faţa în sus. În apropiere, câteva lumini clipesc suspect, parcă spionându-ne. La fiecare mişcare se aprinde câte una.

Cer apă. Mi se dă. Un obiect transparent se lipeşte precum o ventuză de vizorul transparent al tubului în care mă aflu. Îl penetrează cât ai clipi şi o tijă telescopică îmi atinge buzele, deschizându-mi-le. Sorb cu nesaţ. Este într-adevăr apă. Că nu o fi de pe Pământ, însă sigur e apă. Oh şi ce sete mi-a fost! Un somn fără vise mă cuprinde instantaneu, pe când nava străină aleargă ca o nălucă, ducându-ne spre noul Pământ.

Paul-Teodor Ivan s-a născut la 14 iulie 1954, in București. Copilăria și-a petrecut-o mutându-se cu familia dintr-un oraș în altul, singura pasiune stabilă fiind carțile și revistele.

Locuind, în momentul de față, în micul Caracal, a reușit să-și construiască o mică bibliotecă personală, în care se afundă in fiecare după-amiază pentru a studia ceva nou sau pentru a mai găsi un strop de inspirație.

Grafician, traducator si nu in ultimul rand prozator, pasionat de astronomie și cartografie, în cei aproape 40 de ani de creație a parcurs cu tact drumurile artelor frumoase, rămânând veșnic puștiul timid ce privește stelele și visează la o călatorie dincolo de ele.

Blog personal : http://paultheodorsworld.blogspot.ro/