2017_01banner

          Probabil că dacă această nuvelă s-ar fi numit simplu „Narcopunk”, foarte multe i s-ar fi putut pune în cârcă tânărului ei autor. În definitiv, să împrumuți personajele și începutul unui film, să le denaturezi chiar mai mult decât o făcuse respectivul film înainte și să publici o carte cu aceste elemente nu pare chiar fairplay, nu-i așa? Însă nuvela se numește: „Narcopunk sau fear and loathing in L2”, ceea ce, prin reproducerea suficient de exactă a titlului filmului (pentru cei care nu știți, căutați: „Fear and Loathing in Las Vegas”), îndepărtează orice suspiciune de furăciune și plasează opera în diametral opusa categorie a Fan-Fiction-ului. Iar ceea ce e cu adevărat interesant e modul ingenios în care Mihai Alexandru Dincă a reușit să folosească personajele și scenele de început ale unui film realmente bizar – lista de similarități se oprește aici – pentru a construi o lume hard-SF perfect funcțională, doar ușor caricaturală.

copertă-narcopunk          Găsim astfel un reporter sportiv și un avocat – de ce anume avea nevoie un reporter sportiv de un avocat care să-l însoțească permanent nu e foarte clar, însă face parte din farmecul componentei absurde a poveștii – în drumul lor bine aditivat cu droguri de toate felurile spre un obiect cilindric, structural asemănător cu Rama lui Clarke, care gravitează în punctul de echilibru Lagrange 2 al perechii de corpuri Pământ-Soare. În interiorul corpului găsim două lumi, Midnight City și favela albastră, proiecții futuriste ale extremelor societății actuale, unul fiind exponentul Las Vegasului, iar celălalt, evident, al mahalalei fără nume.

          Despre modul în care personajele ajung să ia contactul inevitabil cu lumea crimei organizate, despre delirul provocat de drogurile consumate cu îndârjire și despre fanteziile erotice descrise fără a aluneca în trivial, dimpotrivă, păstrând tot timpul o componentă umoristică, nu voi spune mai multe aici, mă voi mulțumi doar să spun că le-am găsit foarte interesante. Dacă prin răpirea unor personaje de film și plasarea lor într-un cadru propriu, construit cu recuzită care bate spre hard SF, Mihai Alexandru Dincă a încercat un exercițiu cu „figuri impuse”, acesta cu siguranță i-a ieșit pe cât de bine se putea. Personajele au profunzime, nu sunt prea multe, echilibrul dintre numărul lor și întinderea nuvelei fiind respectat foarte bine, componenta SF este proeminentă, iar abuzurile narcotice nu deranjează, dată fiind ambianța. Nici multitudinea de elemente – cursa nebună, drogurile de origine extraterestră, fracțiunile mafiote și religioase, interplanul – nu îngreunează lectura, modul în care sunt introduse și rolul fiecăreia venind firesc în angrenaj.

          Un alt punct pozitiv îl reprezintă stilul narativ. Alegând să povestească la persoana întâi, s-a putut folosi foarte bine de autoironie, la fel cum și-a putut permite și câteva derapaje în emoțional, lucruri care au reușit, zic eu, să apropie cititorul de carte. Există câteva excese la nivel lingvistic, unele exprimări greoaie sau ușor emfatice, câteva clișee care sună mai bine în engleză decât în română și duc cu gândul la traduceri puțin inspirate, însă aceste defecte sunt punctuale și răzlețe, nu reprezintă caracteristici definitorii ale stilului. Cel mai probabil, în timp, Mihai Alexandru va scăpa de ele, pe măsură ce-și va cizela scriitura, dacă va găsi oportun acest lucru.

          Despre dozarea acțiunii aș mai vrea să vorbesc în încheiere, deoarece, deși nuvela nu are burți sau info-dump-uri, în jur de două treimi din text pare menit să fixeze cadrul și să așeze piesele pentru ultima treime a cărții, unde acțiunea cu adevărat densă rezidă. Și deși am unele insatisfacții în legătură cu finalul, mai degrabă naiv, oarecum împotriva mersului acțiunii, pot spune că, per ansamblu, lectura acestei nuvele a fost una foarte plăcută, iar cititorul de SF din mine și-a primit narcoticul pe care și-l dorea.