Puiul de pisică avea o lovitură groaznică la ochiul stâng. Sângele se amestecase cu părul și se uscase într-un ghem roșu, așa încât nu-și dădea seama dacă mai are sau nu ochiul întreg și nici nu prea îi păsa de asta. El trebuia să-l pună undeva, nu-și amintea bine unde, la marginea unei pietre, dar nu era nicio piatră în șanțul plin cu noroi prin care umbla sub cerul gri și stropii de apă care-i lipiseră cămașa de spate.

Puiul de pisică se agăța, stângaci, cu gheruțele de degetele lui, așa cum îl ducea în palma adunată la piept, încercând să nu cadă atunci când el se împleticea în noroi, mai alunecând în șanț. De sus, când și când, îl priveau oameni. Stăteau că mâinile în buzunarele pantalonilor, ușor cocârjați sub ploaia care nu voia să se oprească, apăsați de cerul gri.

Voia să îi întrebe unde să găsească o piatră pe care să pună pisicul, dar ei îl priveau cu ochi goi și-i întorceau spatele.

Și nu găsea nicio piatră în mâlul prin care mergea.

O piatră, să pună puiul de pisică.

Sub cerul gri și ploaia care nu voia să se oprească.