GSF50 banner 01-650

          Sebastian A. Corn nu cred că mai are nevoie de niciun fel de prezentare, acesta fiind unul dintre puținii scriitori autohtoni de science-fiction și fantasy în stare să adune câteva zeci de persoane la o lansare. Iar lucrul acesta cred că spune multe, nu numai despre autor, dar și despre starea sf-ul românesc, subiect pe care, însă, n-am de gând să-l dezbat acum  (și nici în viitor, de altfel), pentru că nu despre acest lucru aș vrea să discut, ci despre Iovik, nuvela apărută anul trecut la editura Millennium, în cadrul sugestiv intitulatei colecții Novella. Cartea este subțirică, undeva la 96 de pagini, cu o copertă descriptivă, strânioviks legată de tema abordată de autor (iar dacă portretului i-ar fi lipsit ochii, cu siguranță, la finalizarea lecturii aș fi fost cuprins de o stare extatică, asemănătoare cu cea pe care sfârșitul Un(ui) veac de singurătate ți-o induce. Bine, ar mai fi fost necesare și câteva amenințări voalate la adresa cititorului, însă Sebastian A. Corn nu riscă de această dată, o face prin intermediul altor romane, acum merge la sigur). Cartea aproape că se citește singură, stilul abordat fiind unul extrem de lejer și versatil, marcă a unui scriitor versat, care poate ataca orice subiect ori temă, cu o lejeritate care stârnește deopotrivă admirație și invidie.

          Deși subiectul cărții de față nu este nicidecum unul inedit (cea mai la îndemână asemănare putându-se face cu romanul lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey), Sebastian A. Corn îi imprimă o notă de originalitate nu doar prin intermediul perspectivei din care este redată povestea (în genul Marelui Gatsby, de F. Scott Fitzgerald, rolul lui Nick Carraway revenindu-i aici tânărului colecționar de artă aflat pe urmele lui Iovik, un pictor cu un talent ascuns), dar mai ales prin modul în care acțiunea se precipită spre final, când este nevoie de un act temerar pentru a rupe statusul quo care se instalase treptat între Iovik și urmăritorii săi.

         Pe scurt, naratorul, mereu în căutare de capodopere, dă, în ,,galeria întunecoasă a lui Herșcovici” peste un ,,tablou mai degrabă mărunt, schițat din câteva pete de culoare fauves, îngrozitor de agresive”, reprezentând ,,două femei plimbându-se pe faleza de la Balcik”, cărora ,,ochii le lipseau cu desăvârșire”. Atras și intrigat totodată de acest tablou, naratorul pornește pe urmele pictorului, reconstruind treptat misterul care pare să-l învăluie. Ceea ce inițial părea doar un șir de coincidențe (și mă refer aici la moartea în condiții tragice a celor care-i pozau), trecând prin mai multe stadii intermediare, ajunge în cele din urmă la valoarea de certitudine. Iovik, ca urmare a cine știe cărui har ori blestem, se face vinovat de moartea mai multor persoane (inclusiv de-a lui Ceaușescu) prin simpla realizare a unor portrete. Însă, în loc să profite de acest lucru, Iovik nu-și dorește decât să fie lăsat în pace de toate persoanele care ajung să-l urmărească și să-l folosească în scopuri mai mult sau mai puțin personale. Fără să atingă complexitatea unui roman, nuvela de față se desfășoară pe mai multe planuri și implică un număr destul de mare de personaje cu diverse roluri în economia ei. O lectură ușoară, numai bună de parcurs într-o seară ploioasă de primăvară.