GSF50 banner 01-650

dqal_-_coperta1_          De ceva ani – iată că deja pot spune aşa, primii „gărgăuni literari” evadând prin volumaşul „Ficţiuni primare” (Editura Conphys, 2006) –, de când încerc să păşesc în tărâmul literar, o anume jenă mi s-a strecurat prin gânduri: cum că mintea mea (educată în spirit „real” şi nu în cel „uman”) prea este aceea a unui tehnician, și nu a unui literat. Coagulându-mi convingerea că nu m-aş putea compara (pe acest tărâm) cu cel ce trăieşte cotidian prin şi pentru literatură/artă, intersecţiile mele cu acestea fiind doar sporadice.

          Însă acum un an, doi, pe parcursul micului tur de forţă al cărţii „Întoarcerea fratelui risipitor” (Editura Europress, 2014), mi-a încolţit gândul că poate n-ar trebui să-mi tot „supresez” latura inginerească (văzută ca o „deformare profesională” afectând deopotrivă fantezia şi stilul literar, „deformare” apăsată de cele 11 cărţi de informatică scrise cu oarecare succes) şi că, mai mult (supralicitând naiv-optimist), tuşa „tehnică” mi-ar putea fi chiar un „halmark” al activităţii literare (aflată, începeam să văd, la graniţa dintre „real” şi „uman”).

          Este volumul de faţă, în succesiunea cărţilor mele de beletristică, un recul? Hm! Mai degrabă o defulare, o încercare (un reflex?) de a exploata şi latura non-ficţională. De altfel – cum şi în primele trei cărţi tot am strecurat câteva proze eseistice – nici acum „dalmaţianul nu-i fără pată”. Da, această ultimă carte cuprinde – pe lângă mulţimea de eseuri pe teme antropologice ori filosofice – şi trei proze ficţionale substanţiale (la început, la mijloc şi la final de cuprins); însă ele, deşi scrise în cheie speculativă, servesc cumva filonul cvasi-ştiinţific (sau mai degrabă „pseudo-ştiinţific”) al cărţii.

          M-am împăcat: şi anume acceptând că „sinusoidele” bioritmului meu literar, cea ficţională şi cea non, pot nu doar coexista (cu fireşti defazări de accent), dar chiar se pot sprijini/nutri reciproc.

          *

          Întrucât sunt adunate aici şi multe eseuri despre chestiuni din sfera „convingerilor personale”, s-ar putea spune că există riscul unor coliziuni spirituale, din eventuale nepotriviri cu ideile cititorului. Dar am speranţa că nu vor fi coliziuni ci interferenţe, mai toate aceste scriituri având inoculat – pe lângă acel „adevăr”, prezentat când cu oarece patimă , când argumentat mai sistematic, când pus în şăgalnică discuţie – şi antidotul: fie contrapuncte autoironice, fie îndoieli incluse homeopatic, fie propuneri de perspective antagonice (epistemologice, care-va-să-zică). Deseori reiterând, mai discret ori mai explicit, chestiunea esenţială: cum că nimeni nu are în custodie exclusivă adevărul. Aşa cum ne spuse şi Marcus Aurelius acum aproape două milenii: „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, ci nu adevărul.”.