gsf81 bn01-650

          Analizînd tendinţele de ultimă oră din muzica electronică, constatăm că o serie de artişti tind să pună la îndoială actualitatea minimalismului. Această constatare nu coincide neapărat cu poziţia adepţilor unui rol dominant al melodiei şi ai aşa-zisei „muzici vii”. Pur şi simplu, există limite pînă la care muzica poate fi simplificată. Chiar şi într-o compoziţie bazată exclusiv pe mijloace electronice de design sonor, care are la origine o sursă sonoră unică, ea trebuie să demonstreze o consistenţă în nuanţe subtile, materia sonoră primară necesită a fi manipulată şi exploatată pe deplin. În cazul unui set limitat de componente muzicale care urmează un motiv repetitiv, este nevoie de o elaborare amplă a detaliilor, setul redus de sunete trebuie să demonstreze o înaltă expresivitate şi să transmită o tensiune dramatică.

          Am putea modela un sunet de o asemenea complexitate, încît ascultătorii să reuşească să distingă toate nuanţele şi texturile sale abia după cîteva minute de audiţie. În anumite cazuri, minimalismul constituie un eşec şi vidul senzorial ar necesita să fie înlocuit printr-o suprasolicitare senzorială, după modelul compoziţiei „Gruppen” semnate de Karlheinz Stockhausen, care se constituie din mase dense de particule sonore generate concomitent de trei orchestre simfonice.

          Acest subiect poate fi ilustrat prin emergenţa genului breakcore şi prin ritmurile foarte diverse ale grupurilor Venetian Snares şi Xanopticon, opuse simplităţii excesive promovate de unii artişti drum’n’bass. Constatăm existenţa unui adevărat cult al simplităţii întreţinut de mulţi artişti techno, care rezultă uneori în apariţia unor piese incomplete şi chiar indansabile. Simplitatea în exces influenţează în mod negativ calitatea experienţei de audiţie a unor asemenea piese.

          În contextul în care cuvîntul minimalist din expresia minimal techno se transformă din adjectiv în substantiv, există voci care contestă actualitatea termenului minimalism, din cauza spectrului larg de semnificaţii contradictorii pe care acesta le implică.

          O altă temă eventuală de discuţie o constituie dezinteresul unui număr mare de artişti faţă de procesul de intelectualizare, de integrare a unor idei în muzica lor. Dar şi utilizarea excesivă a melodiei în compoziţii cu caracter experimental, după exemplul creaţiilor mai vechi ale unor proiecte ambient-experimental britanice precum Aphex Twin şi Autechre. După părerea unor artişti importanţi, melodia este un mijloc de expresie impropriu pentru muzica electronică experimentală. După cum muzica instrumentală nu trebue neapărat să imite principiile muzicii vocale, la fel şi cea electronică îşi are propriul său limbaj de expresie, bazat pe tehnici electronice de manipulare a sunetului.

          Totuşi, faptul că minimalismul în muzică poate părea depăşit nu înseamnă neapărat că acesta va dispărea. În mod similar, unii compozitori afirmau cu cîteva decenii în urmă că muzica tonală este depăşită, dar în pofida acestor afirmaţii, ea continuă să existe şi în ziua de azi, fiind interpretată de numeroşi artişti şi apreciată de un public vast.

          Adepţii minimalismului iau drept model creaţia celebrului compozitor estonian Arvo Part, autor al unor compoziţii minimaliste cu caracter religios. Ei explorează limitele pînă la care o piesă poate fi descompusă în componente elementare, păstrîndu-şi în acelaşi timp coerenţa. Zona de limită a minimalismului a fost atinsă de John Cage prin celebra sa compoziţie „4.33”. Iată ce prezintă această piesă conceptuală: un interpret rămîne în tăcere în faţa pianului timp de 4 minute 33 secunde. Tăcerea totală are de fapt semnificaţii profunde. Această compoziţie a lui John Cage încearcă să valorifice tăcerea ca pe o muzică supremă. Este un echivalent sonor al „Pătratului Negru” al lui Kazimir Malevici. Piesa lui John Cage face aluzii la tradiţia Zen a cărei sens ultim se concentrează în următorul Koan: „În tăcere se înalţă spiritul nemuritor şi fără cuvinte se manifestă bucuria”. Este exemplară şi următoarea butadă pe aceeaşi temă, aparţinînd de această dată culturii europene: „Tăcerea este pauza din sufletul nostru în momentul în care sîntem aproape de Dumnezeu”.

          Uneori minimalismul funcţionează cel mai bine atunci cînd este asociat unei atitudini maximaliste. Un artist în stil ambient a constatat în timp ce audia lucrarea de referinţă „Crystal Lake” a lui Klaus Schulze, o piesă minimalistă de 30 minute, că în „Crystal Lake” au fost de fapt aplicate principiile muzicale ale celui mai mai mare maximalist, Richard Wagner.

          Referindu-se la tema minimalismului excesiv, solistul Robert Wyatt a declarat următoarele: „Minimalism înseamnă să nu faci mult. Cei care fac prea mult minimalism nu sînt minimalişti adevăraţi”. Subscriu la aceste cuvinte.