Hypocraţia

  De gându-i slab, îl va zdrobi,

          de-i tare, cu îndoială-i va curma avântul

          şi îl va scurge în tăcere…

         

          Mă uitam aşa… în adâncul pământului, când adevărul s-a năpustit deodată-nspre mine ca un dihor: „Deşi toate au un rost, ăsta-i doar unul trecător, căci din lumea asta nu va rămâne piatră peste piatră!”. Năucit, mi-am cumpănit existenţa insignifiantă şi am încercat să o asociez vreunui scop suprem şi durabil, oricare-ar fi fost el acela…

          Până-n punctu’ ăsta, viaţa mea nu avusese decât sensuri de împrumut. O maturizare lăsată la cheremul celorlalţi, o vieţuire ternă şi monotonă, aşa cum o solicita cu insistenţă comunitatea. O rotiţă din uriaşul mecanism al societăţii de consum, pe cale de-a fi scăpată-n praful drumului cenuşiu către o bătrâneţe nedemnă.

          „Care-i sensul? Care-i sensul?…”. De nervi şi neputinţă am început să văd cu pete cutiile de conserve înşiruite pe bandă. Am simţit o căldură nelămurită-n creştetul capului şi-am picat.

          ‒ Aici! şi doi haidamaci m-au împins într-un cabinet pentru consultul preliminar.

          Înăuntru, un tip cu barbişon şi ochelari rotunzi se făcea că ascultă tribulaţiile unui alt pacient. Am dat din cap şi m-am aşezat pe scaunul liber.

          ‒ Domnu’ doptor, am simţit atunci ceva neobişnuit, ceva între jena balonării şi tendinţa de a mă uşura… M-am morfolit bine în noroi, m-am cuibărit cumva şi… mi-am dat drumul…

          Povestea cu atâta patimă, că, fără să vreau, m-am uitat la turul pantalonilor lui.

          ‒ … m-am ouat! M-am înfoiat apoi şi, chestie ce ţine de instinct, am tras un răcnet.

          M-au trecut fiori pe şira spinării când am auzit pentru prima dată un răget care semnala indiscutabila prezenţă a demenţei. Am dat să mă ridic.

          ‒ Ce faci?! şi cel care ocupa poziţia doctorului s-a uitat prin mine.

          ‒ Mi-au mai ieşit patru globi oculari şi asta sigur pentru a-mi proteja progenitura gri-gălbuie ‘naltă de vreo cinci copite…

          ‒ Păi cum, dom’le, ne consultaţi aşa, câte doi?

          ‒ Ia stai, mă! şi l-a întrerupt pe celălalt, tocmai când acesta îi adresa rugămintea să nu i se mai facă curat sub pat că-i deranjează oul. Tu ştii cine sunt eu?

          Am vrut să remarc că atât întrebarea, cât şi tonul pe care fusese pusă erau specifice unui megaloman, dar m-am reţinut. Am încercat să disting ce-i scria pe ecuson, dar distanţa era prea mare. Numai biroul greu avea vreo doi metri lăţime… Privirea mioapă mi-a luat-o drept impertinentă:

          ‒ Bă, ţărane, eu sunt chiar Gustav Nagelkopf, directorul sanatoriului!

          ‒ Încântat! Ubi Sehner! şi am rămas în gardă, faţa lui verde, amestecul de luciditate şi nebunie îmi dădeau o uşoară stare de nelinişte şi ameţeală.

          ‒ Dacă-mi sparg oul, ha? dementul se ridicase el în picioare şi se răstea văzând că nu i se mai acordă întreaga atenţie. Dacă-l sparg, ce fac? Ei! Domnu’ doptor! Ei! Ei ei ei ei! E-he-heiii!

          ‒ În cazul meu, cred că e o greşeală, am reluat. Din câte ştiu, eu am probleme neurologice, nu psihiatrice.

          ‒ Ai pe dracu’ să te ia! E-he, ce şocuri electrice v-ar trebui vouă!

          ‒ Poate că şi în cazul dumneavoastră e o greşeală!

          A amuţit. Clipind nervos a început să pipăie cu mâna pe sub tăblia biroului şi mi-am dat seama că nu-i a bună…

          ‒ Nu-i aşa că arată ca naiba? s-a-nghesuit un tip rotofei lângă mine, la fereastra zăbrelită.

          Se vedeau două din cele patru aripi ale imensei şi albicioasei clădiri în formă de papion, una dintre anexele administrative, plus nedeclaratul turn de control. Pe interior, gardul înalt, de piatră era mascat naiv, dar oarecum liniştitor cu brăduţi şi lampioane.

          ‒ Îţi spun eu, locuinţele subpământene reprezintă viitorul. Ai izolare termică, nu mai ridici ziduri, beton mai puţin…

          Am ridicat din umeri. Ăsta era deci sanatoriul de lux Edelstein im Heilstadt… Nu înţelegeam când şi cum ajunsesem aici. Ultima imagine de care îmi aduceam aminte era cu câţiva oameni în halate albe care tot forfoteau pe lângă mine încercând să-mi oprească hemoragia cerebrală. 

          ‒ Ce atâtea arhitrave, arce şi bolţi întru slava măreţiei Omului sau Domnului?!

          ‒ Arhitect? l-am întrebat reconsiderându-mi atitudinea.

          ‒ Nu, dar mă specializez! şi-a scos din buzunar o carte rufăită, „Cei ce nu au glorie”. E ediţia a şasea, cea mai bună!

          Am simţit un miros de plastic ars.

          ‒ Următorul!

 

          La al doilea consult, mi-am jurat să tac mâlc. Doar privirea tulburată de sedative îmi rătăcea aleatoriu.

          ‒ Mi se făcea rău chiar şi dacă mă gândeam la mişcarea de rotaţie a Pământului!

          Am încercat să-i prind trăsăturile vecinului de băncuţă, dar n-am reuşit.

          ‒ Viaţa mi s-a schimbat însă radical de când îmi administrează Defast. Pot să fluier şi-n centrifugă. O pilulă pe săptămână, vertij zero!

          Mai târziu aveam să aflu că făcea parte dintr-un lot placebo, din ăia pe care-i vindecau cu aspirină…

          ‒ Uite cum mă-nvârt! Tu poţi, ha? Tu poţi?

          Şi se-nvârtea al naibii de repede! M-a luat din nou cu ameţeală.

          Din cabinetul doctorului Riegel a ieşit un bărbos şi s-a trezit faţă în faţă cu cel care făcea ca titirezul. A dat ochii peste cap şi-a început să ţipe ca din gură de şarpe:

          ‒ Te mişti! Te mişti!

          Până la urmă am vomat şi eu. N-am mai fost primit înăuntru. Din uşă mi-au dat un mop şi-un flacon cu pastile contra kynetofobiei.

 

          Pe toţi cunoscuţii mei puteam să-i împart în rătăcitori şi statorniciţi. Chestiunea era că eu mă aflam la graniţa dintre aceşti hăituiţi şi domoliţi. Aveam un suflet de hoinar, de căutător, dar în fapt mă rezumam doar la reverii bolnăvicioase, organizând şi plănuind escapade irealizabile… Poate că internarea într-un ospiciu, chiar şi din greşeală, avea să mă ajute să-mi găsesc menirea, scopul zoodinamic, misiunea pe care o aveam de îndeplinit.

 

          Ori de la pastile, ori de la aerul tare, de munte, simt că mă mai limpezesc. În salon cu mine mai sunt câţiva indivizi aparent normali. Mi-am propus să-i cunosc, ca să ajung la mine însumi. Voi încerca să văd ce îi mai motivează, să aflu de ce nu capitulează, odată ce sunt într-o situaţie atât de ingrată… Măcar în al doisprezecelea ceas să găsesc şi eu în putreziciunea asta de viaţă un ţel de rezistenţă.

 

           Am început să mă înţeleg bine cu unu’, Balaca. Şi el e de formaţie inginer şi pare destul de sănătos din punct de vedere psihic. Mi-a spus că-i aici din cauza unei conspiraţii. Soţia sa şi amantul ei îl băgaseră cu diagnosticul de identitate disociată, pe baza unei înregistrări video cu un spectacol de amatori în care jucase lamentabil rolul lui Othello.

          Hiam Susara e un mare pictor neînţeles. Cum nu se înghesuia nimeni să-i cumpere tablourile, din raţiuni economice, pe primele patruzeci le-a pictat pe-aceeaşi pânză, una peste alta. După „Faţă transparentă 2” şi găsirea stilului propriu, a intervenit obişnuinţa. Pe aceeaşi ţesătură de in, 2,11 pe 1,304, acum groasă cât o cărămidă, îşi transpune succesiv viziunea sa panslavist-teleplastică.

          Pe Frosberg, Legårt Frosberg, l-au adus de la salonul oamenilor de ştiinţă unde am intrat o singură dată. Acolo se discută numai despre procesul de deşertificare, încălzirea globală, modificări genetice, nanotehnologie şi conversii etologice… E în etapa finisării Teoriei Totului şi-i trebuia un loc mai liniştit… Tot spune că atunci când a lucrat în cercetare într-un laborator secret – de existenţa căruia ştiu doar Preşedintele S.U.A., el şi noi (!) – a avut acces la legendara Teorie a Câmpurilor Unificate a lui Nikola Tesla. Mai are de introdus o constantă într-o ultimă ecuaţie şi cele patru forţe, gravitaţională, electromagnetică, nucleară slabă şi tare vor fi reunite în totul său teoretic.

          ‒ Şi… constanta aia a ta, la ce se referă mai explicit?

          ‒ Unu, n-ai înţelege, doi, până nu va fi publicată, pot să-ţi dezvălui doar atât, se va numi constanta Stewart-Clarke.

          Continuu vântură un caiet gros înţesat cu formule, pe care l-am deschis de curiozitate o dată, când dormea. I l-am tras uşurel de sub pernă şi, răsfoindu-l, am dat doar peste câteva cuvinte strecurate printre miile de calcule cu variabile: bucăţi goale de univers, supă de big-bang-uri, corzi, brane, supersimetrii, hadroni, inflaţie pulsatorie, gravitate cuantică şi alte goange.

          Prostii! Prostii care-i ţin mintea trează…

 

          Joseph Habema e un tip foarte tăcut, cu multe diplome în gândeală. Jumătate din hapurile pe care i le dau, sunt ca să nu mai scrie în greacă pe pereţi.

          ‒ Libertatea, fericirea, dreptatea, adevărul, frumosul, iubirea, binele sunt doar cuvinte, concepte inventate pentru lumea iluzorie, nefirească a filosofilor. L-am zgândărit eu la masă odată.

          ‒ Te înşeli! mi-a răspuns. Ele au fost şi vor rămâne repere indefinibile ale vieţii reale. Ăia din exterior, aşa-zişii sănătoşi te-au educat nesănătos. Renunţă la prejudecăţi şi vei vedea mai multă normalitate aici, între zidurile acestui ospiciu!

          Am pufnit.

          ‒ Dragul mieu, ai observat cât de ocupaţi sunt nebunii cu ei înşişi? Pe-ăilalţi de-afară, dacă-i laşi singuri o zi, se plictisesc de moarte, ba mai rău, se simt stingheri, întrucât monologul interior nu mai are substanţă. Nu au ce să-şi mai spună! şi-a aprins o ţigară şi a continuat: Să te chinui zilnic între opt şi douăsprezece ceasuri cu treburi care nu înseamnă nimic pentru tine, să strângi bani pe care să-i zvârli apoi pe-un lucru sau pe-o călătorie… Ce poate să-şi spună sieşi un robot? Paradoxal, li se pare că existenţa lor vidată de sens e un model de normalitate! Degeaba au încercat să le transmită ceva un Rousseau, un Diderot, un Nietzsche… alienarea a adus alterarea ireversibilă a fiinţării.

          ‒ Da!… Halal exemple! Un tată denaturat, un curtezan ratat şi-un poet nebun…

          ‒ Bă, Iubi, e mult mai uşor să respingi ceea ce nu poţi să cuprinzi, decât să încerci să te cuprinzi în ceea ce nu poate fi cuprins!

          ‒ Aha!… am făcut eu sarcastic.

          Nu mi-a mai răspuns. Cu o nedisimulată aroganţă aristocratică a părăsit încăperea.

 

          ‒ „Când Bătrânul s-a dus să mă declare la primărie, a îngăimat ‹‹…Il…›› şi a căzut secerat lângă biroul funcţionarului. După trei zile de dezalcoolizare, mama l-a întrebat ce nume voise să-mi pună de fapt, dar şi-a dat seama că nici cu regresia hipnotică nu mai putea găsi ce fusese rătăcit odată pentru totdeauna în străfundurile înşelătoare ale unui suflet de beţivan. Ilf, Ilarion, Ilici, Ilya, Iloniu… sau Camil, Emil, Daniil, Trotil… cine ştie ce pierduse tătuca Torromanoff  în calea-i presărată mereu de crâşme şi tovarăşi de pahar…”

          Il ăsta e-un scriitor. Când deschide gura, ceilalţi încetează orice activitate,  se-aşează şi-l ascultă, pur şi simplu. Ca mulţi alţii, susţine că-i teafăr şi că a venit doar să se documenteze. E prieten cu Oscar Sterenberg, un doctor ciufut de la trei, care i-a şi înlesnit intrarea în sanatoriu.

          ‒ „Natura nu face miracole decât atunci când simte nevoia. Bineînţeles că nu e cazul meu! Eu fac parte din mia de copii făcuţi zilnic la beţie în zonele viticole… Bafta mea e că în locurile astea acţionează o stranie corectitudine naturală: la o duzină de retardaţi şi sâsâiţi, unu’ are licăriri de geniu. Dacă cumva media nu-i realizată la centimă, Moirele pun să-i fie şterse sclipirile cu etanol încă de la o vârstă fragedă. Mi-am dat seama că asta încercaseră şi cu mine, numai că prea timpuria mea plecare de lângă găleată, le luase pe nepregătite şi le stricase planurile de îndreptare…”.

          Il Mortea. Pentru mine era un mare necunoscut, nu auzisem, nu citisem nimic scris de el.  M-am aşezat şi eu pe marginea patului.

          ‒ „ Cum n-am mai prins loc la clasa de zidărie, m-au înscris la zugravi. Aici, atât de bine am învăţat să mângâi cu bidineaua pereţii, că maiştrii-au dat pe rând în bocete admirative şi m-au considerat un fenomen, Il Toro…”

          ‒ Bă, tu crezi că-i joacă aicea? l-a întrerupt Balaca, abia venit de la o şedinţă de „masaj”.

          I-a luat hârtiile, neglijându-i protestele inutile. Eram trecuţi toţi. El, eu, Susara, Lampă, Habema…

          ‒ Şi cum o să se cheme panarama?

          ‒ „The Hot Rain of Love”.

          ‒ Parcă-i titlul unei melodii siropoase!

          ‒ Şi ce treabă are iubirea cu nebunia? l-am întrebat şi eu.

          ‒ Iubirea e formă uşoară de nebunie. Era tonul sec al lui Habema…

          ‒ Nu despre asta e vorba! Unul intră benevol la balamuc ca să se informeze, să cerceteze viaţa lunatecilor. Când iese, renunţă să mai scrie, se deghizează-n cerşetor nebun şi o tipă îl ia acasă ca obiect sexual. În fine, se-ndrăgostesc şi ea moare.

          ‒ Frumos! a apreciat scurt Frosby.

          ‒ Nu-nţeleg! Ce să scrii un roman, când, în mare, acţiunea intră pe-o pagină? s-a băgat şi Cremeney, ăla cu fixaţii arhitecturale.

          ‒ Ce frumos, bă? Balaca îşi ieşise din fire. Tu nu vezi că-i un grandoman pervers? Scrie despre el şi se foloseşte de noi!

          ‒ Adică… Joseph se ridicase şi-l măsura dispreţuitor, tu ai venit aici să înveţi să te prefaci nebun?

          ‒ Nuu! Nu eu, personajul dezabuzat optează pentru asta!…

          ‒ Fugi, bă, de-aici! şi Pan Krakowsky, genul omului activ, a început să-i rupă notiţele în faţă, foaie cu foaie. Când Il a dat să-l oprească, au sărit toţi şi i-au făcut ferfeniţă foile manuscrise.

 

          Ne-a mai venit un dirijor. L-au ridicat în timpul unei reprezentaţii cu „Tannhäuser” de Wagner. Tot şopteşte „Bum! Bum! Bum, bum, bum…” şi-i tot zvâcnesc mâinile ca şi cum ar prinde muşte. Le zice bine, îl dăm pe Mendelshon sau preclasici spre seară, înainte de culcare.

 

          În seara asta a pornit singur pe „Humoreska” de Dvorak. Ţin mâinile sub cap şi mă uit ţintă în tavan. Douăzeci şi cinci de ani supravegheasem ne-ncetat, cu o cătătură bovină linia de producţie a conservatelor întreprinderii Lepska. Acum, în sfârşit simţeam că mă dezmeticesc, simţeam că toţi zvăpăiaţii de-aici aveau un rol de catalizator în procesul rapid de metamorfozare pe care mi-l autoimpusesem.

          „Broasca are picioare lungi ca să ajungă insectele-n zbor, girafa are gâtul lung ca să ajungă la frunzele copacilor înalţi, omul are conştiinţă ca să ajungă la ce?”

 

          Problema era pusă prost!

          Oamenii posedă acest accident al naturii, cum scientia ca să ajungă la ce? Ar fi de-a dreptul absurd să existe şapte miliarde de scopuri ultime distincte! Mierea este rezultatul stupului, nu al albinei. Haita, în genere, duce la  supravieţuirea speciei, nu individul atât de uşor de vătămat…

 

          Ca să existe un scop înglobant, trebuie să existe coagulare, ordine socială, normalitate!

 

          Chiar a început să mă pasioneze problema normalităţii. Habema râde de mine că am redus inginereşte toate problemele teleologice şi axiologice la cele legate de putinţa eructaţiei…

          M-am luat şi cu Balaca pe tema asta. Fiu de regalist, în tinereţe visa la mezalianţe şi modalităţi inedite de sinucidere. Vârsta l-a mai liniştit însă, face sport şi, când e nervos, evită contactul cu ceilalţi căci ar putea avea loc o „sinucidere din culpă”, cum zice el.

          ‒ Ce vezi tu normal în lumea de-afară? Să ai trei proprietăţi, cum se tot laudă doctorul Riegel? Să acumulezi mai mult decât poţi să consumi, aşa cum fac toţi ceilalţi? Nu înţeleg cum poţi să preţuieşti o lume care a acceptat ca un pişoar să fie expus într-o galerie de artă sub denumirea de „Fântână”, în schimb, aruncă la gunoi un Susara care pictează mereu pe aceeaşi pânză!

          ‒ N-am spus asta! Numai că tu nu distingi nuanţele…

          ‒ Ce nuanţe, mă, Balaca? Bietul nostru pictoraş a atins excentricitatea din nevoie şi nu din bravadă, ca Duchamp. Ce poţi tu să nuanţezi aici?

          ‒ Bă, Ubi, ştii foarte bine că ţine de normalitate ca extravaganţele şi bizareriile să fie apanajul celebrităţilor, Marcel Duchamp se bucura de notorietate, pe când Hiam al nostru e un nimeni, un om de rând…

          ‒ Eşti încuiat! Păi ce-i, mă, omul simplu? O maşină de făcut căcat? Lui de ce să nu i se permită să vorbească singur pe stradă, să spună că beju-i galben…

          ‒ … să ţipe „Mă piş pe sistemul vostru!”…

          Am intrat în salon, simţind amândoi că dialogul poate degenera într-un inutil schimb de cuvinte obscene. De vină era Jingsuren. Sindromul Tourette îl făcea să ne potopească cu înjurături inedite, care ne furau atenţia şi ne stârneau.

          ‒ Cred că ai o abordare marxistă. Patetismul tău în ceea ce-i priveşte pe oamenii simpli e înduioşător, însă anacronic!

          ‒ Cum să fiu anacronic, dacă-mi pun problema respectării unui stat care-ţi oferă posibilitatea de a cumpăra (!) terenurile şi apele planetei ori care te încurajează să devii mercenar… să ucizi sistematic combatanţi şi civili, aşa… la grămadă.

          ‒ Înseamnă că preferi anarhia!

          ‒ Nu, în niciun caz! Democraţia mi se pare un regim acceptabil, cu observaţia că se poate apropia de perfecţiune doar în măsura în care statul are legi bune şi le pune în aplicare imparţial, fără să facă vreun rabat. După părerea mea, succesul unei democraţii nu depinde de conducători, care nu sunt decât nişte etichete slinoase ce iau ochiul şi votul prostimii… Legile sunt cheia!

          ‒ Eşti un idealist!

          ‒ De ce?

          ‒ Nu are cum să fie aşa cum zici tu! Pretutindeni legile sunt aplicate preferenţial, de la mama democraţiei şi până-n excraţiile socialiste din Estul Europei. Imunitatea, algoritmul politic, protejarea acumulărilor uriaşe de capital generează corupţie. În plus, minimalizezi nejustificat importanţa celor aleşi, a factorilor decizionali…

          ‒ Şi ce mare treabă crezi tu că fac, mă, şefii? Atâţia directoraşi, manageri şi preşedinţi? Atâţia şi atâţia membri ineficace ai legislativului, executivului şi justiţiei? Ăştia pot fi înlocuiţi de nişte hârtii cu directive, norme şi programe lipite-ntr-un afişier. Mai trebuincioşi sunt îngrijitorii, docherii, paznicii, vidanjorii…

          ‒ Daa! s-a băgat şi scriitorul. Cât de necesară e contribuţia măţarilor, nămolarilor şi văcarilor! susţinându-mi privirea contrariată, a adăugat: Nu glumesc! Eu, spre exemplu, n-aş da o duzină de lumânărari, doi honuitori şi-o măturătoare pe-un premier!

          În clipa aia, mi-aş fi dorit să am solide studii psihiatrice ca să hotărăsc o dată pentru totdeauna dacă-i ironic sau scrântit de-a binelea.

          A tăiat discuţia Lampă:

          ‒ Şi eu am fost prelucrător prin aşchiere. Categoria a şasea!

          ‒ Ce aşchii, mă? s-a ridicat Komedan simţindu-se lezat.

          El ascuţea în legea lui, permanent, nişte creioane. Acum, nervos, făcea câte un pas înainte şi-napoi în direcţia lui Balaca.

          A venit „te mişti, te mişti” şi totul a luat o turnură ilogică.

 

          Şi dacă Balaca avea dreptate? Dacă atitudinea anarhică mi se potrivea ca o mănuşă?

          Am luat zece flăcăi de la Secţia 3 Schizofrenici şi am stabilit priorităţile de grad zero ale unei incursiuni de noapte: incendierea vilelor din staţiunea apropiată, distrugerea tuturor maşinilor scumpe care ne ies în cale.

          În prima casă de vacanţă am intrat, am mâncat numai trufandale în bucătăria-mausoleu şi-am spart doar câteva pahare şi-o vază ce smintea privirea. Nu  ne-am îndurat să-i dăm foc…

          A doua era locuită – se vedeau luminile aprinse, aşa că am ocolit-o, de teamă ca ceata de ţăcăniţi să nu facă victime. Am stâlcit şi zgâriat câteva autoturisme, până ce s-au plictisit, au început să urle şi să se fugărească pe capotele maşinilor parcate. N-am mai reuşit să-i strâng şi să organizez retragerea…

 

          L-am tras de mânecă pe Pan, care intrase la mistici.

          ‒ .. accept creaţionismul, doar dacă accepţi şi mata că nu suntem nici cea mai înaltă, nici ultima creaţie!

          ‒ Lasă-i în pace! Ia zi, te bagi într-o revoltă?

          ‒ Împotriva cui?

          ‒ Are vreo importanţă?

          ‒ Nu, aşa e! Să mergem!

 

          Habema are faţa scăldată în lacrimi şi tot mormăie ceva că filosofia s-a desprins în ştiinţe şi nu mai este.

          ‒ Hai, stai cuminte! Oricum nu ducea la vreo soluţie!

          Am trimis după o cană cu sulfat de bariu, doar substanţele de contrast îl scot din ale lui…

          L-am pus pe picioare şi l-am cărat în sala de mese.

 

          Am buza spartă şi-o pleoapă abia pot s-o ridic. Prietenii strecuraţi în gloată mă încurajează.

          ‒ Dacă spui că ai un păianjen în cameră, în loc să cureţe odaia, îţi dau un pumn de pilule! Dacă eşti trist, încruntat sau prea vesel, îţi fac o injecţie de te transformă-n plastilină! m-am suit pe masă. Şi de unde până unde dihotomia asta, dacă te subestimezi, eşti depresiv, dacă te supraestimezi, eşti maniac?

          ‒ Da! De unde până unde?

          ‒ Până unde?

          ‒ Merg şi eu!… ieşit din minţi, pictorul mă fixează intens. I-am promis că-i voi reda şevaletul reţinut terapeutic de doctorul Riegel.

          Reacţiile erau diverse, însă în ochii tuturor am citit dorinţa de schimbare.

          ‒ Dacă un alt doctor l-ar consulta pe Nagelkopf, cum e el aşa iritabil, eutonic şi fanfaron, l-ar închide imediat într-o cameră capitonată!

          ‒ De ce nu-l consultă?

          ‒ Pe el!

          ‒ Pe ei, pe ei!

          Balaca m-a tras de-o parte:

          ‒ Hai, că-i bine! Treaba scapă de sub control.

          Cum infirmierii erau ocupaţi, am luat repede liftul şi am dat drumul la agresivi. Cardul de acces îl aveam de la Mortea. Zenaide Cotillot, o doctoriţă îndrăgostită lulea de el sau de scrierile lui, i-l lăsase pentru a-i facilita documentarea…  

 

          Am pus stăpânire pe sanatoriu. Pe doctori i-am băgat la demisol, la şedinţe intensive de „recuperare”. După ce asistenţii şi infirmierii au urmărit prima şedinţă demonstrativă, cea cu scaunul afundat în dejecţii, le-am cerut să aleagă: promit să nu pomenească nimic de cele întâmplate şi pleacă, nu, rămân şi au tratamentul doctorilor. Nu le-a fost prea dificil să aleagă…

  

           Am trecut la recensământul cetăţenilor liberi. E prima măsură care mi-a trecut prin cap. Nu vor exista comitete de criză, căci ăsta ar fi un pas spre instaurarea unui nou regim becisnic! Vom stabili laolaltă ce e de făcut!

          ‒ Hyacint Sanaci.

          ‒ Cum se scrie? Cu i sau cu…

          ‒ Cum se scrie?! Cum se scrie?! Auzi! Cum se scrie? Mă iei pe mine la mişto?

          ‒ Eu doar am vrut să…

          Malacul începe să ţipe:

          ‒ Auzi! Cum se scrie?!

          Îl las pe Kurt să scrie în continuare. Are peste doi metri, e saşiu şi nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică…

 

          ‒ Trebuie să iasă de sub imperiul voyeucraţiei şi să fie opusul corpocraţei!

          Joseph Habema se gândea că cel mai bun termen care ar putea să ne definească ar fi  palinocraţia, o putere cu răspândire largă, reală dar îşi făcea griji că o să fie confundat cu palincraţia, puterea mereu revenindă a celor neaveniţi…

          ‒ De ce nu facem şi noi o … hypocraţie?

          ‒ La ce vă referiţi, l-am întrebat pe bătrânul care părea brusc interesat de conversaţia noastră, la hypo, puţin sau la Hyppocrate?

          ‒ Las-o baltă, ăsta-i un prefăcut! mi-a şoptit Kurt. Îl ştiu eu, nu are lobii deranjaţi.

          Prefăcuţii erau cei care plăteau bani grei ca să intre în sanatoriu pentru a obţine o pensie timpurie sau pentru a scăpa de anumite condamnări.

          „Hypocraţie…”.

 

          I-am convins pe toţi că normele sunt fundamentul oricărui regim viabil. Degeaba erau legile clare, corecte şi stabile în timp, dacă nu erau şi laconice! În forma clasică, legea lasă loc la interpretări. I-am somat să participe hypocratic la Reîntemeiere.

 

          Dezbaterile au durat zile în şir. Într-un sfârşit am căzut cu toţii de acord că televiziunea, calculatorul şi cuptorul cu microunde îţi fură viaţa şi te bagă-n prostraţie. Banii pervertesc, iar folosirea persoanei a doua plural stabileşte o artificială relaţie de subordonare.

          Pictorul a caligrafiat zece exemplare a CODULUI HYPOCRAT, pe care le-am afişat în locurile publice: toalete, sală de mese, hol etc.

             

          1. Orice tranzacţie este prohibită!

          2. Utilizarea oricărei tehnologii este interzisă!

          3. Nu este admisă folosirea formulelor de politeţe!

          Notă: Orice schimbare a acestor reguli se face doar prin vot direct!

         

          În cazul votului, am ajuns la concluzia că 69,9% ar reprezenta cât de cât voinţa majorităţii, deci un sufragiu valid. În mod firesc, prefăcuţii n-aveau drept de vot.

 

          Nici nu se-nserase bine că cineva mâzgălise deja dedesubt: „Niciodată să nu-i spui nebun unui nebun!”, iar altul adăugase cu roşu: „că-i agravezi starea, boule!”.

          Fapta celor doi ne-a îndreptat atenţia spre un capitol omis: metodologia de aplicare.

          În privinţa pedepselor, a fost un consens general: între o lună şi şase luni de incomunicado, o noapte sau mai multe – funcţie de gravitatea faptei – gol-puşcă pe munte.

 

          Şi totuşi hypocraţia era şi aici şi aiurea altundeva. Aici era o putere distribuită corect cetăţenilor de drept, puterea nebunilor, afară puterea nu o mai deţinea demult poporul, ci o clică transpartinică; era o subputere, o căzătură democratică. Ceva trebuia să facă diferenţa!

 

          Hm, aşa cum republicile sunt rezultatul democraţiei, o utopie nu poate fi decât rezultatul unei hypocraţii!

          La treabă!

 

          Am repus în funcţiune generatorul.

 

          Mare parte din păşunea ce înconjura clădirile anexe a fost desţelenită cu ajutorul agresivilor şi redată agriculturii.

          Am pus legume, cereale pentru pui şi mult in.

          E un pas mic pentru vindecarea schizofreniei, dar un salt uriaş către independenţa micii noastre aşezări!

 

          Trebuie construite case simple, cu două camere şi curţi fără garduri.

 

          Se impune o reorganizare a nivelurilor societăţii. Agresivii, masa brută, vor fi muşchii noului regim. Simulanţii, intruşii vor fi cărăuşi şi strângători de mizerii, ca plată a făţărniciei lor. Supraveghetorii vor fi aleşi din rândul celor categorisiţi pe nedrept a fi descreieraţi şi smintiţi.

          Doar în cele douăsprezece saloane de pe palier, căutând printre parafrenici şi parastezici, nevrotici, potomaniaci, melancolici depresivi şi chiar printre cei cu tulburări anxioase sau personalităţi multiple am găsit zece controlori de calitate, viitorii câini de pază ai hypocraţiei.

 

          L-am liniştit şi pe pictor. Cu ajutorul a încă patru oameni, i-am scos din beci opera sechestrată. A lucrat furibund şi-n patru zile am avut o nouă compoziţie de-a sa în holul de primire. Tabloul reprezenta de astă dată un angrenaj uriaş înţesat cu bobine, şuruburi şi roţi dinţate strivind în mersu-i implacabil o aglomerare de corturi, rulote şi grătare fumegânde. Feţele tâmpe ale oamenilor erau prinse şi ele în culorile roşiatice, iar spre marginea dreaptă un crengăniş asigura un contrast violent, de prost gust.

          Alături, Susara îşi explica în detaliu viziunea:

          ‒ Cum spunea Marele H., avantajul tehnicii este aducerea şi livrarea de timp. Timpul liber, brut, trebuia să fi fost folosit însă într-un alt mod, pentru cultivarea spiritului, fiinţei şi nu „distribuit” într-o PIERDERE programată: sejururi şi jocuri stupide, alcool şi divertisment ieftin.

          L-am lăsat să bată câmpii şi m-am dus în treburile mele.

 

          ‒ Bat la poarta Hypocraţiei nişte paparude!

          În urma legitimării, s-au dovedit a fi nevestele doctorilor reţinuţi. Ridicau pretenţii financiare.

          ‒ Păi nu vă intră în continuare salariile în cont?

          ‒ Ba da, dar nu-i asta problema. Noi am venit pentru preţul tăcerii…

          Le-am dat plasticul şi hârtiile pe care puneau preţ, banii pe care îi scosesem din circulaţie.

 

          Am hotărât să trecem la reorganizarea distribuţională. Până acum, la parter erau cabinetele, la unu şi doi pacienţii cu forme uşoare, etajul trei era rezervat tulburărilor psihosexuale, iar la patru erau înghesuiţi antisocialii. Trebuia ca această poziţionare discriminatorie să fie suspendată. Locurile vor fi repartizate după cantitatea şi calitatea muncii depuse.

 

          ‒ Vezi că au venit din nou boitele alea şantajiste!

          De astă dată soţiile doctorilor nu mai erau cu probleme pecuniare, veniseră după ei. „Buni, răi, aşa cum sunt , îi vrem înapoi acasă!”.

 

          I-am dat pe toţi, mai puţin pe Nagelkopf, după care nevastă-sa nu venise din principiu.

          Le-am spus că adresele lor sunt la dispoziţia noastră, deci că ar fi cazul să se comporte înţelept, aşa cum o cer împrejurările…

 

          Nimănui nu-i trăsnise prin cap că necazurile ar putea să pornească de la madam Cotillot. Toujour la femme! Răsdoctoriţa alesese să rămână împreună cu Mortea, iar bărbată-său, cavalereşte, venise să o salveze, cu doi colegi de la divizie. Nu numai că Zenaide nu vroise să fie salvată, dar în ajutorul lui Il au sărit o groază de apucaţi… Cei doi însoţitori ai lui Claude Cotillot fuseseră grav răniţi, aşa că după două zile ne-am trezit sub asediu.

 

          Cum cea mai bună apărare este atacul, am trimis emisari cu revendicările noastre: recunoaşterea autonomiei şi suveranităţii Edelsteinului, consultarea şi internarea lui Nagelkopf. Pastorul Gedaidas, care se ocupă cu născocirea unei noi religii compozite pentru tânăra noastră colectivitate, s-a ocupat şi de negocieri. Şmecherul ăsta deşirat, ştirb, cu o veşnică pălărie de cow-boy lăsată pe frunte avea prestanţă, impunea respect, numai că alegerea secundantului său a fost o greşeală… Atitudinea belicoasă a durduliului Rulik, căciula lui rusească cu clapele lăsate neglijent peste urechi şi privirea-i tulbure făcuseră impresie proastă, drept urmare, perechea cervantescă s-a întors cu ştiri neplăcute: cei de-afară sistaseră orice tratative şi voiau să ne predăm necondiţionat.

 

          După o ceremonie sumară, prefăcuţii au căpătat cetăţenia hypocratică. Am încercat apoi să-i convingem pe cei care ne-au împresurat că sunt ostateci, dar nu ne-au crezut. Cele patru bucăţi pe care le legasem demonstrativ, le-au împuşcat ca pe raţe.

 

          Il se tot dă de ceasul morţii: „E numai vina mea!”, „E începutul sfârşitului hypocraţiei!”… Nimeni nu găseşte de cuviinţă că ar trebui consolat.

 

          În atelierul ospiciului am confecţionat la repezeală vreo treizeci de uniforme şi  i-am îmbrăcat, spre bucuria lor, pe cei mai instabili dintre agresivi. I-am instruit să nu se mai fandosesească atâta şi, la primul cântat al cocoşilor, i-am deversat să se infiltreze printre asediatori.

           Timp de cinci zile am avut linişte. S-au auzit explozii şi împuşcături doar în afara gardului pe care am avut timp să îl consolidăm. Cinci zile pline, în care le-am construit şi un hangar pseudotehnologilor, asta până nebunii-normali  de-afară au reuşit să-i neutralizeze pe nebunii-nebuni. Am înţeles de la unu’ zdravăn, care ne-a cerut azil politic, că demenţialul nostru comando provocase pierderi uriaşe. Vestea rea era că Armata a patra venea în sprijinul trupelor decimate, ca nu cumva să spargem încercuirea, vestea bună era că trei speciali de-ai noştri scăpaseră şi se îndreptau spre capitală.

 

          Etajele clădirii sunt distruse. Ne-am refugiat cum am putut prin anexe, pe la parter şi în locuinţele subpământene încropite în grabă de Cremeney.

  

           Câţiva săriţi au împrăştiat peste metereze DDT şi Fleatox, o soluţie concentrată anti-pureci, sperând că-i vor ţine la distanţă pe atacatori. „Dar de ce să nu-i îndepărtăm?!”. I-am pus la muncă şi pe chimiştii de la fosta cameră a savanţilor. Îşi tot făceau probleme de ordin etic, dar s-au hotărât să pună umărul când Habema le-a spus că-i pentru o cauză nobilă, că printre victime vor fi şi foarte mulţi doctori. Cum nu suntem sub incidenţa Tratatului de la Geneva, am trecut la fabricarea armelor neurotoxice.

  

          Am văzut că ies din atelier cu două rachete imense.

          ‒ Bă, nebunilor! Ce faceţi?

          Au împietrit.

          ‒ Nu mi-am dat seama! Vă rog să mă scuzaţi!

          Privirile lor bolânde căpătaseră inflexiuni diabolice.

          ‒ N-am vrut să vă fac nebuni, am vrut doar să spun că-i un act necugetat…

          ‒ Ştii ce zice Legea, „Niciodată să nu-i spui unui nebun, nebun!”

          ‒ Da, dar ăsta-i un amendament… am încercat să mă eschivez.

          ‒ E primul amendament şi are valoarea celorlalte articole din Lege.

          ‒ Bine, dar nu am încălcat cu toţii a doua regulă când am croit uniformele, când am construit adăposturi, când am făcut stilete şi arcuri? Nu am folosit cu toţii electricitatea, maşinile?

          Nu mi-a luat partea nimeni, nici Habema, care a zis că aia-i o cutumă:

          ‒ A doua regulă poate fi întotdeauna încălcată. Chiar şi a doua poruncă a lui Dumnezeu a fost cea dintâi nesocotită la modul generalizat…

          ‒ Dar dacă le-am schimba locul, amendamentul ar intra pe doi, iar…

          Am căzut de la prima lovitură de ghioagă.

 

          Dau la o parte un braţ de frunze uscate. Se crapă de ziuă.

          Balaca avusese grijă să nu fiu linşat. Îi potolise pe sonaţi tot cu legea: trebuia să se aplice pedeapsa corectă! Dată fiind gravitatea faptei, nu am fost lăsat să aleg, ci au decis la unison să fiu expulzat. Gol-goluţ, îmi petrecusem toată noaptea dârdâind într-o căpiţă pe care o încropisem la iuţeală din frunze de fag.

          Zăpada aruncă scântei reci, în depărtare se văd crestele împădurite. Îmi atrage atenţia un morman albăstrui. Înţepenit, mă duc să verific.

          Haine zdrenţuite! Sunt salvat! Oare cine riscase să mi le lase? Scotocesc prin buzunare şi dau de câţiva bănuţi şi o bucată de hârtie mototolită:

         

          În cleştele mişcărilor divine

          se-ndeamnă gândul a lucra

          şi Unul, neschimbat şi nemişcat

          se naşte.

          copt, după ere-n şir,

          când pata vieţii îi măsoară nemişcarea

          şi-i luminează calea paricidă,

          urneşte rece îndoiala

          şi toate cele care sunt

          rămân de-a pururi fără zare.

         

          Cine să fi fost? Mortea? Habema? Şi ce să-nţeleg din asta? Că bursa finalităţilor e-n crah?

          Prostii! Vieţuirea e liberă de sens, îşi este autosuficientă. Am să escaladez versantul estic în speranţa că voi ajunge în staţiune.

 

          Ochii îmi sunt inundaţi de lumina sfâşietoare. Aud şi o bubuitură cumplită.

          Mă întorc şi văd o ciupercă uriașă de fum ridicându-se din liniile de adâncime ale inamicului. Suflul exploziei mă aruncă hăt în spate.

          M-am trezit agăţat de pantaloni deasupra unei prăpăstii. Cu greu şi cu mare grijă am reuşit să mă întorc pe-o coastă. M-am prins cu mâinile de creanga trainică a bradului și am coborât în siguranță.

 

          Ameţesc. Tare de tot. Cred că de la efort… Din nou simt cum mi se naşte o căldură vie în creştet…

          Care a fost rostul meu? Să marchez graniţele normalităţii, să întemeiez hypocraţia?

          Au început să-mi tremure buzele. Oare ce făcusem noi fusese un astfel de regim cu o putere slabă, distribuită în mod egal sau hypocraţia caracteriza de fapt democraţia perdantă, subputerea cetăţenilor?

          O existenţă scursă în van. Un măr putred din lada lui Russell… Poate că Joseph avea dreptate, „Conştiinţele individuale nu au scopuri remanente!”.

          Încerc să-mi revăd întreaga viaţă într-o clipă, dar prin faţa ochilor nu-mi trece decât nişte blană…

          Mă uit aiurit la urs. În spatele lui prind a mişca încă două mogâldeţe maronii. Pericol! Să fac sau nu zgomot? Bruma rămasă din instinctul de conservare mă îndeamnă s-o iau la fugă, însă abia îmi desprind picioarele, ca de plumb şi încep să ţopăi nervos. Nu ştiu dacă e bine, dar atâta mai pot să fac: încep să cotcodăcesc din toţi rărunchii.