În 1830, la doar câteva mile de locul în care se află astăzi mărețul oraș Cincinnati – Ohio, se întindea o pădure imensă, aproape fără de sfârșit.

          În zonă se găseau câteva așezări, întemeiate de către pionieri. Mulți dintre ei părăsiseră deja zona, plecând către așezările din vestul mai îndepărtat. Dar printre cei care rămăseseră, se afla și un om care fusese și printre primii ajunși acolo.

          Locuia singur, într-o cabană construită din bușteni, înconjurată din toate părțile de pădurea cea mare. Părea să fie el însuși parte din întunericul și liniștea pădurii, pentru că nimeni nu-l văzuse vreodată zâmbind și nu-l auzise rostind un cuvânt de prisos. Nevoile traiului său simplu erau satisfăcute prin negoțul pe care-l făcea în oraș, cu piei de animale sălbatice.

          Mica sa cabană de bușteni avea o singură ușă. De partea cealaltă, se afla o fereastră. Fereastra era bătută în scânduri. Nimeni nu-și amintea o vreme în care să nu fi fost. Și nimeni nu știa de ce fusese închisă. Îmi imaginez că puțini din cei care trăiesc încă, îi știu secretul. Eu sunt unul dintre ei, după cum vei vedea.

          Numele omului se zice că era Murlock. Părea să aibă în jur de șaptezeci de ani, dar el de fapt avea doar cincizeci. Altceva decât anii fusese cauza îmbătrânirii sale.

          Părul și barba sa lungă erau albe. Ochii săi gri, fără viață, îi erau adânciți în orbite. Fața îi era brăzdată de riduri. Era înalt și slab, cu umerii lăsați – ca un om apăsat de multe greutăți.

          Nu l-am văzut niciodată. Aceste lucruri le-am aflat de la bunicul meu. El mi-a spus povestea acestui om când eram un băiețel. Îl cunoscuse, când locuise în apropiere în acele vremuri de demult.

          Într-o zi, Murlock a fost găsit în cabana sa, fără suflare. Nu erau nici vremurile, nici locurile pentru examinări medicale sau ziare. Presupun că s-a stabilit că murise de moarte bună, sau așa mi s-a spus și ar fi trebuit să-mi amintesc.

          Știu doar că trupul a fost îngropat lângă cabană, lângă mormântul soției sale. Ea murise cu atât de mult timp înaintea lui, încât se mai știa foarte puțin despre existența ei.

          Aici se încheie ultima parte a acestei povestiri adevărate, dacă nu menționăm incidentul care a urmat mulți ani mai târziu. Cu spirit neînfricat, am mers într-acolo și m-am apropiat de cabana în ruină, ca să arunc o piatră în ea. Am fugit, ca să evit fantoma care, ca orice băiat bine informat, știam că bântuie locul.

          Însă mai este o parte mai veche a poveștii, spusă de bunicul meu.

          Când Murlock și-a construit cabana, era tânăr, în putere, și plin de speranțe. Începuse munca grea de a construi o fermă. Avea o armă – o carabină – pentru a vâna, ca să se întrețină.

          Se însurase cu o femeie tânără, demnă în toate privințele de dragostea și loialitatea lui. Cu ea a împărțit pericolele vieții, iar ea a avut un spirit îndrăzneț și o inimă ușoară. Nu există nici un document cunoscut care să-i menționeze numele, sau alte detalii despre ea. Se iubeau unul pe altul și erau fericiți.

          Într-o zi, Murlock s-a întors de la vânătoare, dintr-o zonă din adâncul pădurii. Și-a găsit soția bolnavă, febrilă și confuză. Nu era nici un doctor sau vecin, pe o distanță de câteva mile. Starea ei era prea rea pentru ca el să o lase și să meargă să caute ajutor. Așa că Murlock a încercat el însuși să îi poarte de grijă și să o facă bine. Însă, la sfârșitul celei de-a treia zi, femeia și-a pierdut conștiința și a murit.

          Din ceea ce știm despre un om ca Murlock, putem încerca să ne imaginăm unele detalii ale poveștii bunicului meu.

          Când a fost sigur că ea murise, Murlock mai avea suficientă luciditate pentru a ști că cei morți trebuiau pregătiți pentru îngropăciune. A greșit acum din nou, îndeplinindu-și această îndatorire specială. A făcut unele lucruri greșit. Iar altele, pe care le-a făcut bine, au fost făcute iarăși, și iarăși.

          A fost surprins că nu a plâns – surprins și puțin rușinat. Sigur era neomenos să nu plângi pentru cei morți.          

          „Mâine”, a spus cu voce tare, „am să fac sicriul și am să sap mormântul; și-atunci îmi va fi dor de ea, când nu o voi mai vedea. Dar acum, – e moartă, bineînțeles, dar e în regulă – trebuie să fie, într-un fel, în regulă. Lucrurile nu pot fi atât de rele pe cât par.”

          A vegheat asupra trupului soției sale, în lumina care pălea. I-a aranjat părul și a desăvârșit restul. A făcut toate acestea fără să se gândească, dar cu grijă. Și încă prin minte îi rătăcea gândul că totul era în regulă – că o va avea din nou, ca mai înainte, și totul va fi fost explicat.

          Murlock nu avea experiența tristeții adânci. Inima sa nu o putea ține pe toată. Imaginația sa nu o putea înțelege. Nu știa că fusese atât de tare lovit. Cunoașterea aceasta avea să vină mai târziu și nu avea să mai plece vreodată.

Tristețea adâncă este un artist puternic, dar care afectează oamenii în feluri diferite. Unora li se înfățișează ca împunsătura unei săgeți, acordând toate emoțiile pe note înalte. Altora, ca o izbitură nimicitoare. Putem crede ca Murlock a fost afectat astfel.

          Imediat după ce își terminase lucrul, s-a scufundat într-un scaun, lângă masa pe care se odihnea trupul soției sale. A văzut cât de alb îi era chipul, în întunericul tot mai adânc. Și-a așezat brațele pe marginea mesei și și-a sprijinit fața pe ele, fără lacrimi, dar foarte somnoros.

          În acel moment, un sunet lung, ca un țipăt a intrat prin fereastra deschisă. Fusese ca strigătul unui copil rătăcit, departe, în întunericul din miezul pădurii. Dar bărbatul nu s-a mișcat. Cu simțurile sale scăzând, a auzit acel strigăt nepământenesc din nou, mai aproape decât data trecută. Poate fusese un animal sălbatic, sau poate fusese un vis, căci Murlock adormise.

          Câteva ore mai târziu s-a trezit, și-a ridicat capul de pe brațe, și a ascultat cu atenție. Nu știa de ce. Acolo, în întuneric, lângă trupul soției, și-a amintit totul, fără surprindere. Și-a forțat ochii să vadă – nici el nu știa ce.

          Simțurile îi erau toate în alertă. I se tăiase respirația. Sângele i se oprise, parcă, pentru a nu tulbura liniștea. Cine – sau ce îl trezise și unde era?

          Deodată, masa s-a scuturat sub mâinile sale. În același timp a auzit, sau și-a imaginat că aude, un pas ușor, apoi altul. Se auzea de parcă picioare goale s-ar fi plimbat pe podea.

          Groaza îl adusese în imposibilitatea de a striga, sau de a se mișca. A așteptat – iar acolo, în întuneric și asemenea teroare, așteptarea păru să dureze secole. Greu ar fi putut cineva să cunoască asemenea frică, iar apoi să trăiască să o și povestească. A încercat, dar nu a putut rosti numele femeii moarte. A încercat, dar nu și-a putut întinde mâna spre masă, să afle dacă se mai afla acolo. Gâtlejul îi era secătuit de putere. Mâinile îi erau ca plumbul.

          Apoi, ceva și mai înspăimântător s-a întâmplat. I s-a părut că un trup greu ar fi fost aruncat pe masă, cu o forță care i-a apăsat-o pe piept. În același timp, a simțit ceva căzând pe podea. A fost o izbitură atât de puternică, încât toată casa s-a cutremurat. A urmat o luptă, învăluită într-un amalgam de sunete confuze, imposibil de descris.

          Murlock se ridicase în picioare. Groaza imensă îl făcuse să-și piardă simțurile. Și-a aruncat mâinile pe masă. Acolo nu mai era nimic.

 

          Există un moment în care frica se poate transforma în nebunie; iar nebunia incită către fapte. Fără vreun plan și acționând ca un nebun, Murlock a alergat către perete. Și-a luat carabina încărcată și, fără țintă, a tras.

          Izbucnirea focului de armă a luminat puternic încăperea. A văzut o panteră imensă și feroce târâind trupul femeii către fereastră. Dinții animalului sălbatic erau înfipți în gâtlejul ei! Iar întunericul care a urmat a fost și mai negru decât înainte. Și liniște.

          Când și-a revenit în simțiri, soarele era sus pe cer, iar pădurea se umpluse de trilurile păsărilor. Trupul zăcea lângă fereastră, unde îl abandonase animalul, când detunătura și fulgerul focului de armă îl speriase.Veșmintele fuseseră distruse. Părul lung era ciufulit. Mâinile și picioarele îi stăteau în poziții nefirești. Și o baltă de sânge îi cursese din gâtul sfâșiat brutal. Panglica pe care el o folosise pentru a-i lega încheieturile fusese ruptă, pumnii îi erau încleștați.

          Și între dinții ei, era o bucățică din urechea animalului.

(În traducerea lui Alexandru Lamba)