I

         

          Peştera Chauvet, Franţa, 31.263 î.e.n.

          Ploua mărunt și mohorât. Apa se prăbușea din înălțimi într-o infinitate de picături, infiltrându-se pretutindeni și împrăștiind pe alocuri pâcla. Întreaga vale era sufocată în cenușiu ‒ norii care se întindeau până dincolo de orizont, burnița sâcâitoare, văzduhul zilei ce sta să se sfârșească, vegetația spălăcită ascunzând parțial stâncile colțuroase, trupul lui obosit. Fulgerele se întețeau în susul văii, semn că vremea urma să se înrăutățească și mai mult.

          Fugi… fugi… 

          Îndemnul, cenușiu și el de spaimă, se înșurubase adânc sub fruntea teșită, încadrată de maxilare puternice. Împins de disperarea omului hăituit, Al Treilea alerga cum nu o mai făcuse niciodată în viaţa lui. Sângele îi pulsa nebunește în tâmple, iar inima îi bubuia mai să-i spargă pieptul. Nu-și mai simțea picioarele, dar fiecare pas îl aducea mai aproape de zona sacră. Niciunul din membrii cetei de peste râu nu ar fi îndrăznit să-l urmărească acolo ‒ riscul de a stârni spiritele era mult prea mare.

          Mai repede… mai repede… pe aici…

          Amintirile ultimului sezon de vânătoare îi permiteau să desluşească cu oarecare uşurinţă poteca pe care se deplasa, în ciuda vegetaţiei care o năpădise. Nimeni din grupul lui nu mai trecuse pe acolo de când frigul îi alungase înapoi din ţinuturile înalte, iar natura făcuse restul.

          Când și când, își pipăia cu înfrigurare șoldul drept acolo unde ar fi trebuit să atârne toporișca de piatră. Un mârâit care-i trăda frica îi însoțea gestul de fiecare dată. În goana sa disperată scăpase de tot ce l-ar fi putut incomoda reuşind pentru o scurtă perioadă să mărească distanţa între el şi urmăritorii săi.

          Intrarea întunecată a peşterii sacre, de obicei o gură hrăpăreață ce-i înghițea semenii, îi apăru acum ca un prieten. Pe neaşteptate bătu aerul cu mâinile ‒ ca o pasăre ciudată cu aripi fără pene ‒ și se prăbuşi la pământ. Rădăcina de care se împiedicase, ruptă de forța impactului, se rostogoli odată cu el. Pierdu timp preţios până reuşi să se ridice. Genunchii plini de sânge îi pulsau dureros. Descumpănit pe moment şi fără nicio armă realiză că avantajul trecuse de partea urmăritorilor. Totuși mai avea o șansă, așa că își continuă fuga chinuită.

           Rezistă… încă puțin…

          Un şuierat ascuţit, prevestitor de rele ‒ urmat imediat de o durere ascuţită sub omoplatul stâng ‒ îi ajunse la urechi exact când începuse să se considere salvat. Se prăbuşi în gura peşterii forţându-se să se târască înăuntru. O spumă roşiatică îi năpădi colţurile gurii. Înainta cu greutate, săgetat de chinuri insuportabile. Într-un târziu, se opri sleit de puteri. Nu reuşi să zărească nimic în jurul său. Bezna era totală. Leşină.

          Se trezi gemând din cauza frigului şi a durerii. Dinspre gura peșterii sunetele ploii nepăsătoare sporeau în intensitate. Suferința îl măcina la fiecare mișcare. Reuşi cu greu să ajungă la săgeată şi trase de ea. Un urlet neomenesc reverberă în pereţii peşterii când o smulse afară. Secătuit de vlagă, se târî, pipăind în jurul său, până când ajunse la un perete. Își sprijini atent spatele de el. Răceala stâncii îi amorţea durerea.

          Încet, încet, ochii începură să i se împăienjenească. Sfârşitul îi era aproape. Nu ar fi trebuit să ia vânatul din capcana cetei de peste râu, însă foamea fusese mult prea mare. Cu puțin noroc ‒ dacă l-ar fi găsit mai devreme ‒ ar fi stat cu ai lui ghiftuindu-se în jurul focului în loc să agonizeze în peșteră. Așa însă, ca mulți alții înaintea lui, Al Treilea urma să piară în lupta pentru supraviețuire.

          Nu realiză ce se întâmplă decât atunci când desluşi – înceţoşate la început – desenele sacre iluminate de o formă lăptos-strălucitoare ce prinse contur lângă ele.

          Sunt aici…

          Muri cu zâmbetul pe buze. Spiritele îşi trimiseră un reprezentant să-l însoţească în lumea de dincolo.

         

          II

         

          Subotiv, Uniunea Polono-Lituaniană, 1648

          ‒ Ești sigur??? Darabana încetă, iar degetele vicarului rămaseră în aer ca picioarele unui păianjen ciudat care nu știe încotro să o apuce.

          Vocea care îi răspunse oscilă între frică și smerenie:

          ‒ Cum vă aud și cum vă văd, sfinția ta.

          ‒ Și cum mă vezi tu acum? se încruntă vicarul.

          Starostele satului, îngenuncheat în fața lui, nu înțelese întrebarea. Ridică încet capul din podea încercând să evite privirea prelatului. Toată atenția i se concentră asupra crucifixului masiv din spatele încăperii, de unde un Hristos răstignit îl fixa cu o privire tristă.

          ‒ Repetă-mi cuvintele lui.

          Era ceva rău în intonația vocii ‒ ca un croncănit de corb aducător de năpaste ‒ și țăranul se înfioră. Tot satul vuia despre luminile ciudate ce apăreau noaptea în jurul conacului care aparținuse cândva hatmanului, deși până acum, din câți întrebase, niciun consătean nu putea să jure că le-a văzut cu proprii ochi. Dacă mai punea la socoteală și mirosul de pucioasă care se înălța câteodată la ceas de seară… Multe grozăvii se întâmplaseră de când izbucnise războiul, iar unele nu aveau nimic omenesc în ele. Își făcu rapid trei cruci cu limba în cerul gurii și-i răspunse:

          ‒ Șleahticul a trimis vorbă cu plecăciunile lui, dar mai mult de atât nu poate. Are nevoie de oameni ca să-și apere ocina. A mai spus că abia acum a prins tâlcul vorbelor sfinției tale: Dumnezeu în marea lui milostivire va avea grijă de toate făpturile sale. Trebuie doar să nădăjduiți fără preget în forțele lui căci toate încleștările acestea nu sunt decât o încercare vremelnică din care sfinția ta,  ca slujitor al lui, fără îndoială, o să răzbești.

          Pumnul vicarului se prăvăli abrupt în masa de lucru făcându-l pe staroste să tresare speriat.

          ‒ Mârșavul!!! Sufletul lui se va căi amarnic în Purgatoriu! Nimeni nu va putea să-i ridice anatema! Tartorul de Hmelnițki abia așteaptă să-și trimită nelegiuiții să jefuiască sfintele bunuri ale Bisericii, iar pe el îl doare de pământul și acareturile luate de la alții.

          Starostele simți cum pereții de piatră parcă încep să-l împresoare din ce în ce mai amenințător, răspunzând furiei dezlănțuite a vicarului. Își plecă capul așteptând să treacă furtuna în timp ce mintea îi zbură la pâlcurile de cazaci care îi așteptau înștiințarea la marginea satului. Deveni atent doar atunci când realiză ce grozăvie dezvăluia supărarea încă nedomolită a vicarului:

          ‒ …nu mai poate fi vorba de iertare. Păcatele lui sunt contra Domnului. L-am tăinuit până acum cu speranța deșartă că se va întoarce la dreapta credință, dar degeaba.

          Uluit de ce auzea, starostele sorbi lacom iureșul vorbelor ce curgeau pe lângă urechile sale, încercând să le pună cap la cap cu ce aflase deja. Tresări speriat când simți mâna vicarului pe umăr. Smerit, sărută inelul ce îi fusese întins ‒ semn că întrevederea luase sfârșit.

          Abia ieșit din anexa mănăstirii o porni într-un suflet către sat oprindu-se doar o dată pentru a vedea dacă nu este urmărit. Trecu în fugă pe ulița mare fără să-i pese că oamenii îl urmăreau cu priviri speriate și nu se opri decât în fâneața unde adăstau cazacii:

          ‒ Nu mai încape nicio îndoială. Șleahticul și vicarul sunt mână în mână și uneltesc împotriva Domnului, începu să turuie fără să răsufle starostele. Atamanul, călare, îi ascultă destăinuirea calm aplecându-și capul către greabănul calului. La sfârșit, după un moment de cumpănă se ridică în scări și-și îndemnă ceata înspre zarea unde se ițeau acareturile șleahticului.

          Starostele se feri în lături la timp din calea bidiviilor strigând în urma lor:

          ‒ În sat n-o să găsiți de niciunele. Ne-a pedepsit Dumnezeu îndeajuns pentru păcatele noastre. Aveți milă și feriți-l de urgie…

          Dându-și seama că vorbea de unul singur se porni și el în goană prin fâneața răvășită de iureșul cailor.

         

          ***

         

          Vălătucii de fum des se înălțau cu repeziciune lămurindu-l pe staroste de proporțiile dezastrului rămas în urma ciracilor atamanului. Cazacii nu obișnuiau să lase lucrurile pe jumătate terminate. Nimeni nu mai era în viață. Aruncă o privire speriată înspre leșurile familiei șleahticului ce atârnau ca niște poame prea coapte într-unul din copacii bătrâni scăpat de văpaia focului. Nici argații ce slujeau acolo nu avuseseră o soartă mai bună. Moartea îi oprise din fugă pe unde îi apucase. Lacrimi începură să-i alunece pe obrajii scofâlciți de vreme. O bună parte din ei erau tineri din sat.

          Se preumblă o bucată de timp de colo-colo ca un bezmetic. Apariția o zări când își ridică ochii din nimereală înspre resturile rămase din catul conacului. Prin fumul care se mai potolise năluca alunecă lent înspre una din ferestrele carbonizate, zăbovi numai  o clipă, apoi se retrase.

            ‒ Dumnezeule, apără-ne și ne miluiește! icni starostele, apoi o luă la goană înspre sat.

         

          III

         

          București, România, 1946

          După mai bine de trei săptămâni de stat în cumpănă, tușa Paraschiva, așa cum o știau vecinii și cunoscuții, hotărî că așa nu se mai poate ‒ lucrurile trebuiau aduse pe un făgaș normal. Drept urmare trecu la fapte. Desigur, n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că vizita ei în mahalaua care începea două străzi mai la sud de locul unde-și avea mica curticică umbrită de viță-de-vie, se datora în totalitate vecinei Eufrosina care, din lipsă de altceva, o tocase mărunt-mărunt la cap, ori de câte ori prinsese ocazia: să meargă la o ghicitoare, deoarece altă rezolvare a problemei nu există.

          Așa se face că într-o după-amiază mai răcoroasă de vară, sătulă de nopțile nedormite și de boscorodelile vecinei, tușa Paraschiva se pomeni pe nebăgare de seamă în fața unei uși inscripționate cu litere de-o șchioapă: Clarvăzătoarea Maria. Descântece și blesteme.

          După o scurtă pauză în care-și trase sufletul ciocăni sfios. Cum nimeni nu-i răspunse încercă ușor ușa. Aceasta se deschise cu un scârțâit prelung. Înaintă într-un hol îngust mirosind a mucegai și privi neliniștită geamurile acoperite cu hârtie ceruită. Nu auzea niciun zgomot în afara bătăilor surde ale inimii. Făcându-și curaj traversă vestibulul și ciocăni încă o dată în singura ușă existentă. Același rezultat. Liniștea era totală. Cu un oftat aducând a resemnare se pregăti să facă cale-ntoarsă când ușa se deschise brusc și o țigancă între două vârste îi făcu semn să intre:

          ‒ Curaj, curaj, mânca-ți-aș, ai venit hunde trebuie, o îndemnă ea să se apropie în timp ce privirea ei o iscodea din cap până în picioare.

           De bună seamă concluziile la care ajunsese nu erau de bun augur. Cu un zâmbet strâmb adăugă:

          ‒ Ai cu ce plăti?

          Luată pe nepregătite tușa Paraschiva se fâstâci, apoi scoase o batistă înnodată. O desfăcu grijuliu lăsând să se vadă licăririle stinse ale unui inel.

          ‒ Ajunge? întrebă ea neliniștită.

          Țiganca înhăță imediat inelul cercetându-l atent după care îl dosi rapid printre fuste.

          ‒ Mă mulțumesc și cu atâta, îi răspunse cu un tonus nou.

          Apoi o prinse de mână și o trase înăuntru rapid înainte ca tușa Paraschiva să dea înapoi.

          ‒ Ia spune babei, ce alean vrei să-ți potolești?

          În timp ce vorbea țiganca o așeză aproape cu forța pe un scaun cu spătar, lângă o masă rotundă. Îi zări privirea holbată spre masă și încercă să o liniștească:

          ‒ Credeai că vrăjitoria înseamnă numai cărți dă tarot? Hai, spune-mi cu ce tă pot ajuta.

          ‒Vasile, soțul meu…

          ‒ …a găsit alta mai tânără, clătină din cap cu înțelegere țiganca. Ochii văd, inima cere… dar am eu leac pentru asta, fii fără grijă.

          ‒ Se fac imediat șapte luni de când Vasile al meu a trecut în lumea celor drepți, suspină tușa Paraschiva aranjându-și năframa.

          Fără să clipească țiganca adăugă:

          ‒ Și vrei să-l mai vezi o dată…

          Nu o nimerise nici acum:

          ‒ Dacă tot vrei să afli de ce am venit atunci fă bine și ascultă-mă, măcină tușa cuvintele. Supărarea i se simțea în glas.

          ‒ Bine, bine, ridică mâinile în semn de împăcare piranda.

          ‒ De când a murit Vasile, câinele din vecini face a pustiu în fiecare noapte. Parcă-i Cioran cum zicea…

          ‒ Poate Ciolan, o întrerupse iar țiganca. Cin’ să zică la un câne Cioran? Eu cred… se opri când văzu privirea tușei Paraschiva.

          ‒ Dom’ profesor, care are câinele, mi-a zis că-i aduce aminte de unu’ Cioran, cine-o mai fi și sărmanu’ ăsta de nu doarme nopțile… îi explică pe îndelete bătrâna. Eufrosina, vecina mea, zice că-i din cauza lu’ Vasile. Sufletul lui nu și-o găsit încă odihna.

          ‒ Groaznic, se dumiri țiganca cum stau lucrurile. Trebuie un descântec de drum făr’ de întoarcere, unu’ acum și unu’ la noapte-n cimitir. Da’ mai trebuie să plătești, inelu’ nu-mi ajunge. Îi lucru’ greu ce-mi ceri tu…

          ‒ Plătesc, plătesc, numai sufletul lui să se odihnească, suspină tușa Paraschiva.

          După câteva momente de bolborosit descântece, amândouă zăriră o formă omenească ce se unduia ușor, ca o imagine în apa unui lac, și reacționară aproape la unison:

          ‒ Piei Satană! se rostogoli pe spate țiganca într-o învălmășeală de fuste multicolore  înainte de a leșina.

          ‒ Vasileeee… gemu și tușa Paraschiva căzând moale pe masa unde un cap de cocoș o fixa cu un ochi galben.

     

          IV

         

          Berlin, Germania, 1937

          Auzind scârțâitul discret al chepengului ce da în mansardă bărbatul încercă cu rapiditate să mascheze masa de lucru.

          ‒ Tu ești Jacob? se relaxă el atunci când întrezări figura asistentului. Nu trebuia să vii doar diseară sau m-am zăpăcit eu?

          ‒ Am ajuns mai repede, profesore. Programul a fost devansat. În ziua de azi nici dacă îți iei toate precauțiile nu e suficient, îi zâmbi subțire Jacob.

          Închise chepengul cu grijă, apoi se îndreptă către interlocutorul său. În lumina galbenă a lămpilor cei doi arătau ca niște conspiratori într-un loc de taină.

          ‒ Dă-mi niște vești bune. Am nevoie ca de aer de niște vești bune, încercă profesorul să facă o glumă.

          ‒ Prietenul nostru comun m-a asigurat încă o dată că nu va fi nicio problemă: veți pleca incognito din țară, la fel cum ați intrat. Din păcate am și vești mai puțin bune. Oricât de mult ne-am străduit, bagajul pe care-l veți lua este unul limitat. Mă tem că cea mai mare parte a cercetărilor vor rămâne în vechiul sediu, cel care este supravegheat încontinuu.

          ‒ E o veste pe jumătate proastă Jacob. Tot ce am nevoie este aici, își ciocăni ușor tâmpla profesorul. Păcat de efortul depus până acum, mai adăugă el. Nu putem risca nimic. Îndată ce voi pleca vei distruge toate hârtiile. Nu uita nici de mașinărie. Un incendiu va fi probabil cel mai potrivit.

          Jacob se apropie de masa încărcată cu dosare luând în mână teancul subțire din margine:

          ‒ Într-adevăr, păcat de munca depusă.

          Mângâie hârtia ca și cum ar fi vrut să-și întipărească senzația în buricele degetelor și schimbă vorba:

          ‒ Încă mai credeți că ați fost zărit? Că se poate călători în timp? Eu unul v-am avut tot timpul sub ochi.

          ‒ Ceva-ceva s-a întâmplat în cazurile acestea, indică el hârtiile ținute de Jacob.

          Se apropie și luă dosarele din mâna asistentului studiindu-le pe rând. Literele negre parcă dansau în lumina lămpilor: Chauvet, Subotiv, Bucuresti.

          ‒ Datele și parametrii culeși de tine sunt în limite normale. Totuși, reacțiile mediului extern denotă faptul că am fost zărit. Adică… amprenta mea energetică… sau… nu știu…

          Profesorul oftă și își arcui sprâncenele a neputință. Titlul de asistent acordat lui Jacob era prea mult ‒ știa tot atâta fizică pe cât reușea să înoate o găină, în schimb nu se îndoia de faptul că acesta era unul dintre puținii care ar fi putut strecura un tanc englezesc în mijlocul orașului dacă i-ar fi cerut-o.

          Aruncă obosit dosarele înapoi pe masă și adăugă:

          ‒ În cel puțin jumătate din cazuri am călătorit aleatoriu fără a interfera cu forme de viață. În afara celor trei exemple, îți mai pot enumera cel puțin o duzină de călătorii ce ridică aceleași semne de întrebare. Nu uita Jacob, noi de fapt am deschis un drum aici, nimic mai mult.

          De afară începură să se audă glasuri puternice cântând la unison. Jacob și profesorul se apropiară de lucarna mansardei acoperită de o pătură și ridicară prudenți un colț al ei. Pe stradă defilau cu brațul drept ridicat, rânduri-rânduri de tineri îmbrăcați în uniforme brune. Privirile fanatice le scânteiau când zăreau steaua galbenă vopsită pe casa de vis-a-vis. Profesorul își reluă cuvintele:

          ‒ Și nu știu cât de bine am făcut…

          Niciunul nu mai spuse nimic până când defilarea se termină.

          ‒ E timpul să ne despărțim. Ne revedem în America, profesore, îl îmbrățișă Jacob apoi părăsi mansarda.

 

          ***

         

          Ofițerul culese câteva scame imaginare de pe uniformă în timp ce privea cu înțelegere persoana dinaintea lui.

          ‒ Acestea sunt toate informațiile obținute. Clădirea de care vorbeați a ars până în temelii acum cinci ani iar asistentul dumneavoastră a fost ridicat de autorități în perioada imediat următoare. De atunci nu mai știm nimic de el. Cel mai probabil a fost dus într-un lagăr de muncă forțată.

          ‒ Un lagăr de muncă forțată, desigur, mormăi profesorul.

          Avea însă certitudinea unei alte realități. O realitate în care Jacob murise, iar el, Albert Einstein, era singurul om ce deținea secretul călătoriei în timp, un secret pe care hotărâse cu mult timp în urmă să-l ducă cu el în mormânt.