– Un băiat aşezat la o masă, într-o cameră goală, cu pereţi cenuşii, identici. Dar unul era ecranul-oglindă din spatele căruia priveam, nevăzut, la cel dinăuntru. Blond, pistruiat, cu ochelari pentru miopie, subiectul nu avea mai mult de zece ani. Pe masă, înaintea lui, două sfere: una roşie, alta albă. Băiatul îşi ţinea mâinile încrucişate şi se uita la ele. Atât… Deodată, o sferă s-a mişcat singură, rostogolindu-se spre marginea mesei. M-am apropiat de ecran, conştient că îmi ţineam răsuflarea… În loc să cadă, bila roşie s-a întors spre cea albă. Când să o izbească şi-a schimbat din nou direcţia, încetinind…
După aproape treizeci de ani, Anatoli Bakunin îşi aminteşte fiecare amănunt al primului său contact cu Institutul. Deşi avea să vadă destule „miracole“ acolo, cea dintâi săptămână a fost şi cea mai şocantă.
Din clipa când, în septembrie 1976, patru agenţi KGB l-au urcat într-un automobil negru în faţa Centrului de Cercetări pentru Biofizică din Moscova, Bakunin a început o aventură nedorită, ce i-a schimbat dramatic cursul existenţei. Cei care îl sechestraseră nu i-au pus întrebări şi nu i-au dat explicaţii. A urmat o lungă călătorie cu maşina, cu trenul, apoi cu avionul. Drogat cu narcoleptice care îi induceau o permanentă stare de somnolenţă, biofizicianul a pierdut noţiunea timpului. Când şi-a revenit se afla într-una din anexele Institutului – o bază militară secretă din Siberia Apuseană, unde avea să îşi petreacă următorul deceniu de viaţă.
La început a lucrat cu copii între zece şi doisprezece ani, desemnaţi ca potenţiali de testele de aptitudini făcute în şcolile de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice. În fiecare lună soseau zeci de candidaţi; erau selecţionaţi cel mult trei, câteodată nici unul. Ceilalţi, trimişi înapoi după câteva şedinţe de hipnoză, aveau să îşi amintească o scurtă vacanţă într-o tabără din munţi. Cei care rămâneau însă, o făceau pentru totdeauna.
– Mi-a trecut prin minte că, foarte probabil, nici eu n-o să mai plec vreodată. Perspectiva mă îngheţa, dar am încercat să mă concentrez asupra muncii. Era într-adevăr pasionantă şi, o vreme, am izbutit să nu mă gândesc la lumea de afară, la tot ce lăsasem în urmă.
În al doilea an, Bakunin a trecut la un nivel superior. Primul lui subiect a fost Alexei, un băiat de treisprezece ani.
– Izbutea să ridice în aer mai multe obiecte în acelaşi timp şi o făcea fără efort…
Experimentele se desfăşurau într-o capsulă cu pereţi de oţel-vanadiu placat cu plumb, izolată de interferenţe fonice sau electromagnetice. În timp ce senzorii îi monitorizau funcţiile vitale, Alexei făcea să leviteze la un metru de podea obiecte diferite: un vas cu apă, o bară de fier, o foaie de hârtie… Rezultatul testelor? Controlul auspra forţei gravitaţionale nu depinde de dimensiunile sau de masa obiectului.
– Nu este mai uşor de ridicat un fulg decât o sferă de fontă. Însă când a vrut să leviteze un televizor, Alexei nu a izbutit… din cauza blocajelor condiţionale.
Un potenţial telekinet primeşte aceleaşi informaţii ca un copil obişnuit. El învaţă că anumite greutăţi îi depăşesc forţa fizică. Dar pe cea mentală? Teoretic, nu există limite pentru puterile psihicului – în afara celor pe care ni le impunem singuri… Talentele PSI se manifestă abia la pubertate. Până atunci, copilul a asimilat deja un sistem de convenţii anevoie de anulat. Cum să-i explici unui adolescent că legile Universului se aplică imuabil la toţi şi toate… cu excepţia lui?!
Anatoli Bakunin şi-a dezvoltat Teoria limitărilor condiţionale cu Iuri. La adolescentul de şaptesprezece ani, acestea erau însă de natură biologică, nu educaţională. Iuri putea îndoi metalul: sârme, vergele, bare cu diametrul de până la cinci centimetri. Fiecare experiment îi cerea însă un efort istovitor, părând să îl consume fizic ca o boală.
– Când îi scoteam senzorii, Iuri avea chipul congestionat, iar sudoarea îi curgea pe faţă ca unui atlet care tocmai terminase maratonul. Îi era tot mai rău: migrene cumplite, ameţeli, sângerări din nas şi urechi. Am cerut oprirea testelor, măcar pentru o perioadă. Bineînţeles, am fost refuzat. Mi-era greu să mă uit în ochii lui Iuri – mă simţeam ca un adevărat doctor Mengele… Dar băiatul nu m-a învinuit vreodată. Înţelegea. Aşa cum acceptase faptul că îşi va petrece viaţa într-o cuşcă, departe de tot ce nu începuse măcar să-şi dorească.
După câteva luni, Bakunin nu l-a mai văzut pe Iuri, care împlinise optsprezece ani, moment când subiecţii erau transferaţi din bază, dispărând din nou. Deveneau arme inteligente? Cobai pentru altfel de experimente? Biofizicianul învăţase că anumite întrebări nu trebuie puse, nici măcar în gând.
Bakunin nu a lucrat decât o singură dată cu Natasha. Fetiţa de nouă ani era un fenomen – şi nu doar pentru că, la ea, capacităţile paranormale se dezvoltaseră înainte de pubertate.
– Natasha nu a ridicat privirea când am intrat. Era aşezată pe podea, trecându-şi degetele peste rotunjimea unei pietre…
Adusă dintr-un orfelinat din Leningrad, fetiţa nu vorbea, nici nu răspundea stimulilor vizuali sau auditivi. Nu avea vreun defect fizic – doar un total dezinteres faţă de persoanele din jur. Autismul infantil se defineşte ca incapacitatea de a stabili contacte cu mediul, iar Natasha era o autistă tipică. Pentru roci însă, căpătase o evidentă fascinaţie…
– Sub degetele ei piatra a început să vibreze, apoi să se rotească lent, înălţându-se în aer. Când a ajuns aproape de tavan rotirea i s-a accelerat, până când, brusc, a explodat în mii de fărâme.
Talentele Natashei erau uluitoare şi, în acelaşi timp, terifiante. Mintea ei acţiona asupra materiei nu doar cinetic, ci mult mai profund, la nivel molecular. Capabilă să pulverizeze minerale, nu obţinutea aceleaşi rezultate cu substanţele organice. Dar nimeni nu putea prognostica ce alte puteri va trezi pubertatea în organismul fetiţei trăind într-o lume interioară proprie… Implicaţiille existenţei unui „dezintegrator “ uman erau complexe şi înfricoşătoare. Până şi cei din conducera bazei dovedeau prudenţă, mulţumindu-se să monitorizeze „jocurile“ spontane ale Natashei, fără a încerca să îi forţeze capacităţile, cum făceau cu ceilalţi telekineţi… O autistă nu cunoaşte inhibiţii, nici limitări. Neputându-se stabili o comunicare cu ea, nu poate fi influenţată sau manipulată. Natasha era ca o bombă cu mecanism întârziat: nu se ştia când şi cum va exploda…
Bakunin i-a urmărit evoluţia numai indirect şi pentru scurt timp. În anul următor i s-a ivit şansa nesperată de a părăsi baza-închisoare din Siberia. Diabetul de care suferea s-a agravat, afectându-i vederea, iar conducerea a hotărât să-l „pensioneze“.
Biofizicianul s-a pomenit într-o clinică psihiatrică din Moscova, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă şi zece ani din viaţă şterşi de o spălare a creierului… ineficientă. Cu vremea, falsele imagini au început să pălească, implantul mental să cedeze. Până când, în 1992, şi-a regăsit amintirile. Încă trunchiate, difuze – dar ale lui.
În 1998, Anatoli Bakunin a emigrat în Canada, unde a făcut o serie de dezvăluiri la un canal de televiziune din Toronto – ca un protest împotriva Institutelor ce funcţionează în întreaga lume, nu doar în fosta Uniune Sovietică, deşi existenţa lor continuă să fie negată de oficialităţi. Institutul din Rusia (fondat de Petru cel Mare la Sankt Petersburg în 1721, extins de Alexandru al III-lea şi de… Stalin, cu centre la Moscova şi Alma Ata) a rămas la fel de activ ca întotdeauna.
Organizaţii similare sunt finanţate de guvernele Statelor Unite, Franţa, Anglia şi China. Dacă unele – active între 1965-1989 în Africa de Sud, Cehoslovacia, R.D.Germană, Bulgaria, Argentina şi Coreea de Nord – au fost dezafectate, în schimb Israelul şi India continuă să aloce o parte din bugetele lor naţionale aplicaţiilor militare derivate din studiul capacităţilor PSI.
– Oficialităţile din orice ţară susţin că populaţia nu este pregătită să afle, la un moment dat, despre un subiect sau altul. Nimic mai fals! Ascunderea cercetărilor din domeniul paranormalului în locaţii subterane, în spatele zidurilor de beton şi al gardurilor electrificate reprezintă un dublu delict. Faţă de cei dinăuntru, smulşi cu brutalitate dintr-o existenţă normală, siliţi să devină subiecţi în „programe“ sau „proiecte ştiinţifice“. Şi faţă de noi, ceilalţi, care avem dreptul la adevăr, spune Bakunin.
Poate că autorităţile se tem de cei înzestraţi cu puteri paranormale nu ca indivizi, ci ca grup uman: de aceea încearcă să îi izoleze, să le controleze evoluţia. Mutanţi mentali, evident superiori omului, surclasându-l în competiţia pentru supremaţie şi, în cele din din urmă, eliminându-l? Prea puţin probabil. Capacităţile paranormale (ca şi geniul) nu se moştenesc. Doi părinţi dotaţi vor da naştere unui copil normal, adesea cu o inteligenţă sub medie. Un ipotetic mecanism evolutiv spre o rasă de supraoameni ar fi extrem de lent şi aleatoriu.
Încotro se îndreaptă umanitatea? Ce se va întâmpla cu lumea în care trăim? Iată întrebări esenţiale, care ne interesează pe toţi. Iar cei care cunosc răspunsurile ar trebui lăsaţi să vorbească….
