Eternitate

Cine mai ştie când, pe un promontoriu al minciunii, Lapida — sclava rǎtǎcirilor – putea fantasma milioane de creduli, şi reuşea sǎ deranjeze cu pricinile sale cerebrale gerontocraţia mass-mediei din frumosul Olimp, adicǎ exact acolo unde se pun la cale trǎdǎrile lumii moderne.

Privind-o prin ochii marelui preot al vǎzduhului puteai zice cǎ-i cea mai fericitǎ creaturǎ din lume, cǎ viaţa nu-i numai urǎ, ori batjocurǎ, cǎ nisipul aproape sticlos de atâta cǎldurǎ de fapt îi rǎcoreşte nu-i pârjoleşte tǎlpile.

Înconjuratǎ de noianul de gânduri ce nu-i dǎdeau pace, cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos, pǎrea mulţumitǎ.

Apa bolborosea în fântâni din cauza secetei. Fiinţele Domnului îşi fulgurau veşmintele într-o trecere cât mai nevǎzutǎ de mânia zeului arşiţei. Destul de des, câte o umbrǎ de rǎcoare îşi încerca puterile cu vreo spinare de cǎlǎtor, înfiorând pielea uscatǎ, ori reuşind sǎ aducǎ mulţumire pruncului abia nǎscut şi oprindu-i plânsetul, ori mulţumindu-i ochii înroşiţi de plâns şi de pofta laptelui matern, niciodatǎ ostoitǎ pânǎ la capǎt.

Un phoenix mǎiastru sǎgeta vǎzduhul înspre perechea sa uitatǎ pe o coamǎ de munte. Impasibilǎ la bucuria sclavei, pasǎrea abia dacǎ fǎcu o clipǎ de umbrǎ. Trǎia zborul la intensitatea la care ar fi putut aştepta o veşnicie ca ceva sǎ se întâmple, şi altceva s-o trezeascǎ din amorţeala amintirilor perechii sale, alǎturi de care nu mai fusese demult.

– Pasǎre sfântǎ, o întrebare frumoasǎ, îndrǎzneşte Lapida alergând cinci paşi în urma phoenixului. Aerul se încinge dintr-o datǎ în jurul buzelor mamei, sânii tresaltǎ şi dor, iar copilul scânceşte prin somn oprind femeia, întorcându-i atenţia degrabǎ la el.

Mǎiastra-i acum departe.

Lapida scoate un sân nefiresc de alb şi lǎptos dintre veşminte, îl pune-ntre buzele copilului şi stoarce uşor. Picǎturi de nectar înmoaie buzele mici, ochişorii se strâng de plǎcere. Abia apoi.

De departe aude, zǎreşte şi vede cum trece o cǎmilǎ purtând un Erou cu fruntea-nroşitǎ de soarele gol. Pruncul surâde, sclava acoperǎ sânul şi zâmbeşte amar în urma trecerii lui, observând apropierea Caravanei Amǎgirilor. Ghiceşte cǎ-i ea dupǎ zarva iscatǎ. Au alǎmuri strǎlucitoare, şi tamburine şi coarne de argint care ţipǎ muzici bizare, şi strigǎtori, şi saltimbaci, şi clovni au cu ei. Femeia se teme şi pruncul deschide ochi, mânuţele-i se agitǎ. Ar vrea sǎ se ascundǎ sclava, dar unde?

Saltimbancul agitǎ un clopoţel şi strecoarǎ o monedǎ în turbanul copilului. Clovnul nǎscut în eprubetǎ lasǎ potirul cu agheazmǎ la picioarele Lapidei. Omul-tigru e mai gǎlǎgios şi trezeşte copilul sclavei când strecoarǎ în veşmintele lui o furculiţǎ de aur furatǎ din palatul lui Genedis Han. Ghicitoarea se pune în genunchi şi-i sǎrutǎ gleznele umflate de mers, fǎcând scǎpat un inel de platinǎ lângǎ potirul clovnului. Ea râde şi se îndepǎrteazǎ. Lapida ofteazǎ. Pruncul se uşureazǎ în somn pe poalele ei prǎfuite. Soarele se-ncinge şi usucǎ udul pruncului. E din nou ca înainte.

Sclava ştie cǎ ea e sortita, darurile LOR sunt lucruri de adio. Odatǎ luase parte la jocuri de societate, fusese vie şi plinǎ de nuri pentru golanii aristrocraţi. Doritǎ şi adulatǎ de bǎtrânii conducǎtori ai Olimpului. Cuvintele lor clǎdeau visele tuturor, întâlnirile dǎdeau speranţǎ, poveştile treceau din mânǎ în mânǎ. Familia şi pruncii însemnau tot ceea ce era mai de preţ. Acum, în loc de gânduri bune, doar lucruri şi bani, şi cuvinte împrǎştiate-n mulţime, şi urǎ, şi rǎutate, şi interese meschine uitate pe papirusuri scumpe între mentori.

– Pânǎ când daruri false, cuvinte mincinoase şi glorii furate de la zei? Pânǎ când?… grǎi în faţa pruncului adormit rǎzboinica mamǎ.

Femeia începu sǎ cânte încetişor şi aerul prinse a vibra în jurul ei. Vocea sa cristalinǎ strǎbǎtea pustiul şi aduna forţa particulelor de nisip, ordonându-le, creând ceva nemaivǎzut pânǎ atunci. Spaţiul se contorsionǎ parcǎ într-un ultim spasm gigantic. Saltimbancului îi fugi nisipul de sub picioare şi cǎzu. Cǎmilele se prǎbuşirǎ. Clovnul îşi fǎcu cruce şi ghicitoarea scuipǎ în sân. Ştia cǎ începuse.

Cântecul se transformǎ în vuiet, un val enorm de nisip se ridicǎ din pustiu, alergǎ turbat de cǎldurǎ şi izbi porţile Olimpului. Spulberându-le. Plebea urlǎ de fricǎ. Pe strǎzi doar panicǎ şi teroare purǎ. Menestrelii imperiali se sinuciserǎ. Familia imperialǎ înnebuni. Apoi totul se stinse de la sine, şi vremurile devenirǎ iarǎşi ceea ce fuseserǎ odatǎ. Însǎ, pruncul muri de spaimǎ, iar mama sa de sforţare.

Îndepǎrtându-se, Eroul şi Phoenixul gândirǎ, în aceeaşi clipǎ, cǎ şi oamenii au momentele lor de glorie, pentru cǎ zeii şi sclavii, în Eternitate, coincid.

Ben Ami s-a născut pe 9 mai 1968. Este doctorand în Ştiinţe, absolvent al Facultăţii de Biotehnologii.

A debutat în Lumi Virtuale, în anul 2005, cu povestirea 90,14 şi ceaţã, apoi întuneric, iar acum TU (apărută şi în ATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE) cu care a obţinut Premiul Kult pentru debut.

Este publicat în antologiile ATELIER KULT: POVESTIRI FANTASTICE şi DANSÎND PE MARTE ŞI ALTE POVESTIRI FANTASTICE.

Povestirile Înger noroios şi Suspendaţi într-o rază de soare pot fi citite pe SRSFF (site ce a obţinut premiul Best Magazine Award la Eurocon-ul din 2010 ce s-a ţinut în Cieszyn, Polonia).