Ella

Katergarht Injah, celebru profesor de fizică atomică, născut în anul spațiului 3.383 pe Larya, o planetă situată în același sistem cu Imperia. Deși există dubii în ceea ce privește apartenența sa la Marele Imperiu Galactic, putem afirma cu tărie că acesta și-a ocupat locul binemeritat în istorie datorită cercetărilor sale în domeniul fizicii cuantice, un domeniu arid pentru el la început. Este cunoscut faptul că la vărsta de 44 de ani, datorită …–  Istoria Galactica, vol. 42, extras.

3.427, anul spațiului.

Fury 13, colonie imperială-Sistemul Eriganni

 

Când părăsi Institutul de Fizică Atomică de pe Fury 13, Katergarht Injah se gândi că întârziase pentru a nu știu câta oară de acasă iar Mi-Rhu se va supăra, cu siguranță, iarăși pe el. Alergase fără nicio îndoială toată ziua pentru a-i asigura o cină, cum spunea ea… REGEASCĂ. Da, într-adevăr, acesta era termenul folosit, regească. Probabil citise asta în manuscrisele prăfuite de la Videoteca Planetară, manuscrise ce nu prezentau o importanță deosebită pentru nimeni, mai puțin pentru menajera sa, o doamnă trecută de mult de vârsta tinereței și care făcea, practic, parte din familie, ca să spun așa. Conjunctura făcuse ca aceasta să se îngrijească de el de pe vremea când era mic copil, ea continuând să fie alături de familia sa chiar și după ce tatăl său pierise în Marele Cutremur din 3.383, eveniment ce forțase populația de pe Larya să se mute cu tot calabalâcul pe Fury 13, o planetă situată undeva la marginea sistemului Eriganni, o colonie a Marelui Imperiu Galactic[1]. Doi ani mai tărziu, la trecerea mamei sale în neființă, viața sa a luat o întorsătură ciudată. Mi Rhu a continuat să rămână alături de el crescându-l practic ca pe propriul fiu.

Trecuseră anii iar ei, cumva, reușiseră să se adapteze vieții de pe Fury 13, el luptându-se pentru a răzbate din toate piedicile apărute ca urmare a faptului că erau considerați niște refugiați, iar ea, fiind tot timpul acolo, având grijă de el. Toată această hotărâre a lui de a reuși în viață a primit, într-un anumit moment, și răsplata cuvenită el devenind în timp un bărbat vânjos, un important membru al Institutului de Fizică Atomică de pe Fury 13. Mult mai târziu, mai exact în 3.416, la o întrunire a fizicienilor planetari, a fost remarcat de către unul dintre cei mai buni profesori de la Universitatea de Științe Exacte de pe Fury 13.Luase cuvântul pentru a-și susține punctul de vedere legat de mișcarea unei particule reprezentative din plasmă. Acum, privind în urmă, tema aleasă părea o prostie dar, la timpul respectiv, reprezentase un subiect extrem de important. Oricum, interesul oamenilor de știință pentru proiectul propus de el fusese unul extrem de scăzut, fapt ce a dus după sine la neincluderea acestuia într-unul din programele imperiale.

Faptul că Mi Rhu continuase să-i fie alături chiar și după ce părinții săi trecuseră în neființă, reprezentase un mister pentru el, mister ce nu va fi niciodată dezlegat și pe care bătrânica îl va duce cu ea într-o altă lume, atunci când va veni timpul. Deocamdată îi era însă alături, înseninându-i diminețile cu zâmbetul ei fermecător sau cicălindu-l seara, atunci când se întorcea de la institut.

Ușa de Plexiglas glisă în spatele lui iar el păși în curtea clădirii unde răcoarea serii îi înfioră trupuldeterminându-l să-și încheie geaca până sus, aproape de gât. Își vârî mâinile adânc în buzunare și traversă cu pași grăbiți curtea pentru a ajunge în spațiul de parcare al aeromobilelor. Ajunse în dreptul P-33-ului său, extrase din buzunarul de la piept o telecomandă micuță dreptunghiulară, după care apăsă pe butonul de deschidere. Portiera navetei glisă ușor stânga într-un zgomot abea perceptibil, oferindu-i interiorul primitor pe care-l acceptă cu deosebită placere.

― Bună seara, domnule, se auzi vocea creierului pozitronic ce controla aeromobilul. Ne aflăm în curtea Institutului de Fizică Atomică de pe Fury 13, a doua decadă a anului. Vă rugăm să activați programul de siguranță și să comunicați destinația dorită.

― Bună seara, Ushy, cam friguleț afară…

― Într-adevăr, senzorii mei indică o temperatură destul de scăzută pentru această perioadă a anului, acesta fiind și motivul pentru care am considerat că este imperios necesară crearea unei atmosfere placute în interiorul habitaclului.

― Am observat asta Ushy, îi răspunse Injah în timp ce activa sistemele de siguranță. Pentru început, în centru, la Universitate, te rog. După aceea, mai vedem.

― Prea bine, domnule…

Portiera se închise fără zgomot, auzindu-se doar zumzetul abea perceptibil al motoarelor antigravitaționale ce ridicară aeromobilul la o palmă de sol, după care acesta efectuă o întoarcere de 180 de grade îndreptându-se lin către punctul de control. Ajunse în dreptul porților și opri suficient timp atât cât retina îi fu scanată pentru a primi acordul de părăsire a instituției. Introduse cardul dreptunghiular într-o fantă existentă pe partea dreaptă a sa, după care tastă codul numai de el știut. Din măruntaiele mașinăriei izvorî brusc o imagine tridimensională a unui cap bărbătesc ce se aplecă până aproape de parbrizul P-33-ului, examinându-l atent. Nu dură mult și acesta se retrase, nu înainte de a-i ura o seară plăcută, în continuare. Extrase cardul din fanta aparatului, așteptă până ce porțile se deschiseră, după care părăsi locația. Odată ajuns pe autobandă, opri vehiculul și se așeză confortabil pe scaun.

― Treci pe navigare automata, Ushy, îi transmise el creierului pozitronic.

― Prea bine, domnule.

Cele două manete de direcționare dispărură în bordul aeromobilului și aceasta porni în viteză către oraș. Trecu peste Podul Umbrelor unde zări, cu coada ochiului, ambarcațiunile ce-și făceau cu greu loc, chinuindu-se să ajungă în port. Îl trecu un fior gândindu-se la viața pe care o aveau oamenii din a treia pătură socială, la cum se descurcau pentru a putea totuși supraviețui.

În depărtare, se puteau zări luminile Orașului, deasupra acestuia străjuind Riose, luna imensă a lui Fury 13. Din când în când, cerul era brăzdat de câte un fulger ici-colo provenit de la navele spațiale de linie ce decolau de pe spațioportul din apropiere. Mobilul său intră pe a doua bandă de mers, după care își continuă drumul în viteză. În dreapta și în stânga sa, terenul viran, lipsit de vegetație îi dădea un vag sentiment de singurătate, de pierdere în neființă. Aruncă o privire scurtă spre bord și observă că nu mai avea mult până la intrarea în oraș.

Inițial voise să se ducă direct acasă, dar dorul de EA îl măcina în fiecare clipă a vieții sale călăuzindu-i în fiecare seară pașii către Universitate. Zărind-o chiar și numai pentru puțin timp era suficient pentru ca el să aibă parte de o noapte liniștită, lipsită de coșmarurile ce nu-i dădeau pace în ultimul timp. Fără ea, viața sa nu mai avea niciun sens, pulbere de stele, plutind fără o direcție anume în imensitatea spațiului. Zâmbi la gândul cât de nebun poate să fie, un bărbat de 42 de ani îndrăgostit nebunește de o domnișoară de 22 care probabil nu avea habar de existența sa și, cu siguranță, nici nu va avea vreodată. Oricum, diferența de vârstă fiind foarte mare iar el suficient de matur pentru a realiza faptul că o domnișoară ca ea nu avea cum să se îndrăgostească de un bătrânel ca el,  catalogase toată nebunia asta ca fiind pur și simplu iubirea lui secretă.

În scurt timp ajunse în Oraș, forfota acestuia punând instantaneu stăpânire pe el, obosindu-l. Nu suporta aglomerația, iar orașul, cu toate clădirile acelea ce se pierdeau printre nori, cu benzile lui suprapuse sau domurile uriașe ce pluteau la distanțe mari de sol, toată aglomerația aceea punea pur și simplu o presiune uriașă pe creierul său, accentuându-i senzația de claustrofobie ce punea stăpânire pe el de fiecare dată când pătrundea în măruntaiele lui. Acesta fusese și unul dintre motivele ce-l determinaseră să nu accepte apartamentul central oferit de Institut, el mulțumindu-se cu ceva micuț, situat la periferie.

Circulația se aglomerase dintr-o dată, așa că trecu pe comanda manuală. La benzile destinate vehiculelor de mici dimensiuni se adăugaseră acum trotuarele mobile precum și străzile aeriene dispuse pe diferite niveluri. Clădirile uriașe din sticlă și metal se ascundeau undeva în înaltul cerului, pitindu-se în ceața densă ce stăpânea Orașul. Ici-colo puteau fi zărite parcări suspendate, așezate pe platform antigravitaționale, în vecinătatea domurilor imense, multicolore.

Se încadră pe ultima bandă din stânga făcându-și cu greu loc prin furnicarul de vehicule. Se deplasau greu; probabil, undeva în față, avusese loc un accident, fapt des întâlnit, mașinăriile ce produceau câmpurile antigravitaționale defectându-se uneori, atrăgând astfel după sine prăbușirea unei întregi autostrăzi aeriene și, implicit, a tuturor mobilelor ce se aflau în momentul respectiv în tunelul antigravitațional.

După zece minute lungi de așteptare în care reuși cu greu să se deplaseze câțiva pași, zări într-adevăr în fața sa, undeva pe dreapta, un dom uriaș ce se prăbușise la mica distanță de Ministerul Gândurilor. Era plin de paramedici peste tot și de roboți grei ce ridicau resturile de clădire. Se auzeau țipete și plânsete de copii. I se făcu dintr-o dată frig așa că răsuci spre dreapta butonul ce mărea volumul căldurii. Se uită la bord observând surprins că se făcuse deja 21:35. Își făcu repede un calcul mental ajungând astfel la concluzia că în acest ritm probabilitatea de a ajunge la timp la universitate era una extrem de mică. Știa cu siguranță că toate cursurile se încheiau la orele 22:00, fapt pentru care intervalul de timp pentru a ajunge la locul stabilit se redusese considerabil.

Oftă… Nervos începu să bată darabana cu degetele pe bord în timp ce privea afară încruntat. Un robopolițist se opri lângă el cerându-i să se deplaseze pe banda a doua de mers pentru a fluidiza circulația. Dădu afirmativ din cap după care mută aeromobilul acolo unde i se ceruse. Încet-încet aglomerația începu să dispară iar el se puse în mișcare. Se uită iarăși la ceas… 21:45.

― Ah, în numele spațiului, dacă aș ajunge…

Îl căută din priviri pe robopolițistul ce-l interpelase cu câteva momente înainte și îl zări la două vehicule distanță. Scoase capul pe geam și îl chemă până la el.

― Domnule ofițer, vă rog… știți cumva cât mai durează? Mă grăbesc foarte tare…

Robotul, care între timp ajunsese în dreptul lui îi zâmbi politicos aplecându-se până în dreptul geamului.

― Da, vă rog!

― Mă întream dacă știți cumva cât mai durează?

― Momentan, circulația este închisă pe acest tronson de drum. Dacă binevoiți să-mi comunicați destinația dumneavoastră poate vă pot fi de folos cu ceva.

― În centru, la Universitate. Trebuie să fiu acolo la orele 22:00. Vă rog, poate puteți face ceva…

― Un moment…

Robopolițistul întinse brațul drept în față iar de la încheietura mâinii acestuia răsări un punct luminous care se transformă imediat într-o hologramă ce prezenta harta străzilor live. Mișcă rapid mâna stângă deasupra acesteia în căutarea unei soluții. Imaginile se schimbau cu repeziciune, în colțul din dreapta sus al acestora rulând tot felul de calcule logaritmice. Puțin mai târziu, acesta se opri brusc ducându-și brațul drept pe lângă corp, holograma dispărând de la sine.

― Ne pare rău dar circulația este blocată momentan în acest punct. Conform datelor mele nu există o altă variantă pe care ați putea-o alege în vederea atingerii scopului dumneavoastră. Vă rog să nu părăsiți vehiculul și să așteptați în această locație până ce traseul va fi decongestionat.

― Ah, vă mulțumesc. O seară bună în continuare.

― O seară bună și dumneavoastră, domnule.

Spunând acestea, agentul se departă de el lăsându-l într-o mâhnire totală. Își întinse picioarele și, sprijinându-și capul în mâna dreaptă, continuăsă privească afară supărat.

Se înserase de-a binelea.

Deodată, coloana se puse în mișcare, semn că ceva se întâmpla acolo în față. Ceva bun… Se uită iarăși la ceas, 21:48. Mda, s-ar putea să aibe totuși un dram de noroc…

Într-adevăr se deplasau, nu foarte repede dar se deplasau. Se bucura ca un copil. Trecură în tăcere pe lângă mormanul de sticlă și metal contorsionat din care fusese construit domul uriaș privind cu stupoare la resturile acestuia ce se întindeau acum pe trei sferturi din benzi. Roboți de toate mărimile lucrau de zor încărcând bucățile mari de clădire în camioanele aeropurtate. Victimele fuseseră scoase de sub dărâmături iar supraviețuitorilor li se acorda primul ajutor acolo pe loc. Văzu mai multe capsule destinate cadavrelor întinse pe autobandă. La o sută de metri în fața lui, pe dreapta, se puteau zări turnurile universității. Se strecură cum putu pe ultima bandă din stânga pentru a parca după aceea puțin mai în față, lângă un videofon public. Deschise portiera si părăsi aeromobilul, stăpânindu-și cu greu emoțiile, în timp ce se întorcea cu fața către universitate.

Studenții încă nu ieșiseră, dar își dădu seama că se încheiaseră cursurile după gălăgia ce ajungea până la el. Se sprijini de vehicul în timp ce încerca să răzbată cu privirea peste cele șase benzi, prin furnicarul de oameni. Nu dură mult și ușile se deschiseră, studenții părăsind clădirea urmați îndeaproape de cadrele didactice.

Deodată, o zări în mulțime. Inima începu să-i bată nebunește, spărgându-i pieptul. Cobora treptele în timp ce discuta aprins cu câteva college, zâmbind, așa cum numai ea știa să o facă. Purta o rochiță subțire (poate prea subțire pentru perioada aceea a anului) de un roșu aprins, mulată pe corp. Aceasta se oprea la o palmă deasupra genunchiului, scoțându-i în evidență talia subțire, fermecătoare. Părul întunecat brăzdat ici-colo de firișoare de un alb năucitor, îi cădea în valuri pe umerii goi mlădiindu-se până aproape de talie. Cobora încet scările în pantofiorii ei de culoarea sângelui, fiind extrem de atentă să nu alunece pe treptele umede de la răcoarea serii. Zâmbea iar gropița din obrazul stâng îi accentua timiditatea pe care trupul său o emana permanent, făcându-i inima să bată nebunește. Își strânse mai bine hăinuța pe lângă corp, colțurile laterale ale acesteia fluturând libere în adierea ușoară a vântului de seară. Coborâse scările oprindu-se în stația din fața universității unde aștepta autotrenul în timp ce continua discuția cu cele două colege.

Ochii ei de un căprui năucitor cercetară pentru o clipă strada căutându-l. Îl zări pe partea cealaltă a benzilor, pierdut parcă în imensitatea spațiului și a timpului. Când privirile lor se întâlniră, el simți că timpul se oprește în loc, că spatiul dispare pentru totdeauna umplând golul imens ce pusese stăpânire pe sufletul lui de foarte mult timp. Îi zâmbi iar zâmbetul ei îl săgetă asemeni unui fulgerce brăzdează cerul despicându-i inima în două. Își coborî rușinat privirea, trecându-și stânjenit mâna prin păr. Nici nu observă când autotrenul opri în stație, ea ocupându-și locul atât de cunoscut lui, al treilea scaun pe partea stângă, lângă geam. Dispăru în vacarmul orașului la fel de repede cum venise lăsând în urma ei doar o inimă sfâșiată.

Tremurând se urcă în aeromobil și, cuprins de emoție, șopti:

― Acasă…

Locuia în arondismentul șapte, undeva la periferie, la capătul celălalt al orașului. Refuzase apartamentul pus la dispoziție de către Institut găsindu-și după multe căutări un apartament micuț, într-o locație nu tocmai grozavă dar asta nu-l deranja câtuși de puțin. Chiria fiind una mai mica decât în centru, folosea creditele ce-i rămâneau după achitarea tuturor cheltuielilor în alte scopuri. Împărțea astfel împreună cu Mi Rhu două cămăruțe, o baie și o bucătărie dar lor le era suficient. Era însă extrem de încântat de faptul că parcarea situată la nivelul său avea un spațiu suficient de mare, o porțiune din acesta fiindu-i pusă la dispoziție deoarece foarte mulți colocatari nu posedau o autorizație de conducere a unui aeromobil.

Își opri vehiculul în fața liftului din dreptul nivelului zero, execută câteva manevre pentru a-l așeza în tubul elevator după care apăsă butonul pe care era inscripționată cifra 24. Liftul se puse în mișcare și începu să urce scârțâind din toate încheieturile. Așteptă până ce auzi în difuzoare vocea ce-l anunță că ajunsese la nivelul dorit după care execută o ieșire laterală prin ușile ce între timp se deschiseseră. Odată eliberat, liftul își închise ușile și porni în viteză către nivelul zero.El execută o întoarcere de 90 de grade parcându-și după aceea aeromobilul într-un colț al garajului cufundat într-o lumină difuză.

― Am ajuns la destinația solicitată, domnule, se auzi vocea creierului pozitronic.

― Ai dreptate Ushy, spuse profesorul în timp ce cobora.

― Noapte bună, domnule.

― Noapte bună Ushy, îi răspunse Injah în timp ce apăsa pe telecomanda micuță.

Portierele se închiseră și aeromobilul se așeză lin pe podeaua metalică. Pentru puțin timp mai licăriră câteva luminițe la bordul acestuia , apoi totul se cufundă în întuneric.

Injah părăsi garajul pentru a se îndrepta către apartament.Ajuns în fața ușii, introduse cardul în cititorul din dreapta sus și aceasta se deschise fără zgomot.

― Bună seara, fu el întâmpinat de creierul pozitronic al locuinței.

― Bună seara, De-y.

― Ați avut o zi plăcută?

― Mmmmmm, n-aș putea spune că a fost tocmai plăcută, răspunse profesorul în timp ce se dezbrăca. Mi unde este?

― În bucătărie, domnule.Ca de-obicei, pregătește cina pentru dumneavoastră.

― Ah, da…

― Conform analizelor efectuate asupra comportamentului acesteia din ultimele ore, pot afirma că este…, urmă o pauză scurtă în care probabil De-y făcu mii de calcule pentru a extrage din baza de date o definiție corectă și sfârși prin a folosi un termen utilizat de oameni într-o astfel de situație: SUPĂRATĂ. Da, continua ea, acesta este termenul corect ce reflectă cu exactitate starea de spirit în care se află în momentul de față Mi Rhu. ESTE SUPĂRATĂ

― Știi cumva și motivul acestei supărări De-y?

― Nu cunosc detaliile, nu am suficiente date pentru a extrage o concluzie corectă referitoare la acest fapt.

― Bine, mulțumesc.

Oftând, acesta se îndreptă spre bucătărie de unde ajungeau deja până la el o sumedenie de bombăneli de nemulțumire. Intră în cămăruța strâmtă unde o zări pe Mi meșterind ceva pe la preparatorul de hrană. Era cu spatele la intrare așa că îi observă șorțul pe care aceasta îl purta întotdeauna atunci când gătea. Aflase date despre acest articol vestimentar cotrobăind prin fișierele de la Videoteca Planetară înțelegând astfel cât de necesar fusese în trecut în bucătărie. O încântase foarte mult ideea așa că nu se lăsase până ce nu și-l confecționase singură folosind materiale de contrabandă. Poate că nu-i ieșise în întregime așa cum văzuse ea în microfilmele vizionate, dar era foarte mândră de el purtându-l de fiecare dată atunci când gătea. Doctorul îi procurase cumva și un minicuptor ce funcționa într-adevăr pe pile atomice dar care, la design, arăta ca unul dintre cuptoarele acelea vechi, din vremurile de mult apuse. Una peste alta, acesta corespundea cât de cât cerințelor lui Mi Rhu, de-altfel o femeie extrem de greu de mulțumit.

Îl auzi intrând, dar nu se obosi să se întoarcă, trădându-și astfel iritarea.

― Ah, ați ajuns acasă…

― Bună Mi!

Femeia nu luă în seamă salutul profesorului și scoase din cuptor o tavă micuță pe care odihnea o pasăre ghiory. Miasmele îmbietoare se împrăștiară rapid prin toată camera făcându-l să-și lingă buzele de plăcere. Întinse mâna pentru a rupe o bucățică, dar primi rapid o palmă peste ea, fapt ce-l făcu să se răzgândească în a duce până la capăt acțiunea pe care tocmai o pusese în aplicare.

― Și, ia spuneți… tot la Universitate? întrebă femeia în timp ce așeza tava pe un suport aflat pe colțul mesei.

― Mi…

― V-am mai spus de atâtea ori, este totală pierdere de timp. Chiar nu vă înțeleg de ce vă complicați viața antrenându-vă într-o luptă fără șanse de izbândă.

― Nu găsesc că este o luptă, Mi. Cum ai ajuns la concluzia asta?

― Este o luptă cu propria dumneavoastră persoană. Nu știu cum de nu reușiți să vă dați seama singur de asta la atâta carte câtă aveți în capul ăla. Toată chestia asta vă macină pe interior, asemeni unei carii, vă seacă de toate puterile.

― Dincontră, eu consider că toată povestea asta îmi dă putere să merg mai departe.

― Prostii, vă spun eu. PROSTIIII!!! Măcar ați reușit să-i adresați câteva cuvinte domnișoarei dumneavoastră?

― Ella, numele ei este Ella și este profesoară de dialecte spațiale. Te rog, nu mai vorbi așa, nu este politicos.

― Asta este o meserie? întrebă femeia nebăgând în seamă ultimele cuvinte ale profesorului.

― Este, și este chiar una extrem de importantă.

― Ei na, m-aș mira!

― Hmmm, cum să-ți explic eu pentru a te face să-ți schimbi părerea… Vezi tu, în univers există aproximativ două sute de miliarde de galaxii conform ultimelor statistici. Acestea pot avea trei forme: eliptice, spiralate sau lenticulare. Galaxia noastră, Galaxia Ghorr este o galaxie spiralată cu un număr de 3×10 la puterea 11 stele, de unde și multitudinea de lumi existente. Marele Imperiu Galactic stăpânește aproape trei sferturi din aceste lumi, undeva la capătul celălalt al galaxiei existând probabil sisteme solare încă nedescoperite, fiecare cu planetele lor proprii și pe care, probabil există viață. Toate aceste lumi cunoscute de noi se caracterizează fiecare prin cultura ei proprie, prin gradul de civilizație la care au ajuns și, nu în ultimul rând, prin dialectul folosit.

― Mda, mă rog… Înțeleg asta.

― Bun, mă bucur că înțelegi. Deci, nu există două lumi al căror dialect să fie asemănător chiar dacă, Laran al III-lea a încercat printr-un decret imperial introducerea unui dialect universal. A fost imposibil de realizat și era și normal să se întâmple asta. Distanțele care despart Imperia de restul galaxiei sunt unele extrem de mari și Imperiul nu avea cum să controleze în totalitate toate aceste lumi chiar dacă își trimite guvernatorii pe fiecare dintre ele.

Astfel, în 3.390, sub conducerea actualului Imperator, Levian I, s-a propus ca galaxia să fie împărțită în cvadrante, fiecărui cvadrant corespunzându-i un anumit limbaj, total diferit însă de limbajul fiecărui sistem în parte, dar care este obligatoriu de a fi cunoscut de lumile ce fac parte din cvadrantul respectiv.

― Și probabil acest dialect a fost numit DIALECT SPAȚIAL.

― Corect. Te asigur însă că este extrem de dificil și în același timp extrem de important. Pentru toate aceste dialecte trebuiesc făcute studii aprofundate de lingvistică, trebuie să se țină cont de graiul fiecărei lumi în parte pentru ca produsul finit să fie unul apropiat de limbajul lumilor existente in cvadrantul respectiv.

― Mda, mă rog… În fine, servim și noi ceva? întrebă femeia nemulțumită. Dintr-o dată mi s-a făcut extrem de foame.

Profesorul aprobă tăcut din cap și luă loc la masă. Mi secționă rapid pasărea după care așeză bucățile obținute pe un platou ce răsări din interiorul acesteia chiar în mijloc. De o parte și de alta a platoului puse două farfurioare pe care le extrăsese dintr-un sertar bine ascuns în perete din stânga. Lângă ele așeză câte un tacâm de metal la care adăugă un baton organic de dimensiune medie.

Sigur, existau bucătării dotate cu mese inteligente care scoteau singure la iveală vesela sau tacâmurile (biodegradabile) și care, după folosință, dispăreau pur și simplu undeva în interiorul mesei împreună cu resturile de mâncare unde erau transformate în pulbere organică folosită mai tărziu la fermele de enzime. Ei preferau însă să manânce tradițional, Mi considerând că bucătăria și tot ce ține de aceasta reprezenta ultima redută ce rămăsese în picioare, făcând practic diferența dintre oameni și roboți. Era adevărat că și ei foloseau atomizatorul pentru a scăpa de resturi dar măcar serveau masa civilizat, din veselă de ceramică.

Începură să mănânce în liniște și menajera fu cea care rupse prima tăcerea.

― Și la ce oră aveți mâine conferința, domnule?

― La ora 10:00, la Palatul Științelor. Este mai mult un congres științific dar, cu siguranță, presa va fi acolo.

― Este același de anul trecut.

― Da, este o întrunire anuală a oamenilor de știință. Vor fi prezenți biologi, fizicieni, chimiști, futurologi, tot felul de cercetători din diverse domenii..

― Deci subiectele abordate vor fi unele extrem de variate.

― Cu siguranță.

― Imi aduc aminte că anul trecut mi-ați vorbit și de existența unor proiecte cu finanțare imperială…

― Da, așa este. Dar această finanțare este extrem de dificil de obținut. Temele sunt variate, fiecare cercetător propune propria temă sperând să convingă auditoriul și, bineînțeles comisia pentru obținerea creditelor respective. Aceste credite se acordă pe unul, doi sau trei ani în funcție de complexitatea proiectului. Îți dai seama, sunt unele proiecte extrem de fanteziste și care nu prezintă niciun interes atât pentru investitori cât și pentru oamenii de știință. Poate numai pentru presa de scandal…

― Veniți cu vreo propunere anul acesta, profesore? Îmi aduc aminte că așa vă propuseserăți anul trecut.

― Mda, ideea mea cred că este mai nebunească decât toate celelalte deși, dacă stau să mă gândesc bine, problema a fost abordată de mai multe ori în istoria omenirii. De-a lungul timpului au existat nenumărate încercări de a duce un astfel de proiect la final dar știu, cu siguranță, că nimeni nu a reușit. În urmă cu mult timp am vizionat un tratat (unul dintre puținele documente existente la ora actuală referitor la subiectul în sine) scris de un fizician al de mult uitatului secol 28, fizician al cărui nume îmi scapă totuși pentru moment și care, conform scrierilor sale, folosise și el la rândul lui ca punct de plecare un alt document mult mai vechi a cărui origine se pierde undeva în negura timpului. Conform tratatului respectiv, acesta ajunsese cu proiectul într-o fază foarte avansată dar, ceva s-a întâmplat proiectul fiind abandonat. Nimeni nu știe care a fost cauza întreruperii acestuia dar, interesant este că fizicianul respectiv a dispărut fără urmă, lăsând în urma lui doar câteva notițe la care, din păcate, numai câteva persoane au acces. Există voci ce susțin cu tărie că parte din roadele muncii acestuia ar fi fost puse sub cheie de către guvernul planetar de pe Imperia dar nimeni nu are acces la acestea.

― Mă înspăimântați profesore… Chiar trebuie să vă implicați în așa ceva?

― Consider că aceasta este menirea mea dragă Mi. Înțelegi asta? Subiectul însă este unul mult mai complex, continuă Injah. Minunea este că respectivul fizician ajunsese la un moment dat să afirme că se află în posesia unor dovezi potrivit cărora noi, oamenii ne-am trage din animale, acele ființe care nu au conștiință sau inteligență. Asta a ridicat însă un mare semn de întrebare referitor la capacitatea unui animal de a judeca sau de a lua o decizie asupra unui fapt sau lucru, deoarece asta ar însemna ca noi să acceptăm ideea, nebunească de altfel, că animalele ar fi dotate cu inteligență, și nu orice inteligență. Adică…

În afară de acestea, respectabilul fizician, Landon, mi-am amintit numele lui, cum spuneam, profesorul Landon a înaintat o ipoteză uimitoare care, dacă s-ar dovedi a fi corectă, ar zgudui din temelii întregul imperiu.

― La ce anume vă referiți?

― Landon susținea că, la începuturi, a existat o planetă primordială, un corp ceresc ce ar fi constituit însuși punctul de plecare al omenirii, ORIGINEA.

― Te doare mintea numai când te gândești, spuse femeia.

― Hmmm, zâmbi profesorul. Ai perfectă dreptate. Subiectul este unul extrem de delicat. Eu, personal, consider că totuși renumitul fizician exagera prin declarațiile sale. În fine, ideea este următoarea: în urma scandalului izbucnit, profesorul Landon a dispărut la un moment dat fără urmă, unii susținând că devenise extrem de incomod încât s-a luat decizia eliminării acestuia; alții, și nu sunt puțini, ce susțin faptul că acesta ar fi descoperit, totuși, posibilitatea de a călători în timp, evadând astfel într-o altă eră. Acestea fiind spuse, am ajuns și la proiectul pe care intenționez să-l prezint eu mâine comisiei.

― Să înțeleg că vă referiți la călătoria în timp…

― Chiar la ea.

― Ah, se minună femeia în timp ce-și tăia o bucățică de carne. Întotdeauna vă alegeți ca temă de studiu ceva extrem de complicat și periculos, bănuiesc.

― Hmmm, subiectul este delicat, răspunse profesorul. Foarte bun puiul tău, continuă acesta.

― Mulțumesc. Aș fi fost complet dezamăgită dacă veneați cu o propunere gen dezvoltarea motoarelor superluminice sau construcția unor ferme de enzime pe Mirya.

― Transportul de pe satelitul amintit de tine ar costa probabil mai mult decât investiția în sine, deci ideea ta nu este una rentabilă.

― Mda, bănuiesc că proiectul dumneavoastră, dacă va trece de comisie, va fi unul top secret.

― Probabil, dar numai dacă reușesc să aduc argumente extrem de solide pentru a convinge reprezentanții imperiali să treacăla demararea unui astfel de proiect care necesită totuși, de ce să nu recunoaștem, o investiție extrem de mare și fac referire aici atât la resursele umane, tehnico-materiale și, nu în ultimul rând, la cele financiare pentru că, scuză-mă, costurile vor fi totuși exorbitante. Ideea este, după părerea mea, una genială, doar că nu știu dacă va sta în picioare. Eu nu sunt o persoană foarte importantă pentru a avea un cuvânt greu de spus în toată chestia asta. Ai puțină apă, te rog?

― Imediat.

Femeia se ridică de la masă, introduse o fisă în automatul de apă, puse paharul sub orificiul specialși așteptă până ce acesta se umplu, după care i-l înmână profesorului.

― Mulțumesc!

― Eu vă spun un singur lucru, aveți foarte mare grijă în ce vă băgați! În opinia mea, cred că vă scăldați în niște ape extrem de tulburi.

― Mi, îți mulțumesc pentru interesul sporit pe care îl manifești vizavi de propria-mi persoană. Chiar nu știu ce m-aș fi făcut fără tine de-a lungul anilor. Nu râde, vorbesc foarte serios. Ai avut un rol foarte important în viața mea. Nu știu dacă o altă guvernantă ar fi procedat ca tine și ar fi rămas alături de familia asta de-a lungul anilor în ciuda tuturor problemelor care au apărut. Faptul că mi-am pierdut ambii părinți nu a reprezentat pentru tine un motiv de a renunța, ai continuat să-mi fi alături, să mă cerți atunci când am greșit sau să-mi adresezi o vorbă bună atunci când situația o cerea. Eu, te asigur, sunt extrem de conștient de faptul că am fost și sunt, în continuare, o persoană extrem de complicată, așa că, faptul că ai rămas alături de mine a reprezentat un act de devotament și curaj în același timp. Bine, la asta se adaugă și faptul că ești o bucătăreasă desăvârșită. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, acesta este singurul motiv pentru care te mai țin pe lângă mine…

― Daaaa, vă foarte mulțumesc. Sunteți un adevărat domn, mai spuse Mi în timp ce se ridica de pe scaun.

Strânse grijulie masa și aruncă resturile în atomizor. Se auzi un zgomot surd iar acestea fură transformate rapid într-o pulbere fină pe care femeia o colectă într-un săculeț aflat într-o nișă din colțul camerei. Introduse apoi vasele într-un aparat special pentru curățare și așteptă nervoasă lângă acesta. Nu dură mult și luminița verde al acestuia ce anunța procesul încheiat începu să clipească. Extrase vesela și o așeză cu grijă pe suportul special amenajat.

― Sunteți un lingușitor fără pereche, domnule. Mânuiți cuvintele cu aceeași ușurință ca în tinerețe.

― Vrei să spui că am îmbătrânit Mi? La cei 42 de ani ai mei… Ce să mai zic atunci de cei 65 ai tăi…

― Eu măcar sunt o persoană cu capul pe umeri. Nu umblu după domnișoare și nici nu fac proiecte pentru călătorii temporale.

― Ah, continui să mă uimești cu umorul tău debordant. Ți-am zis asta?

― De nenumărate ori domnule, de nenumărate ori.

Zâmbiră amândoi și profesorul se ridică de pe scaun părăsind încăperea.

― Cred că am să fac un mic vapor-dush, spuse acesta. Mai avem credite?

― Folosiți cardul meu, este pe măsuță.

― Mulțumesc Mi, continuă el și intră în baie.

Dimineața se dovedi a fi una extrem de răcoroasă. Pe timpul nopții se terminaseră creditele din contorul pentru căldură, așa că temperatura scăzuse considerabil. Coborî din patul de o persoană extrem de confortabil și activă vocal comanda ce făcu ca acesta să dispară în peretele lateral. Cu pași mărunți, se îndreptă spre baie bâjbâind cu ochii pe jumătate închiși trecându-și mâna prin fața senzorului, acțiune ce avu ca efect apariția celor câteva picături de apă care îi înviorară fața prin contactul rece și dur. Se îndreptă apoi spre bucătărie, unde îl aștepta un mic dejun rapid și gustos. Îl savură cu plăcere, își luă la revedere de la bătrânică și părăsi apartamentul într-un ritm alert. Se urcă în aeromobil, coborî folosind elevatorul principal iar, în momentul în care ajunse în stradă, se încadră pe prima bandă pentru a porni după aceea în viteză spre centrul Orașului, mai exact spre Palatul Științelor.

Ajunse cu întârziere datorită aglomerației dar, după o privire scurtă aruncată ceasului de la bord, își dădu seama că are suficient timp pentru a se pregăti deoarece congresul începea abea la orele 9:00. Avea mai puțin de o oră la dispoziție, timp suficient în opinia sa așa că direcționă naveta spre tubul elevator ce o propulsă cu viteză până la nivelul 47. Brațele enorme ale unor roboți industriali o preluară de acolo pentru a o așeza apoi lin pe o platformă destinată spațiilor de parcare. Își luă cardul din bord și un mic proiector octogonal ce se afla pe scaunul din dreapta, de lângă el, după care păși afară încrezător în forțele proprii. În stânga sa se afla un cititor așa că își trecu cardul prin fața cipului. Se aprinse imediat o luminiță de culoare verde, din măruntaiele aparatului auzindu-se o voce metalică.

― Doctor Katergarht Injah, Institutul de Fizică Atomică, aeromobilul dumneavoastră a fost preluat și îl veți putea recupera atunci când veți dori de la docul 5, nivelul 47, sectorul A. Vă mulțumim pentru vizită, o dimineață plăcută în continuare.

Introduse cardul în buzunarul de la piept și pătrunse în institut.

Sala era imensă, de forma unui trunchi de piramidă având baza mare sus. De jur împrejurul acesteia, se aflau lojele individuale ce puteau fi deplasate de către ocupanți în orice direcție folosin un complex sistem antigravitațional. În centrul sălii, la o distanță apreciabilă de podea se găsea podiumul de unde persoanele ce doreau să-și expună prelegerile puteau lua cuvântul, susținându-și astfel proiectele. Fiecare lojă era dotată cu câte un proiector tridimensional pentru ca ocupantul acesteia să poată urmări conferința în timp real în așa fel încât să nu piardă niciun amănunt legat de subiectul aflat în dezbatere, unele dintre loje situându-se la o distanță considerabilă de centrul sălii unde se afla podiumul.

Profesorul aruncă o privire rapidă în sală. Era plină ochi iar forfota mulțimii ajungea până la el, înfiorându-l. Începuse să aibă emoții și realiză dintr-o dată faptul că un tinerel ca el se afla totuși printre toate aceste somități prezente la sesiune, oameni cu părul alb, cu nume grele în istoria științelor exacte. Pe spatele cardului obținut la intrare era trecută o cifră, 857. Aceasta indica numărul lojei pe care trebuia să o ocupe așa că se îndreptă spre intrarea ce-i aferea acces către aceasta. Își ocupă locul în sală, salută pe cei câțiva cunoscuți printr-o ușoară înclinare a  capului după care așeză proiectorul personal pe pupitru. Își trecu rapid degetele peste suprafața acestuia și imaginea conținând discursul său apăru instantaneu. Începu să-l lectureze în gând dar ajunse repede la concluzia că emoțiile erau prea mari pentru a se putea concentra asupra acestui amănunt așa că, după puțin timp, renunță dezamăgit.

Deodată, murmurul mulțimii încetă și toate privirile se îndreptară spre intrarea principală de unde își făcu apariția comisia împreună cu decanul Palatului Știintelor. Acesta era un bătrânel scund, destul de plinuț și a cărui vârstă era extrem de greu de ghicit luându-te după aparențe. Părul alb îi cădea peste umeri acoperindu-i haina maronie, dintr-o țesătură necunoscută. Fața îi era totuși îmbătrânită, iar barba de aceeași culoare cu podoaba capilară nu făcea altceva decât să accentueze senzația de mister și respect în același timp ce plutea în jurul lui. Ținuta sa nu era una extravagantă așa că, întâlnindu-te cu el într-o zonă comună nu aveai cum să-ți dai seama că acesta este cel mai mare fizician de pe Fury 13, pe umerii lui gârboviți de griji și, de ce nu, de ani, stând soarta a miliarde de oameni din sistem și, probabil, din întreaga galaxie.

Forell, căci acesta era numele lui, Forell Aldin, își ocupă gânditor loja personală și activă comenzile ce făcură ca aceasta să planeze ușor până în centrul aulei. Ajuns la podium, opri loja la câțiva centimetri în aer deasupra acestuia după care se adresă mulțimii cu o voce puternică ce contrasta vizibil cu statura sa.

― Bună dimineața și un călduros BINE AȚI VENIT la cea de a IX-a întrunire a oamenilor de știință de pe Fury 13. Pentru cei care nu mă cunosc, numele meu este Forell Aldin și sunt decanul acestei instituții. Ocup această funcție de 30 de ani și cred că până acum am făcut față cu brio la toate încercările la care am fost supus. Așa cum bine știți, întâlnirea noastră se va întinde pe durata întregii zile, perioadă în care vor fi abordate o serie de probleme stringentede interes local și, de ce nu, planetar. Vom discuta astfel despre noutățile apărute în anul ce a trecut în domeniul fizicii, biologiei sau chimiei, despre stadiul în care se află proiectele propuse de dumneavoastră la întâlnirile noastre anterioare și care au fost aprobate de către Marele Consiliu. Vor fi puse de-asemenea în dezbatere noile proiecte propuse în cursul acestei zile pentru ca acestea să fie aprobate sau nu de către comisia noastră. Se va ține cont aici de complexitatea, de cerințele și, bineînțeles, de costurile fiecărui proiect în parte. Vă asigur că proiectele aprobate vor fi urmărite pas cu pas de către Guvernul Planetar pentru a observa evoluția acestora.

Acestea fiind spuse, dau cuvântul bunului meu prieten Torhan Randu, decanul univesității Malindha. Acesta se află ca de fiecare dată printre noi pentru a face un scurt rezumat al întrunirii noastre de anul trecut, pentru a ne reaminti numele persoanelor implicate în proiectele de lungă durată precum și stadiul în care acestea se află în momentul actual.

Îmi permiteți acum să mă retrag și vă doresc o întrunire cât mai plăcută și cât mai fructuoasă!Înainte de a pleca, vă înformez că și anul acesta, vom fi delectați cu un meniu pus la dispoziție de renumita firmă de catering Kua-gin. Am astfel rugămintea ca în pauza mare să ne întâlnim cu toții în salonul principal pentru a servi o mică gustare. Vă mulțumesc!

Acestea fiind spuse, bătrânelul umblă scurt la comenzile lojei care se ridică la o jumătate de metru în aer. Execută o întoarcere de 180 de grade după care se îndreptă spre locul părăsit cu câteva minute în urmă. De undeva din dreapta se desprinse o altă lojă ce înaintă o distanță apreciabilă rămânând suspendată în aer. Ocupantul acesteia se ridică în picioare și se adresă mulțimii:

― Mda… Bună dimineața vă spun și eu. Numele meu este Torhan Randu și, așa cum a spus bunul meu prieten, decanul Forell Aldin, mă aflu în fața dumneavoastră pentru o scurtă trecere în revistă a evenimentelor din anul precedent, a stadiului în care au ajuns proiectele propuse de dumneavoastră. Potrivit rapoartelor parvenite mie în ultimele zile, din cele 10 proiecte aprobate la întrunirea de anul trecut, trei sunt încă în desfășurare, patru au fost finalizate în decursul acestui an calendaristic iar la celelalte trei s-a renunțat din varii motive.

Referitor la cele trei aflate încă în desfășurare, cel cu desalinizarea apei oceanelor se apropie de final, cel cu înființarea unor ferme de enzime pe Nona, mai durează și personal cred că se va întinde pe o perioadă lungă de timp, iar cel de al III-lea privitor la colonizarea ultimei planete descoperite de trupele Imperiului Galactic și anume K-1, este încă în desfășurare.

Situată într-un sistem binar, chiar la marginea Imperiului, K-1 a devenit de curând ținta tuturor oamenilor de știință datorită zăcămintelor de kardium descoperite în urma scanării succesive a acesteia de către detectoarele imperiale. Conform datelor primite până în momentul de față, se pare că pe aceasta s-ar găsi cel mai mare zăcământ de kardium descoperit vreodată, metal atât de necesar în fabricarea motoarelor superluminice. Nu putem decât să ne bucurăm de asta și să mulțumim în același timp echipei ce se ocupă de acest proiect, echipă coordonată de doctorul Adhal, de-altfel prezent în sală din câte am înțeles. Mulțumim domnule Adhal…

― Vă mulțumesc și eu domnule Torhan în numele întregii echipe pentru încrederea acordată. Este într-adevăr un proiect dificil și de durată.

― Aveți perfectă dreptate, important este însă faptul că Imperiul vă susține în totalitate și am înțeles că deja au fost trimise echipe de cercetare către sistemul Nebulla.

― Da, într-adevăr, așa este. Acestea au ajuns deja acolo însoțite de trupele imperiale.

― Mă bucur să aud asta. În altă ordine de idei, am aici propunerile dumneavoastră pentru anul acesta și, vă asigur că este o listă lungă, o listă lungă și interesantă de-altfel. Cu răbdare, însă, înclin să cred că vom reuși să o parcurgem împreună pentru a putea analiza fiecare propunere în parte, chiar dacă unele sunt… hmmm, de domeniul fantasticului, ca să spun așa.

Deci, domnilor, eu zic să începem. Avem multe de discutat iar timpul ne presează. Propunerile dumneavoastră au fost luate în ordine alfabetică, asta pentru a nu mai exista discuțiile de anul trecut așa că, dau cuvântul domnului Borack, un renumit biolog al institutului de pe Quakși. Acesta ne va prezenta proiectul său privind genetica moleculară.

Discuțiile s-au dovedit a fi într-adevăr lungi și extrem de obositoare. La finele zilei fuseseră aprobate cinci proiecte, două dintre acestea necesitând însă o autorizație specială din partea Imperiului, unul referindu-se la clonarea umană, iar celălelt la crearea unei baze militare pe Andor, un punct strategic, de-altfel situat la intersecția drumurilor comerciale. Oboseala începuse să-și spună cuvântul așa că atenția nu mai era una extrem de sporită, fețe plictisite putându-se observa peste tot în sală.

Doctorul Randu își desprinse pentru ultima dată loja pentru a înainta o distanță apreciabilă în aer după care se opri scurt în timp ce consulta ordinea de zi pe un mic proiector personal 3D. Oftând se ridică în picioare și se adresă auditoriului:

― Suntem conștienți, atât eu cât și dumneavoastră, că a fost o zi extrem de obositoare, obositoare dar și prolifică în același timp. Iată că discuțiile noastre se apropie de sfârșit și, în speranța că au fost abordate toate temele propuse de dumneavoastră pentru întrunirea de anul acesta, am onoarea de a da cuvântul ultimei persoane aflate pe listă, domnul Katergarht Injah, un ilustru profesor de fizică atomică ce activează chiar aici la Institutul de Fizică Atomică de pe Fury 13. Acesta se prezintă în fața dumneavoastră cu o propunere neobișnuită, neobișnuită și nebunească în același timp. Domnule …

― Mulțumesc domnului Randu pentru prezentarea făcută, spuse Injah în timp ce umbla la comenzile lojei, reușind în cele din urmă să o aducă într-o poziție perfect verticală deasupra podiumului principal. Nu… nu… mă scuzați…

Mai apăsă pe o serie de butoane și loja se stabiliză planând ușor la disțanță mică de podea.

― Îmi cer scuze, continuă acesta, nu stăpânesc foarte bine comenzile… Ah, am reușit… Da, deci numele meu este Katergarht Injah și lucrez la Institutul de Fizică Atomică de pe Fury 13 de aproximativ 20 de ani. Este a doua prezență a mea la acest congres și, în primul rând, aș dori să-mi cer scuze anticipat pentru eventualele greșeli ce se vor strecura în discursul meu. Mii de scuze încă o dată…

Permiteți-mi deci să încep expunerea mea printr-o scurtă introducere, chiar dacă, sunt conștient de asta, timpul dumneavoastră și al meu, bineînțeles, este, nu-i așa… limitat.

TIMPUL… Hmmm! Timpul, stimații mei colegi, ideea de timp în sine care curge ireversibil, este adânc înrădăcinată în conștiința noastră, a tuturora. Acesta este o dimensiune a naturii, un flux continuu, neîntrerupt și care curge într-o singură direcție. El se scurge permanent la fel de repede, nu este influențat de obiectele sau fenomenele ce au loc și este privit ca o unitate, este independent de spațiu. Toate aceste lucruri sunt bine știute de către noi, oamenii de știință dar, în același timp și de către omul obișnuit de pe stradă. Poate că acesta nu definește timpul folosind termenii științifici specific unui vocabular elevat dar, trebuie să nu uităm totuși că trăim toți pe aceeași planetă și conviețuim în același spațiu. Deci, timpul se scurge totuși pentru noi toți în aceeași direcție și în același ritm. Acesta ia cu el întreaga noastră existență, fără excepție. Nu contează dacă ești sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, într-un final el își va pune pecetea pe toată existența noastră, culminând în cele din urmă, nu-i așa, prin inevitabila trecere în neființă.

Doctorul Katergarht luă o mică pauză și privi în sală analizând efectul pe care vorbele sale de până acum îl avuseseră asupra auditorilui. Total dezamăgit, acesta continuă:

― Dar, și observ în sală că unii dintre dumneavoastră au tresărit la auzul acestui cuvânt, DAR, cum am mai spus, dacă timpul este relativ? Dacă înseși natura lui este una mult mai subtilă și mult mai complexă decât credeam? Dacă timpul se dilată prin mișcare? Să însemne asta că dacă, ipotetic vorbind, am reuși să depășim cu astronavele noastre viteza luminii, am călători astfel în timp? În ce timp… în viitor, în trecut? Există oare trecut, prezent și viitor sau toate astea sunt numai iluzii, proiecții psihedelice pe creierul nostru a căror menire este aceea de a fenta, ca să spun așa, gândirea și percepția noastră despre timp și despre tot ce ne înconjoară?

Pe de altă parte, a vorbi despre timp făcând referire numai la un mecanism folosit de noi, oamenii, pentru măsurarea lui din cele mai îndepărtate vremuri, indiferent dacă acest mecanism este unul arhaic ce folosește proiecția soarelui sau unul modern bazat pe pile atomice, reprezintă, după părerea mea, o viziune redusă asupra realității. Asta nu are însă nicio legătură cu felul în care îl percepem noi, psihic vorbind.

― Probabil faceți referire aici la timpul biologic, replică unul dintre profesorii prezenți în sală.

― Exact, răspunse Injah îndreptându-și atenția asupra acestuia. Nu am reținut numele dumneavoastră, domnule…

― Doctor Allan, de la universitatea Cirina.

― Înțeleg, Mă bucur să vă cunosc domnule. Am spus ceva greșit până acum? întrebă profesorul.

― Nu, vă rog… Conținuați.

― Mulțumesc. După cum spuneam, continuă profesorul Injah, timpul biologic reprezintă scurgerea tuturor lucrurilor, scurgere percepută diferit de fiecare dintre noi. Dacă stăm să ne gândim bine, istoria timpului coincide practic cu istoria tehnologică, ceasul reprezentând instrumentul în jurul căruia se învârte toată viața noastră, cu bune și cu rele, de o durată mai mare sau mai mică. Ne naștem la o anumită oră din zi sau din noapte, trăim o anumită perioadă pe care noi o numim viață pentru a trece apoi, nu-i așa, în neființă, într-un moment fix din viață, dinainte stabilit. Atenție, am spus dinainte stabilit. Asta pentru că nu am nici cea mai mică îndoială, referitor la faptul că destinul fiecăruia dintre noi este pecetluit la secundă. Din clipa în care se naște și până în clipa când încetează a mai exista, omul urmează pur și simplu un traseu bine stabilit, un tipar.

―  Observ că abordați chestiunea din punct de vedere filozofic…

― Domnule Allan, totul în lumea aceasta, fiecare fir de iarbă, fiecare vietate sau pur și simplu o rocă, cosmosul în sine, toate trebuiesc privite în primul rând din perspectivă filozofică pentru a putea fi înțelese pe deplin. Societatea, știm că fiecare societate tinde să-și construiască propria temporalitate, o așa numită cultură a timpului ce-l diferențiază între concret și abstract. Asta, cum am spus mai sus, din punct de vedere social. Fizicianul însă, diferențiază timpul în liniar, cantitativ, omogen sau abstract, matematic sau fizic. A vorbi despre timp din punctul de vedere al unui fizician înseamnă a concluziona că acesta este întrepătruns cu spațiul, este, așa cum am spus la începutul pledoariei mele, relativ.Astfel, ideea de timp ireversibil, care curge într-o singură direcție, începe să pălească, făcând loc unei noi teorii și anume teoria întregului.

Dintr-o dată se așternu tăcerea. O lojă se desprinse de undeva de sus și pluti în aer înaintând câțiva metri.

― Domnule profesor, mă scuzați că vă întrerup, numele meu este Arheaton și reprezint societatea oamenilor de știință de pe Kanash.

― Da, vă rog…

― Din câte observ eu, în pledoaria dumneavoastră faceți referire la celebra teorie a întregului a regretatului profesor Landon, declarat ca proscris de către Marele Imperiu Galactic, lucrările acestuia fiind practic interzise în totalitate din câte îmi aduc eu aminteși, cred că memoria nu mă înșeală.

― Da, într-adevăr, cercetările mele legate de temporalitate se bazează printre alte lucrări și pe cele ale profesorului Landon dar într-o proporție foarte redusă ținând cont de cantitatea infimă de informații la care am avut acces.

― Aveți totuși un mare curaj să vă prezentați la această întrunire bazându-vă pe niște lucrări ale unui fizician, de-altfel eminent, dar care totuși este căutat în momentul actual în toată galaxia și pe capul căruia a fost pusă o recompensă destul de substanțială. Chiar dumneavoastră vă puneți într-un real pericol numai amintind numele acestuia, nepunând la socoteală faptul că apelați la unele dintre lucrările acestuia în studiul dumneavoastră legat de temporalitate.

― Da, sunt conștient de asta, dar țin să vă atrag atenția asupra unui singur lucru…

― Și acesta ar fi…

― Nu poate contesta nimeni faptul că profesorul Landon este o somitate în fizica modernă, chiar dacă prin cercetările sale a reușit performanța de a intra în dizgrația Imperiului. Sunt bine cunoscute teoriile acestuia potrivit cărora timpul exista deja în stare latentă încă de la începuturi, el așteptând practic eliberarea, eliberare care s-a și produs la un moment dat și care a venit ca o descătușare, o explozie înfinită care a dus, nu-i așa, la crearea unui univers infinit.

― Ce vă determină să afirmați că universul este infinit?

― Părerea mea este că universul se extinde continuu în spațiu, de unde și afirmația că acesta este infinit.

― Domnule Injah, un ilustru om de știință afirma nu cu mult timp în urmă că universul dumneavoastră este curbat și, mai ales, că este static…

― Total greșit, universul este infinit și are un număr infinit de stele dispuse uniform. Nu aveți cum să susțineți că, ipotetic vorbind, plecând cu o astronavă din, să zicem punctul A, după o călătorie de mii de ani lumină veți ajunge în același punct, astronava dumneavoastră urmând astfel o traiectorie circulară, spuse Injah vizibil iritat.

― De ce nu?

― Pentru că asta este pur și simplu, imposibil. Dumneavoastră priviți practic universul ca pe o planetă, sferic. Ori așa ceva este inimaginabil. După marea explozie ce a dus la crearea acestuia, universul este într-o continuă expansiune.

Totuși, îmi permiteți să-mi prezint proiectul pe care doresc să-l supun atenției onoratului auditoriu?

― Mda, vă rog… Și scuze pentru întrerupere. Sincer, bănuiesc în ce direcție vă îndreptați.

― Domnule Arheaton, dacă am reținut bine numele dumneavoastră, vă rog…..

― Continuați, spuse acesta în timp ce se retrăgea cu loja personală în locația inițială.

― Bun, deci…, revenind la expunerea mea, profesorul Landon propunea într-una din lucrările sale dedicate timpului și, implicit, călătoriei în timp, căci aceasta este tema proiectului meu, călătoria în timp, după cum spuneam, celebrul fizician atrăgea atenția asupra unui singur fapt legat de acest subiect și anume găurile negre. În opinia acestuia, cu ajutorul unei găuri de vierme, o navă spațială ar putea călători dintr-un punct în altul mai rapid decât lumina. Ațenție însă, ea s-ar folosi pur si simplu de o scurtătură pentru a parcurge distanța dinte două puncte stabilite, în prealabil, cu exactitate. Teoretic, o astfel de scurtătură ar putea fi folosită nu numai pentru a traversa spațiul ci și timpul. Suntem conștienți de existența acestor găuri de vierme, unele dintre ele fiind studiate în prezent de către astrofizicienii Marelui Imperiu, catalogate și puse…, hmmm, ca să spun așa… la păstrare, ele fiind considerate extrem de periculoase, fapt ce a dus practic, la abandonarea cercetărilor în direcția respectivă.

― Și, bănuiesc, dumneavoastră propuneți să reluăm cercetările, nu-i așa domnule profesor? replică Arheaton. Știți că pentru a deschide un astfel de portal aveți nevoie de o cantitate uriașă de materie întunecată, materie care la ora actuală este totuși foarte puțin înțeleasă de către savanți. Părerea mea strict personală este că ne jucăm cu focul, domnule…

― Observ, așa cum mă și așteptam de-altfel, că am fost greșit înțeles. Nu a vorbit nimeni despre deschiderea unei găuri de vierme. Propunerea mea este aceea de a redeschide secția de fizică cuantică din aripa de vest a institutului pentru a putea cerceta mai în profunzime subiectul.

― Intenționați să creați un portal?

― Offf, ați mers totuși prea departe cu supozițiile. Fizica cuantică este și ea, la rândul ei, o ramură a fizicii ce ar trebui totuși cercetată mai în profunzime, atâta tot.

― Probabil pentru crearea unei mașinării a timpului, nu-i așa? întrebă profesorul Randu  care între timp acționase loja personală deplasându-se câțiva metri în aer.

― Este un drum lung, lung și anevoiospână acolo, răspunse Injah. Matmatic vorbind, călătoria în timp este posibilă.

― Numai cea în viitor, replică acesta. Călătoria în trecut nu este posibilă deoarece nu se poate obține o traiectorie circulară dintr-o curbare spațio-temporală. Asta în primul rând, în al doilea rând, dacă, ipotetic vorbind, un călător în trecut și-ar ucide să zicem, bunicul, înainte ca acesta să o fi cunoscut pe bunica sa, el personal, va mai exista în viitor, se va mai naște?

― Acesta este un paradox logic, răspunse Injah. Într-adevăr, toată lumea gândește astfel. E și normal să o facă așa deoarece este, cum am mai spus, logic. Prin extensie, călătorul respectiv nu se va naște niciodată dar, domnilor, axa timpului este fixă, ea nu poate fi schimbată. Eu consider că respectivul călător este dus inapoi în timp într-un univers paralel, el săvârșind fapta în acel univer, universul original rămânând astfel nealterat.

― Acestea sunt simple supoziții, nimeni nu a reușit să dovedească științific existența unor universuri paralele.

― Dar nici nu a fost infirmată existența acestora.

― Da, într-adevăr, aveți dreptate. Pentru moment însă, conform cercetărilor noastre, există un singur univers, unul singur domnule Injah. Iar acela este universul în care trăim cu toții. Vă înțeleg interesul pentru acest subiect, este însă unul delicat și implică foarte multe probabilități. Dacă ne-am angrena într-un astfel de proiect este posibil ca la finalul acestuia să realizăm faptul că toată munca pe care am depus-o a fost în van. Sunt foarte multe neclarități, totul este ambiguu și necesită, cu siguranță, niște costuri exorbitante.

― Nu v-am cerut acordarea unor fonduri pentru construcția unei mașini a timpului. V-am cerut redeschiderea secției de fizică cuantică, atâta tot.

― Mda, vă înțeleg… Din păcate însă, este o decizie pe care acest consiliu nu o poate lua.

― Nu înțeleg care este motivul, totul este în numele științei.

― Mda… Randu se uită prin aulă căutând cu privirea pe cineva. După ce zări persoana respectivă, continuă: Dacă domnul decan Forell Aldin are ceva de adăugat în legătură cu acest subiect…

Decanul instituției se ridică în picioare dând curs invitației și manevră cu exactitate loja până în centrul aulei.

― Am ascultat cu deplin interes prelegerea dumneavoastră domnule Katergarht, atât prelegerea cât și discuțiile ce au urmat pe tema abordată. Subiectul este interesant și atractiv, în același timp. Dispuneți de o echipă cu care să purcedeți la drum?

― Sunt interesați câțiva dintre colegii mei.

― Asta însemnând un număr de…

― Mai exact trei dintre colegii mei.

―Trei este o cifră infimă, domnule.

― Sunt conștient de asta, dar, dacă proiectul meu va fi aprobat, cu siguranță numărul celor interesați va crește.

― Mda… Forell Aldin își mângâie gânditor bărbia după care continuă: domnule Injah, ideea, cum v-am mai spus, îmi surâde. Îmi place și cum ați mascat așa, totul, cu o redeschidere a secției de fizică cuantică…

― Dar…

― Lăsați, lăsați… Mda, în principiu eu sunt de acord. Nu promit însă nimic, trebuie și eu la rândul meu să mă consult cu persoane mai sus puse, ca să spun așa, persoane fără aprobarea cărora un astfel de proiect nu are cum să demareze.

― Înțeleg asta.

― Vă am în vedere, domule profesor. Rămâne ca eu să vă contactez în viitorul apropiat pentru a vă aduce la cunoștință decizia care s-a luat.

― Prea bine domnule decan. Vă mulțumesc pentru răbdarea de care ați dat dovadă ascultând prelegerea mea și, în același timp, vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o acordați.

― Sunteți la început de drum domnule Injah. Aveți inițiativă, dorință și, o să vi se pară amuzant, aveți un dram de nebunie, o nebunie caracteristică numai tinerilor, o calitate pe care și eu am avut-o la vârsta dumneavoastră. Spun o calitate deoarece asta și consider că este, o calitate.

― Mă bucur că gândiți astfel.

― Iar eu vă mulțumesc pentru că ne-ați onorat cu prezența la acest eveniment. Sunteți o persoană de care, cu siguranță, vom mai auzi în viitor și care, în opinia mea, va deveni indispensabilă Marelui Imperiu Galactic. Oamenii de valoare sunt extrem de greu de găsit în vremurile noastre. V-aș ruga…

― Spuneți…

― După încheierea acestui congres vă aștept la cabinetul meu personal pentru a lămuri câteva aspecte, referitor la proiectul dumneavoastră. Asta dacă nu aveți altceva în plan…

― Vai, mă onorați cu această invitație. Voi fi acolo.

― Prea bine, atunci!

Injah manevră loja și o îndreptă spre locul ocupat inițial. Odată ajuns acolo, execută o întoarcere de 180 de grade după care o așeză lin, stabilizând-o.

Decanul institutului se întoarse către auditoriu și se adresă tuturor persoanelor ce ocupau aula.

― Acestea fiind spuse, declar încheiată această întrunire. Au fost niște discuții interesante, prolifice și care, cu siguranță au stârnit interesul atât al celor prezenți aici cât și al celor care urmăresc acest congres de la mai mulți ani lumină distanță. În încheiere, rog persoanele ale căror proiecte propuse au fost aprobate să treacă, înainte de a pleca, pe la cabinetul numărul 15 pentru a-și ridica licența fără de care nu vor putea demara activitatea respectivă. Mulțumim celor care s-au ocupat de întreaga activitate, mulțumim organizatorilor și, nu în ultimul rând, mulțumim dumneavoastră pentru prezență. Vă așteptăm și anul următor, cu idei noi, cu oameni noi. Nu-mi rămâne decât să declar inchis acest congres și, să auzim numai de bine. Slavă Imperiului!

― Slavă Imperiului! răspunse sala într-un singur glas.

Invitații începură să-și părăsească lojele și se îndreptară în ordine către ieșiri iar de acolo către parcările suspendate pentru a-și recupera aeromobilele personale. Una câte una, acestea dispărură în turboelevatoare pentru a împânzi după aceea benzile orașului.

Se întuneca…

După ce părăsi aula, Injah se opri la primul dispozitiv de direcționare plantat pe perete și, după ce-și trecu de mai multe ori mâna peste el pentru a afla unde este biroul decanului, o luă din loc plin de încredere în sine. Ajunse la un elevator ce îl urcă în viteză până la nivelul 53. Coborî și o luă la stânga pe coridor. După câțiva pași ajunse în dreptul unei uși din lemn masiv, material extrem de greu de procurat la nivel planetar. Își scană retina în scanerul situat în partea dreaptă a tocului și ușa se deschise fără zgomot.

Camera nu era una foarte mare, de culoarea cerului. În centrul acesteia, se afla un birou micuț în formă de semicerc unde, așezat pe un fotoliu, îl aștepta decanul institutului. Pe peretele din spatele acestuia se afla o videotecă impresionantă, cu multe titluri, așezate in ordine alfabetică. Injah o investigă repede căutând cu privirea proiectorul. Cum nu-l văzu, bănui că acesta se află undeva ascuns, în pereți.

― Ah, poftim… poftim, domnule profesor, îl invită Forell.

― Vă mulțumesc!

― Ia un loc, te rog, îl îndemnă decanul apăsâd un buton de pe birou făcând astfel ca din peretele lateral să apară un fotoliu maroniu, extrem de confortabil ce plana lin la două degete de podea.

Injah se așeză și-și trecu prevăzător degetele peste comenzile acestuia. Nu dură mult și activă direcția înainte deplasându-se astfel până în apropierea biroului.

― Vă mulțumesc pentru invitație, spuse profesorul.

― Eu îți mulțumesc pentru că m-ai onorat cu prezența. Spune-mi, profesore, cum ți-a venit ideea cu mașina temporală? Ah, scuză-mă… pot să te tutuiesc…

― Chiar vă rog. Mmmm, continuă Injah, proiectul meu nu se referă la construcția unei mașini a timpului ci la redeschiderea secției de fizică cuantică.

― Bine… bine…, dar asta implică automat și construcția unei mașini temporale, pe viitor.

― Da, este adevărat asta, dar într-un viitor foarte îndepărtat, probabil.

― Hmmm, nu putem știi cât de îndepărtat este acest viitor, poate că este mult mai aproape decât crezi.

La auzul acstor cuvinte Injah tâcu și se fâțăi nervos în fotoliu reușind cu greu să-și găsească locul. Doctorul Forell zâmbi vag la vederea gestului acestuia și-și duse gânditor mâna la frumte.

― Nu înțeleg ce vreți să spuneți.

― Am observat din prelegerea ta că ești la curent cu lucrarea ,,În timp” scrisă de profesorul Landon.

― Printre multe altele… Numai prima parte, nu am reușit să intru în posesia părții a doua.

― Nu știu cum ai reușit să faci rost nici de prima parte. Ști că este o lucrare interzisă.

― Mda… Bine, cum v-am mai spus, cercetările mele nu se bazează numai pe lucrarea distinsului profesor.

― Da, da… am înțeles asta. Spune-mi, Injah, care este părerea ta despre călătoria în timp, și nu vreau să-mi prezinți o serie de detalii tehnice sau citate din opere studiate. Vreau pur si simplu părerea ta personală.

― Prea bine atunci, înțeleg… Domnule decan, în cazul în care mă întrebați dacă este posibilă o astfel de căclătorie, vă asigur că răspunsul meu este DA. sunt sigur că dispunem atât de tehnologia necesară pentru a crea un portal cât și de fărâma de nebunie ce ne îndeamnă să facem așa ceva, asta cu toate consecințele pozitive sau negative pe care le-ar atrage, cu siguranță, după sine crearea unui dispozitiv temporal.

― Ah, tocmai aici voiam să ajung cu discuția noastră. De fapt, acesta este și motivul pentru care te-am rugat să mă însoțești pentru câteva minute în biroul meu. Aș vrea să-mi detaliezi mai în amănunt toate aceste efecte pozitive și, implicit, negative pe care le-ar avea o posibilă călătorie în timp.

― Înțeleg foarte bine la ce vă referiți și vă asigur că și eu, la rândul meu, am cugetat adânc asupra acestui fapt. Cu siguranță doriți să vorbim în special despre călătoria în trecut, în special despre alterarea viitorului printr-o acțiune asupra trecutului.

― Cred că fiecare om de știință își pune această problemă.

― Da, într-adevăr. Deci, în primul rând, călătoria în trecut, potrivit cercetătorilor temporali, ar fi puțin probabilă și asta datorită faptului că aceasta ar afecta o parte foarte importantă a universului nostru numită…

― Cauzalitate, replică decanul institutului.

― Corect, așa este. Din aceste motive, pentru a călători în trecut trebuie să găsim o cale de a preveni încălcarea acestei cauzalități. Simpla prezență a unei persoane ce nu aparține liniei temporale respective, prin definiție, al altera viitorul, ar schimba evenimentele. Exista însă o singură istorie, și aceea este fixă și nu poate fi schimbată.

― Profesorul Landon susținea însă, într-una din lucrările sale, că istoria este flexibilă, că poate fi supusă schimbării.

― Da, aveți dreptate. Însă tot respectabilul profesor afirma că, dacă se poate schimba ceva, atunci se schimbă doar evenimentele minore în totalitate, nu și evenimentele majore, care ar atrage după sine o modificare majoră a istoriei.

― Mda, înțeleg punctul tău de vedere, spuse decanul mângâindu-și gânditor bărbia. Sunt perfect de acord cu ce ai spus. Consider însă că, călătoria în trecut, dacă va fi cândva posibilă, este și extrem de periculoasă, în același timp.

― Asta dacă dispozitivul respectiv ar încăpea pe mâinile cui nu trebuie…

― Ai într-adevăr dreptate, iubite domnule profesor… Mda… Ești un om inteligent Injah! Un singur lucru mai vreau să știu de la tine…

― Da, vă rog!

― În condiții speciale, cu o echipă specială la dispoziția ta, consideri că ai putea reuși să creezi un portal  ce ar putea fi folosit pentru o călătorie în timp?

Profesorul se aplecă în față și își încrucișă mâinile deasupra biroului. Urmă un moment de tăcere după care răspunse sigur pe sine.

― Cu siguranță, da.

Decanul universității, Forell Aldin, se lăsă pe spate și îl privi lung, gânditor.

― Prea bine domnule profesor, atât am vrut să știu. Îmi cer scuze că te-am reținut atât de mult timp după încheierea congresului.

― Plăcerea a fost de partea mea.

― Îți mulțumesc pentru amabilitatea de care ai dat dovadă. Nu-ți pot promite deocamdată nimic însă, cu siguranță vei fi contactat în următoarele zile. Dacă proiectul demarează, ești conștient că totul va fi TOP SECRET și că viața liniștită pe care probabil ai avut-o până acum… o să cam dispară.

― Sunt conștient de asta.

― Bun, atunci, continuă decanul ridicându-se în picioare, o să vă contactez prin videofon în cel mai scurt timp posibil. O seară plăcută în continuare.

― O seară plăcută și dumneavoastră, domnule!

Katergarht Injah se ridică în picioare, strânse mâna decanului Forell și părăsi biroul extrem de gânditor.

În urma sa, ușa de lemn masiv se închise fără zgomot.

Era atât de adâncit în gânduri încât nici nu realiză când ajunse în parcare. Se trezi dintr-o dată lângă aeromobil, deschise portiera și se așeză pe scaun. Turboelevatorul îl coborî la nivelul zero unde, odată ajuns, se așeză confortabil în scaun activând vocal comenzile electronice.

― Acasă, spuse el abea șoptit.

Vehiculul se încadră pe prima bandă și dispăru în traficul infernal.

Țiuitul strident al alarmei îl făcu să se trezească brusc iar De-y fu cea care-l întâmpină cu un ,,bună dimineața” călduros. Îi mulțumi politicos deși era conștient de faptul că era pur și simplu o inteligență artificială, un simplu creier pozitronic programat să aibă grijă de toate treburile casei și nu numai. Se ridică din pat și porni spre baie pe jumătate adormit. După ce vârî o fisă în contorul de lângă ușă, intră pentru o scurtă revigorare. Câteva minute mai târziu se îndreptă spre bucătărie unde Mi Rhu îi pregătise deja micul dejun. Luă loc la masă și își tornă o ceașcă de ceai în care topi un baton energetic.

― Și, ce s-a întâmplat la congres? întrebă Mi vizibil iritată în timp ce-și făcea de lucru prin bucătărie. Aseară ați venit foarte târziu și extrem de obosit așa că nu am insistat. Oricum, nu prea aveați chef de vorbă…

― Eram într-adevăr extrem de obosit, Mi. Acesta a fost și motivul pentru care m-am retras, practic, imediat în camera de odihnă.

― Aha, înțeleg. Dar acum, nu mai sunteți obosit, gata… v-ați odihnit.

― Off, Mi, pe cuvânt dacă nu, uneori…

― Uneori ce? Uneori ce?

― Offf!!! Nu, nimic. Astăzi am iarăși un program extrem de încărcat, probabil voi ajunge tot așa de târziu acasă.

Femeia se învârti de două ori pe lângă masă și, aruncând un șervet în colțul din dreapta al acesteia, se trânti pe scaun nervoasă, bombănind ceva neinteligibil.

― Trebuia să vă fi dat eu o bătaie zdravănă când erați mic.

― De ce nu o faci acum? întrebă profesorul zâmbind.

― Acum mi-e frică să nu vă dau cumva una, iar după aceea să fiu nevoită să chem tot eu serviciul de urgență să vă adune de pe jos.

― În numele spațiului, Mi, în fiecare dimineață ai reușit performanța de a mă binedispune indiferent de cum au decurs evenimentele din ziua precedentă.

― Ah, mă bucurcă spuneți asta. Ăăăă…, făcu femeia o ultimă încercare disperată în speranța că va putea smulge o confesiune de la cel mai încăpățânat om pe care îl văzuse în viața sa.

― Stai liniștită, Mi, răspunse profesorul ridicându-se de la masă. Totul este spre bine.

― Totul este spre bine, totul este spre bine… Of, Mărite Spațiu, așa ceva nu am văzut în viața mea.

― Ce anume?

― Om ca dumneavoastră, să vă smulgă cineva vorbele din gură cu forcepsul… Aveți de gând să-mi spuneți ce s-a întâmplat sau plecați odată că am început să mă enervez?

Injah părăsi bucătăria și ajunse în holul micuț unde apăsă cu mâna dreaptă un punct învizibil de pe perete. O bucată dreptunghiulară se desprinse atunci din perete glisând înspre dreapta sa, dând la iveală un locaș dreptunghiular folosit pe post de garderobă. Înhăță la repezeală o jachetă neagră pe care o îmbrăcă rapid încheind-o până la jumătate.

― Se pare că proiectul meu privind studiul temporalității o să fie aprobat, mai spuse acesta în timp ce părăsea apartamentul.

― Pfff, totuși până la urmă nu a fost chiar atât de greu, mai apucă să spună Mi în timp ce trântea ușa, nervoasă, în urma acestuia.

Profesorul se urcă în aeromobil și părăsi clădirea pierzându-se în forfota orașului. O oră mai târziu pătrundea pe porțile institutului salutând scurt din cap pe cei câțiva cunoscuți ce-i ieșiseră în cale. Parcă în spațiul destinat angajaților și, după ce așeză aeromobilul pe sol, se îndreptă nerăbdător către intrare. Urcă în grabă scările, introduse cardul în fanta specială prevăzută pentru detectarea angajaților și ușile se deschiseră fără zgomot permițându-i să pătrundă în institut. Se opri lângă primul cititor situat în imediata vecinătate și, după o scanare completă, își mișcă rapid mâna dreaptă peste o hologramă pentru a tasta codul numai de el știut. Așteptă până ce câmpul de forță ce bloca intrarea către primul nivel se dezactivă și din doi pași fu lângă elevator.

― Subnivelul 49, laboratorul C, spuse el.

Elevatorul își închise ușile și porni în tăcere către nivelul solicitat. Nu dură mult și fu anunțat că ajunsese la destinație. Părăsi elevatorul și intră în laborator.

― Bună Injah, îl salută Darya, o față mărunțică și tot timpul plină de viață.

― Frumoasă ca întotdeauna, Darya… Baku a ajuns?

― Mulțumesc, ești un drăguț. Da, te așteaptă în G3. Cum a decurs congresul de ieri?

― Promițător Darya, promițător, răspunse profesorul îndreptându-se vesel către sectorul G3.

Când ajunse acolo, îl zări pe Baku prin peretele de plexiglas aplecat asupra unui microscop electronic, chinuindu-se să deslușească ceva. Îi bătu în geam și acesta își ridică privirea nervos  în direcția din care venise zgomotul. Îl observă însă pe profesor și, zâmbind, îi făcu semn să intre.

― Ce faci Baku? întrebă acesta în timp ce intra.

― Offf, mă uitam la chestia asta și nu înțeleg de ce nu se stabilizează…

― Lasă prostiile, am vești bune.

Baku abandonă pentru câteva clipe microscopul și se întoarse către el, curios.

― Și anume? întrebă el.

― E foarte probabil ca proiectul nostru legat de temporalitate să fie aprobat.

― Ei, ași, mă iei la mișto…

― Serios, nu glumesc. Mi-a spus-o însuși decanul institutului, față-n față.

― Decanul zici, ai… continuă Baku revenind la activitatea aflată în desfășurare.

― Nici nu mă așteptam să fii atât de bucuros, mai spuse Injah părăsind camera. O anunți tu pe Șteff? Eu am să-i comunic Daryei.

― Da… Da… Se rezolvă, veni prompt răspunsul în timp ce închidea ușa.

Darya era o fostă studentă de-a lui. În urmă cu zece ani predase pentru o scurtă perioadă de timp fizica moleculară la Universitate și acolo o cunoscuse. Era în anul trei și extrem de nerăbdătoare să participe și la cel mai mic experiment. Teoria nu era partea ei forte dar, dacă ai fi avut nevoie de cineva care să stea toată ziua într-un laborator, atunci Darya era persoana potrivită.

Renunțase la învățământ, chiar dacă fusese una dintre cele mai frumoase perioade din viața sa. Luase această decizie datorită corupției și a indiferenței de care se lovea la tot pasul de fiecare dată atunci când trebuia să se prezinte cu anumite situații la DGS (Direcția Generală a Științelor). Se lovea de fiecare dată de persoane ce se simțeau extrem de confortabil pe fotoliile lor obținute politic și care, odată ajunse acolo, uitau de unde plecaseră. Erau oameni ce nu ar fi mișcat un deget dacă nu le pica ceva și care nu aveau habar care era într-adevăr realitatea din sistem. Iar dacă printr-o minune erau la curent cu tot ce se întâmpla în instituțiile de la periferie, închideau pur și simplu ochii pentru ca treaba să meargă înainte indiferent de rezultat. Important era ca fiecare să-și primească creditele și toată lumea era fericită (toată lumea din cercurile înalte, bineînțeles). Indiferența și batjocora reprezentau doi termeni ce defineau, cu exactitate, reprezentanții imperiali din domeniul educației.

De o frumusețe rară, (la vremea aceea era cea mai frumoasă studentă din campus), Darya, conform tuturor studiilor aprofundate efectuate de majoritatea studenților de la universitate, se prezenta ca fiind o fată extrem de lipicioasă și, în același timp, extrem de copilăroasă fiind tot timpul cu zâmbetul pe buze. Știa foarte bine să se bage pe sub pielea omului deși, uneori, aveai impresia că face asta involuntar, fără să-și dea seama.

O căută din priviri și o zări certându-se cu o turbosuflantă ce se încăpățâna să pornească. Până să ajungă în dreptul ei, deja îi administrase acesteia câteva picioare, bombănind ceva nervoasă. Ca urmare a înaltelor proceduri tehnice pe care le aplicase, turbosuflanta porni brusc răvășindu-i părul lung și castaniu. Se sperie însă atât de tare de zgomotul produs, încât căzu în fund, în imediata vecinătate a acesteia. Se ridică imediat potrivindu-și cu mâna dreaptă ochelarii în timp ce arunca priviri fulgerătoare în jur pentru a-și da seama dacă mica ei aventură fusese observată.

― Ce faci Dary? întrebă profesorul apropiindu-se de ea.

― Ăăăăă, păi mai nimic. Uite repar rabla asta.

― Și merge?

― Ca unsă, nu vezi…

― Ai găsit ceva?

― Pardon?

― Am avut impresia că pierdusei ceva pe jos…

― Auzi, tu nu ai nimic de făcut pe ziua de azi? i-o reteză ea scurt. Sau venim la institut numai așaaaa, să ne aflăm în treabă.

― Ba da, ai dreptate. Uite plec chiar acum în sectorul 5. Aveam de gând să-ți spun ceva dar rămâne pe altă dată.

Profesorul făcu stânga-mprejur pe călcâie și se îndepărtă de ea.

― Auzi… auzi… Hei, unde te grăbești așa?

― Păi mă duc la lucru, cum ai spus.

― Bine… bine… Lasă, ce voiai să-mi spui?

― Pardon?

― Ce voiai să-mi spui? nu auzi… Sau avem nevoie de un implant auditiv acum…

― Ah, da… Hmmm, uite că am și uitat…

― Ce să-ți spun, suntem plin de griji. Pfff… Mă mai fierbi mult sau plec acasă. Oricum, pe aici cam eu fac toată treaba așa că n-o să-mi simtă nimeni lipsa…

― Poate ai altceva mai bun de făcut, iar eu te rețin.

― Aaaa, nu, doar că… În numele spațiului, îmi zici sau nu, că mor aici.

― Mmmmm, știi aventura noastră temporală…

― Așa…

― E foarte probabil ca proiectul să fie aprobat.

― Fugi de aici, nu te cred.

― Nu glumesc.

― Zăpăceala aia privind călătoria în timp?

― Mda!

― Hai că asta-i tare. În sfârșit, o veste minunată. Singura din ultimul mileniu. Trebuie să sărbătorim.

― Poate nu ai fost atentă, eu am zis POSIBIIIIL…

― Ei, na… Posibil, imposibil… E doar un joc de cuvinte. Sper că mai fac parte din echipă.

― Depine!

― Depinde de ce? întrebă extrem de iritată.

― Depinde, dacă reușești să repari turbosuflanta asta.

― Păi, tocmai am reparat-o.

― Păi tocmai s-a oprit, replică profesorul.

Darya se întoarse către turbosuflantă și-și puse mâinile în cap ciufulindu-și părul.

― Așa ceva…, spuse ea. Îmi aduceți tot felul de rable în institutul ăsta. Gata, renunț, spuse ea nervoasă. Îmi dau demisia.

― Repară turbosuflanta, Dary, mai spuse profesorul îndepărtându-se de ea.

Plecă zâmbind, așa cum o făcea de fiecare dată atunci când o auzea bombănind ceva la adresa tuturor fieroteniilor din institut al căror loc era, după părerea ei, nicăieri altundeva decât la magazia de reciclare. Fapt ce nu o deranja până la urmă, reușind, cu chiu cu vai, să se apuce iarăși de lucru.

Străbătu sala în pas vioi îndreptându-se extrem de hotărât spre cabinetul personal. Odată ajuns acolo, activă vocal penumbra și se așeză la birou. Porni proiectorul tridimensional și ceru afișarea fișierului Temporalitate.Își așeză pe cap stimulatorul neuronal, se rezemă de speteaza scaunului după care rosti un singur cuvânt:

― Activează!

O străfulgerare extrem de puternică, dar și plăcută în același timp, îl purtă printr-un tunel luminos scăldat în milioane de culori pentru ca apoi să cadă de undeva de sus într-o apă limpede, de o claritate absolută. Dintr-o dată, apa se învolbură lăsându-l singur, pe un sol nisipos. Simțea cum se afunda cu picioarele goale în nisipul fin și cum o briză răcoroasă îi mângâia trupul. Stătu preț de câteva secunde așa, adulmecând în aer mireasma oceanului aflat undeva departe, după care ceru Temporalitate, partea I. Totul dispăru și în jurul lui începură să prindă formă galaxiile, miliardele de stele și spațiul infinit. Ici-colo, apărură mănunchiuri de puncte luminoase ce crescură în intensitate, culminând printr-o explozie puternică ce făcu să răsară din neant diferite calcule și formule matematice. Își trecu repede mâna dreaptă peste unul dintre acestea și, nemulțumit de rezultatul obținut, scormoni cu mâna stângă în centrul unei galaxi de unde extrase o altă formulă la care începu să lucreze intens.

Avea să dureze toată ziua…

Se înserase și toți colegii începuseră să plece pe la casele lor. Rămăseseră doar cei care erau în tura de noapte cărora li se alăturaseră o sumedenie de roboți de întreținere ce începuseră să alerge în toate părțile pentru a-și îndeplini sarcinile. Injah se ridică obosit de la birou, își întinse brațele pentru a se dezmorți după care, trosnindu-și vertebrele cervicale, căută din ochi o mapă micuță, așezată pe marginea biroului. O vârî sub braț și ieși pe ușă dând nas în nas cu Omar, paznicul de noapte.

― Omar, știi cumva dacă Baku a plecat acasă?

― Domnul profesor a părăsit incinta institutului, fu răspunsul acestuia.

― Bănuiesc că și…

― Da, într-adevăr, au plecat și doamnele.

― Foarte bine atunci, ar cam fi cazul să ma duc și eu acasă.

― Cu siguranță, domnule.

― La revedere, Omar!

― la revedere, domnule, și o seară plăcută!

― O seară plăcută și ție, în continuare!

Injah părăsi institutul vizibil obosit, refugiindu-se tăcut în aeromobilul personal. Se așeză pe scaun și activă pilotul automat.

― Bună seara, domnule! auzi el vocea creierului pozitronic.

― Bună seara, Ushy! La universitate, te rog.

― Prea bine, domnule.

După ce se închise portiera, aeromobilul se ridică ușor și, planând deasupra solului, se îndreptă spre porțile institutului. Instinctiv, profesorul aruncă o privire scurtă computerului de bord. Acesta indica ora 21:00, decada a doua a anului, ziua 37.

Traficul nu era unul aglomerat așa că se lăsă pe spate privind relaxat luminile Orașului ce se zărea în depărtare. Trecu de Podul Umbrelor și, odată ajuns pe autobandă, Ushy înscrise aeromobilul pe banda a doua de mers, încadrându-se cu greu între două transportoare grele.

Era hotărât ca, în seara aceasta, să o abordeze cumva. Încă nu știa cum o să procedeze dar, decizia era deja luată, așa că nu mai putea da înapoi. Simțea că bucuria sa trebuia împărțită cu cineva, iar persoana respectivă nu putea fi decât ea. Știa asta, cu siguranță, iar hotărârea ce pusese stăpânire pe el îi emana prin toți porii. Își freca palmele de nerăbdare pentru a ajunge cât mai repede la universitate. Ushy observă cu ajutorul senzorilor zbuciumul interior al profesorului, așa că îl întrebă dacă totul este în regulă.

― Totul este OK, Ushy, stai liniștită. Totul este OK.

Drumul fu lipsit de peripeții, doar întârzieri minore, datoratea aglomerațieide la intersecții unde existau nodurile rutiere în care benzile etajate se întâlneau cu cele de la sol. La fiecare intersecție era însă prezent câte un robopolițist al cărui scop era acela de a dirija traficul, direcționând mobilele ce aveau nevoie de scurtături sau rute ocolitoare. Ajunse la Universitate la 21:45 și parcă aeromobilul, ca de obicei, pe partea cealaltă a benzilor, lângă videofon. Coborî și se sprijini de partea din față a acesteia, așteptând.

Studenții încă nu ieșiseră, semn că nu se terminaseră cursurile, motiv pentru care își făcu de lucru privind la sumedenia de reclame ce izvorau deasupra sa din proiectoarele gigant. Zâmbi când undeva, foarte sus, dintr-un punct fluorescent ce creștea în intensitate, luă formă în urma unei explozii, un aurelian ce invita, cu gesturi largi, doritorii, la o vânătoare de gudroni[2] pe Aurelia. În spatele aurelianului răsări din neant un gudron sălbatic ce brăzda nervos solul cu copita din față și care se repezi apoi cu fălcile larg deschise către autobandă pentru a dispărea câtema momente mai târziu într-o pulbere de stele. Din auzite, știa că un astfel de safari era extrem de scump și numai anumite persoane, din pătura înaltă a societății, și-l puteau permite. Cu toate acestea, înțelesese de la un coleg că cererea era atât de mare încât depășea cu mult oferta, rezervările făcându-se cu cel puțin patru decade înainte. Dar asta conta mai puțin, el nepermițându-și o astfel de escapadă.

Își coborâ privirea către scările universității și observă studenții ce ieșeau grupați, glumind pe seama unor farse sau discutând aprins pe teme științifice. De undeva din spate, apăru și ea tinând în mână un tub fotoelectric dezactivat. Purta o bluziță simplă, roz, ce-i flutura liberă peste șoldurile frumos arcuite, îmbrățișate de o pereche de pantaloni negri, mulați. Părul catifelat îi cădea lin peste umeri săltând în bătaia ușoară a vântului de seară. Îl observă pe partea cealaltă a benzilor și îi zâmbi în timp ce îl salută cu mâna stângă. O salută și el după care, rușinat, lăsă capul în jos privind-o pe sub gene.

Autotrenul sosi imediat, iar el își săltă capul, căutând-o disperat cu privirea. Așteptă să o vadă ocupând, ca și până acum, scaunul de pe partea stângă, de lângă geam și tresări atunci când autotrenul se puse în mișcare, locul rămânând liber. Autotrenul părăsi stația încadrându-se pe o bandă superioară. Se uită lung după el cum dispărea în forfota orașului, neînțelegând ce se întâmpla. Când își coborî privirea, o zări în stație așteptând timidă, cu picioarele încrucișate, strângând la piept tubul fotoelectric în timp ce-l privea emoționată. Zâmbiră amândoi, iar el porni în aventura vieții sale strecurându-se cu greu printre aeromobilele ce parcă se înmulțiseră dintr-o dată punându-i piedici mari în întâlnirea sa cu destinul.

Zări transportorul târziu, cu coada ochiului drept, sunetul fiind cel ce ajunse la el prima dată. Tânguitul strident al metalului pe metal îi scrijeli creierul, lăsând urme adânci asemeni unor crevase ce aveau să dăinuie pentru totdeauna în mintea și în sufletul lui. De undeva de sus, de la nivelul doi de autobandă destinat transportului greu, se auzi o explozie puternică care avu drept efect dezactivarea instantanee a câmpului de forță existent de-a lungul benzii. Asta atrase după sine prăbușirea întregii rețele antigravitaționale de pe tronsonul respectiv, transportorul greu, încărcat până la refuz, zburând pur și simplu de la nivelul unu, măturând totul în calea lui și agățând cu partea din spate unul dintre modulele staționare destinate dirijării circulației. Acesta luă foc și se rostogoli prin aer asemeni unui titirez pentru a se prăbuși apoi în mijlocul străzii împrăștiind în jur resturi de metal incandescent. În urma lui, transportorul rămase agățat de marginea unui dom, balansându-se în aer, dar nu pentru mult timp, domul cedând sub greutatea acestuia și rupându-se astfel de la jumătate. În momentul acela, el se uită către ea și o zări împietrită pe marginea benzii, în stația pustie. O strigă în timp ce alerga ferindu-se pe cât posibil din calea resturilor metalice ce zburau prin aer, evitând în ultima clipă un ciclotron ce se rostogolea pe mijlocul benzii și, în timp ce alerga, continua să o strige, să-i spună să se adăpostească.

De undeva de sus, din dreapta sa, transportorul se prăbușea într-un vuiet infernal trăgând după el jumătatea de dom din care cădeau oameni țipând, cuprinși de flăcări. El continua să o strige disperat, dar avea reala senzație că totul se mișca cu încetinitorul. Vocea lui se pierdea în vuietul ce pusese stăpânire pe Oraș, în țipetele deznădăjduite ale oamenilor ce alergau disperați în toate părțile, ea fiind singura care împietrise pe locul ei din stație, așteptându-l. Pentru o fracțiune de secundă, privirile lor se întâlniră și un fior rece îi străbătu corpul înțelegând, nici el nu-și explica cum, că totul era pierdut. Mașinăria imensă de metal trecu la două palme deasupra capului său răsucindu-se în aer, mugind asemeni unui animal aflat în agonie, pentru a se prăbuși apoi pe banda a doua de mers, măturând totul în calea sa. Pătrunse în stație lăsând urme adânci în benzile de circulație, în urma sa ridicându-se un fum negru, înecăcios. Reuși să-i mai zărească pentru puțin timp părul negru ca noaptea, fluturând liber în suflul produs de impact după care dispăru din raza sa vizuală. Transportorul se opri pufăind din greu, iar el sări peste niște resturi metalice ce-i răsăriseră în cale ajungând într-o clipă la locul unde o zărise cu o fracțiune de secundă înainte.

Dispăruse…

Își coborâ privirea și simți cum tot cerul nopții se prăbușea peste el, sufocându-l. O văzu la picioarele lui, pe jumătate strivită, privind speriată în jur, neînțelegând ce se întâmplă. Căzu în genunchi lângă ea, blestemând spațiul și timpul, îi luă mâna dreaptă în palmele sale și i-o sărută fierbinte după care o așeză în dreptul inimii în dorința de a-i transmite sâmburele lui de viață. Ella își întoarse privirea către el și clipi de câteva ori în timp ce o lacrimă fierbinte i se prelinse ușor pe obrazul drept lăsând o dâră lungă, asemeni albiei unui râu secat. Tuși scurt și sângele îi năvăli pe gură împroșcându-i bărbia, pentru a picura apoi pe solul sfârtecat. Încercă să spună ceva, dar cuvintele se transformară într-o bolboroseală fără sens, după care totul se termină. Injah se aplecă deasupra ei și o sărută lung pe frunte mângâindu-i cu grijă părul acum năclăit de sânge, după care se lăsă pe spate privind spre cerul înstelat, în timp ce din străfundurile sufletului său năvăli spre suprafață, asemeni unui tăvălug, urletul său de deznădejde, de furie.

Iar strigătul lui avea să facă istorie…

Ceremonia privind trecerea în neființă fu una simplă, lipsită de fast. Fu însoțită pe ultimul drum doar de câteva colege și de o parte din studenții ei. Înțelesese că avea și un frate, dar acesta nu putuse participa, el făcând parte din trupele speciale imperiale, aflându-se în acel moment în câmpiile de pe Arankia pentru un curs intensiv de pregătire.

― Ați putea spune câteva cuvinte? i se adresă o persoană total necunoscută pentru el

Injah deschise gura, dar îi fu imposibil să articuleze vreun sunet, așa că Oficialul ceru un moment de solitudine după care îi invită pe cei prezenți să se despartă de cea care avea să se întoarcă la stele. Trecură unul câte unul prin fața sicriului, făcând câte o plecăciune. El rămase ultimul și se apropie de sicriu privind-o intens, încercând să și-o amintească plină de viață, așa cum o știa. Îi fu imposibil, nu vedea în fața ochilor decât un trup rece, lipsit de viață. Se aplecă și o sărută tandru pe fruntea rece, mângâindu-i obrazul stâng pentru a se retrage apoi doi pași înapoi.

Oficialul activă banda și aceasta se puse în mișcare luând cu ea, pentru totdeauna, sufletul lui. Ușile atomizorului se închiseră etanș în urma ei după care urmă un flash scurt ce-i transformă trupul într-un pumn de cenușă. Aceasta fu colectată într-o capsulă și închisă ermetic. Din tavan apăru un braț robotic ce-i săpă cu o rază laser numele în metalul argintiu, ELLA, cuvânt sub care adăugă și o cifră: 22.

Oficialul deschise ușile atomizorului, luă capsula și o așeză în tubul stelar, armându-l. Se auzi un țiuit scurt urmat de o bufnitură surdă și capsula țâșni spre înaltul cerului, ocupându-și locul printre stele.

Deschise ușa apartamentului și întră abea târându-și picioarele, adus de spate, de parcă toată bolta cerească se sprijinea pe umerii lui. Înaintă câțiva pași și o zări pe Mi Rhu în bucătărie, așezată la masă, cu privirea în gol. Aceasta îi auzi pașii și se ridică încet în picioare îndreptându-se spre el.

― Injah…, spuse ea.

Profesorul ridică mâna dreaptă, cerându-i să se oprească, după care se dezbrăcă de arunda[3] așezând-o cu grijă pe spătarul unui scaun.

― Injah, mai încercă ea încă o dată.

Profesorul se întoarse din pragul ușii căutând-o cu privirea, iar privirea lui era aceea a unui om bătrân, gârbovit de ani și de necazuri.

― Viața mea s-a terminat, Mi, mai spuse el și intră în dormitor. S-a terminat…

În urma lui, ușa se închise fără zgomot.

 

PATRUZECI DE ANI MAI TÂRZIU

 

Sunetul strident al alarmei îl făcu să tresară puternic. Nu dormise bine, așa că se ridică greoi, așezându-se cu grijă pe marginea patului. Nu se mai putea odihni de foarte mulți ani și, probabil dacă printr-o minune ar fi avut o noapte liniștită în toată perioada asta, i s-ar fi părut ceva ciudat.

Își îngropa fața în palme masându-și gânditor ridurile ce-i împânziseră fruntea de-a lungul timpului. Mai stătu preț de câteva secunde după care se ridică oftând și se îndreptă spre baie. Îl întâmpină același vechi vapordush ce trecuse, de-a lungul anilor, printr-o sumedenie de reparații. Vaporii reci îl înviorară dintr-o dată așa că părăsi baia mai vesel decât intrase și se duse direct în camera lui Mi Rhu pentru a-i spune bună dimineața.

Bătrânica era in pat, întinsă pe spate, cu ochii pironiți în tavan. Se apropie de ea și o sărută pe frunte, mângâindu-i părul cândva atât de negru iar acum de un alb imaculat.

― Bună dimineața, Mi!

― Bună dimineața și ție profesore, îi răspunse femeia abea șoptit. Sunteți bine?

― Totul este în regulă draga mea Mi Rhu. Totul este în regulă. Vrei să servim împreună micul dejun?

― Sincer, nu prea-mi este foame, dar nu refuz un ceai.

― Prea bine atunci, așteaptă puțin te rog. Mă întorc imediat. Să nu fugi cumva, ai auzit…

― Nici dumneavoastră să nu alergați foarte tare spre bucătărie.

― Ai același umor debordant ca în tinerețe, draga mea.

― Oare de ce îmi sună asta extrem de cunoscut!

Profesorul zâmbi și dispăru pe ușa bucătăriei pentru a reveni puțin mai târziu, ducând pe mâini un platou pe care se aflau câteva batoane energizante și două căni mari de ceai. Se așeză pe marginea patului și o ajută pe bătrânică să se ridice. Aceasta tuși scurt și trupul ei firav tremură de la efort.

― Doar o gură de ceai, spuse Mi Rhu.

― Cum vrei tu. Ar trebui totuși să și mănânci ceva.

― Știți că mi-a dispărut de foarte mult timp pofta de mâncare, îi răspunse femeia luând o sorbitură mică de ceai.

Băură amândoi în tăcere, ocolindu-și privirile.

― Sunteți sigur că este o decizie bună, profesore? întrebă ea brusc.

― Nu am nici cea mai mică îndoială, Mi. Este momentul vieții mele și îl aștept de foarte mult timp. Acum nu mai există drum de întoarcere. Hotărârea a fost deja luată, iar dacă nu fac pasul acesta, toată munca mea de până acum a fost în van.

― Mda, înțeleg…

Bătrânica mai sorbi o gură de ceai și continuă încercând, fără șanse de izbândă, să-și ascundă un ușor tremurat al bărbiei.

― Știți, probabil nu o să vă mai văd niciodată, spuse ea așezând cana pe tava de pe măsuță.

Injah își puse cana cu ceai lângă a ei, o luă în brațe și îi mângâie părul cărunt, bătând-o încurajator cu palma pe spate.

― Știu asta, Mi, îi răspunse el și o simții cum tremură în brațele lui. Nu am să te uit niciodată și îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Fără tine, probabil nu aș mai fi fost în viață acum… Tu ai fost cea care mi-a călăuzit pașii de fiecare dată și cea care întotdeauna m-a ajutat atunci când mi-a fost greu.

― Cu excepția momentului acesta…

― Momentul ăsta este momentul meu Mi, sper că ai să înțelegi asta, spuse profesorul ridicându-se în picioare. Trebuie să plec acum, nu am foarte mult timp la dispoziție.

Se aplecă spre bătrânică și o sărută dulce pe frunte. Ea îl luă încă o dată în brațe dorindu-și din adâncul inimii ca momentul acesta să dureze o veșnicie. Dar vraja se rupse și Injah părăsi apartamentul, în urma sa ușa închizându-se sec, acționată fiind de panoul electric.

În camera goală, pe patul șifonat, bătrânica rămase singură, cu mâinile încrucișate în poală. Pe cearceaful alb, din ochii aproape închiși, stropi mari de rouă cădeau fără noimă și, odată cu ei, și ultima zbatere din piept a lui Mi Rhu.

Injah părăsi clădirea și se duse direct în stația cea mai apropiată pentru a lua autotrenul spre institut. Considerase că de data asta ar fi mult mai bine să nu folosească aeromobilul așa că optase pentru un mijloc de transport în comun. Autotrenul apăru de după colț și opri gâfâind în stație. După ce-și scană cardul, se urcă ocupând un loc la geam, așteptând ca acesta să plece. Autotrenul se angajă pe banda a doua de mers după care se ridică la nivelul următor demarând în viteză.

Începuse să se lumineze.

Durerea fusese prea mare, pierderea ei atrăgând după sine un total dezinteres pentru viața proprie. Se dedicase întru totul studiului și experimentelor petrecându-și cea mai mare parte a timpului în laborator, printre aparaturile extrem de complicate necesare proiectului în sine. Echipa ce lucrase la nebunia lui temporală se mărise și ea, de la an la an, pentru a ajunge în final la un număr de 27 de persoane importante, fizicieni, chimiști sau biologi la acestea adăugându-se un număr mult mai mare de cercetători spațiali. Porniseră într-adevăr de la cercetările lui bazate pe lucrările profesorului Landon, în special pe volumul pierdut din lucrarea În timp, volum obținut până la urmă cu foarte mare greutate.

Cercetările echipei se întinseseră în trei sisteme, pe șapte planete diferite, de la dunele de nisip de pe Eresbus până la vulcanii activi de pe Veronna, spațiul fiind singurul martor la efortul enorm depus în vederea îndeplinirii țelului propus. Costurile fuseseră exorbitante, proiectul în sine fiind abandonat de trei ori în toți acești ani, ultima dată când li se sistaseră fondurile fiind nevoie de un trimis special al Imperiului care reorganizase totul de la zero putându-se astfel continua.

Când prin accelerarea unei particule au reușit să creeze prima gaură neagră, minusculă, toți au crezut că Fury 13 va fi pur și simplu înghițită de către aceasta. Cu timpul, au învățat însă să-i controleze furia, dimensiunea acesteia mărindu-se de la experiment la experiment, dându-le astfel încredere în forțele proprii. Le trebuiseră însă mai bine de douăzeci de ani de cercetări, de experimente nereușite, de călătorii spațiale îndepărtate pentru înțelegerea substanței întunecate pentru ca, mai apoi, să o poată folosi în vederea obținerii unei găuri de vierme suficient de mare pentru a putea teleporta, cine știe unde, un obiect de mărimea unui pumn. Abea mult mai târziu, după foarte multe eșecuri reușiseră să trimită ceva organic la o dată fixă, într-un spațiu fix. Rezolvaseră astfel problema spațiului-timp bine delimitat.

Mai rămăsese însă ceva și anume, imposibilitatea întoarcerii unei persoane teleportate dintr-un anumit timp și spațiu în timpul și spațiul de origine. Asta deoarece încă nu reușiseră să creeze un dispozițiv suficient de mic pe care vizitatorul să-l poată purta cu el în timpul călătoriei, dispozitiv ce i-ar fi putut permite întoarcerea în punctul de plecare. Acesta fusese motivul pentru care experimentele pe oameni încă nu fuseseră făcute, deocamdată Imperiul nedându-și acordul cu privire la teleportarea unei ființe umane. În cazul unui eșec, scandalul ar fi fost enorm și probabil și repercursiunile pe măsură.

Autotrenul coborî de pe banda superioară pentru a se opri în stația situată peste drum de institut. Coborî și așteptă până ce acesta se îndepărtă pufăind, abea perceptibil la început, după care prinse viteză dispărând în încrengătura Orașului.

Apăsă pe butonul ce-i permitea să traverseze benzile de circulație și se îndreptă, încrezător în destinul său, spre porțile institutului. Trecu fără nicio problemă de scanere și intră în clădire, rugându-se spațiului să-i dea putere. Pe hol se întâlni cu câțiva cunoscuți pe care-i salută rapid din mers, încercând, fără sorți de izbândă, să treacă neobservat. Urcă în elevator și ceru, cu inima bătând să-i spargă pieptul, subnivelul 49, laboratorul C. Nu dură mult și ajunse la destinație. Coborî tremurând din tot corpul și grăbi pasul pentru a ajunge cât mai repede la poarta T, temporalitate. Când ușile se deschiseră în fața sa acționate de panoul fotoelectric, îi zări pe ceilalți așezați la o masă ovală. Îl așteptau dar, pe fața lor, se putea citi teama și neîncrederea.

― Ai venit, spuse Baku.

Profesorul se uită spre bărbat încercând să-și dea seama ce gândește dar pe chipul lui nu se putea citi absolut nimic, așa că renunță.

― Așteptai pe altcineva? întrebă el sarcastic.

― Ăăăă, nu… Doar că Darya, aici de față, se grăbește să ajungă la o petrecere și…

― Petrecere la ora asta atât de târzie?

― Pfff, reacționă aceasta, ai rămas la fel de nesuferit…

― Iar tu, la fel de frumoasă, în ciuda vârstei destul de înaintate.

― Ce să-ți spun, parcă la tine grămada de ani ce s-au scurs de când ne-am cunoscut nu a avut niciun efect. Pfff…

― Continuăm pe tema asta sau ne apucăm de treabă? întrebă Injah.

― Ne apucăm, ne apucăm, răspunse Șteff. Ești sigur că vrei să faci nebunia asta?

― Mai mult decât sigur.

― Hey, Injah, îl interpelă Baku, este un moment important din viața ta, și a noastră în același timp. În primul rând pentru că suntem toți implicați iar în al doilea rând pentru că noi, cei care vom rămâne aici, ne vom pierde cu siguranță slujbele în urma aventurii ăsteia. Asta dacă vom avea noroc. Pentru că, dacă stau să mă gândesc bine, ne paște curtea marțială…

― Dacă procedați exact cum v-am spus eu, o să fie totul OK.

― M-aș mira, replică Șteff.

― Offf, în numele spațiului, bateți în retragere acum? întrebă profesorul.

― Nu-i vorba de asta, răspunse Baku, doar că… Offf, în fine, hai să-i dăm drumul.

Se îndreptară toți patru spre ieșire și luară elevatorul până la subnivelul 60 unde coborâră grăbiți. Plecară grupați către porțile de intrare străjuite de doi gardieni înarmați până în dinți.

― Katerghart Injah, spuse profesorul înmânându-le cardul; acces de gradul unu.

Unul dintre gardieni introduse cardul într-un scaner și așteptă până ce acesta îi transmise răspunsul.

― Mă scuzați, domnule profesor, dar ce căutați la o oră atât de matinală la laborator?

― Am venit doar pentru un reglaj. Colegilor mei aici de față le-a venit o anumită idee în timpul nopții și ardem de nerăbdare să verifică dacă este valabilă.

― Totuși, continuă gardianul, nu ar trebui anunțat mai sus, știu și eu…

― O să fie totul OK. Până ne apucăm noi de lucru o să vină și restul echipei așa că nu ai de ce să-ți faci griji.

― Mda, răspunse gadianul gănditor învârtind pe degete cardul de acces.

― Offf, în numele spațiului… Știi cine sunt, nu?

― Normal că vă cunosc, domnule profesor, doar că…

― Îi cunoști și pe ceilalți colegi ai mei, aici prezenți…

― Mda, nu pot să afirm contrariul.

― Atunci care este problema? întrebă Darya. Nu ai dormit bine noaptea trecută sau ce?

― Doamnă…Vă rog…

― Nu înțelegi că mi-a venit o idee și vreau să văd dacă funcționează?! Sau ai de gând să rezolvi tu problema spațiului-timp bine stabilit?

― Ăăăă…

― Așa mă gândeam și eu. Deschide odată ușa aia, că am început să am emoții, iar eu, când am emoții, mă enervez rău de tot. Chiar vrei să vezi cum fac atunci când sunt nervoasă gardian… gardian… Kairen, spuse ea după ce reuși să descifreze numele acestuia de pe ecuson. Ce nume mai e și asta?

― Doamnă, totuși…

― Bine…, bine… Deci, intrăm sau trebuie să iau legătura cu trimisul imperial?

Auzind acestea gardianul începu să facă fețe-fețe și se uită rugător către colegul său care, însă, lăsase privirea în jos la auzul ultimei afirmații a Daryei.

― Prea bine, domnule profesor, răspunse Kairen. Puteți intra, continuă el după ce dezactivă câmpul de forță ce străjuia intrarea.

Pătrunseră în laborator și atunci o zăriră, în mijlocul camerei, închisă ermetic sub o cupolă transparentă.

De formă octogonală, străjuită de o parte și de alta de cei mai puternici electromagneți construiți vreodată, poarta stelară se înălța semeață, dominând încăperea. Deasupra ei, un cilindru uriaș făcea legătura între aceasta și o antenă aflată în vârful clădirii al cărei scop era acela de a absorbi energia direct din soarele lui Fury 13, energie ce era apoi transmisă către portal. Undeva în dreapta încăperii, în afara cupolei, se afla generatorul de materie întunecată ce făcea legătura cu poarta stelară printr-o sumedenie de cabluri de diferite mărimi ce șerpuiau dezordonat prin cameră, fiecare având însă un scop extrem de precis. În centrul octogonului, plutind în aer, pulsa într-un zumzet abea perceptibil, dar constant, însăși inima acesteia. Sferică, de mărimea unui pumn, prin pulsațiile emise, transmitea la intervale regulate de timp o undă circulară ce se oprea în pereții portalului făcând spațiul din afara acestuia să vibreze straniu.

Înfiorați, o priviră lung, preț de câteva secunde și simțiră cum erau străbătuți toți patru de un fior rece pe coloana vertebrală.

― Ești sigur că vrei să faci chestia asta, Injah? intrebă Darya. Mie personal mi se pare o prostie. Serios acum, nu glumesc. Eu doar când mă uit la ea mă apucă tremuriciul, dar să mai…

― Sunt foarte sigur, răspunse profesorul. Haide, să ne grăbim.

Intrară toți patru într-o încăpere dreptunghiulară aflată într-un colț al camerei principale. În urma lor, ușa se închise ermetic, fără zgomot, iar ei își ocupară fiecare locurile știute. Activară pupitrele de comandă, nu inainte de a-și pune fiecare pe cap câte un sțimulator neuronal. Din pupitre luară formă o serie de imagini tridimensionale ce conțineau cifre, algoritmi matematici sau scheme tehnice. Darya manevră cu o dexteritate desăvârșită multitudinea de imagini, trecându-și mâinile pe deasupra lor într-o viteză amețitoare pentru a declara satisfăcută câteva secunde mai târziu:

― Am activat generatorul de materie.

― Sunt gata și eu cu electromagneții, spuse Șteff.

― Și fluxul de energie solară arată bine, completă Baku.

― Bine atunci, aprobă profesorul oftând. Păi… să-i dăm drumul. Șteff, stabilește tu data și spațiul, te rog.

― Data și spațiul, spuse aceasta după ce apăsă în aer pe niște puncte luminoase.

― 3.427, decada a doua a anului, Fury 13, îi transmise profesor vizibil emoționat.

― Verificat, 3.427, Fury 13, decada a doua a anului.

― Poziționează gura de ieșire pe punct fix, latitudine 29,97 și longitudine 31,13. Asta ar trebui să mă ducă exact la intrarea în oraș, pe câmpul viran.

― Verificat, stabilit latitudine 29,97 și longitudine 31,13,

― Bun, până aici e OK. Fixați timpul corect, ora 21:00.

― Ora 21:00. Verificat…

Profesorul acționă un panou electric aflat în dreapta sa și, din podea, își făcu apariția un suport triunghiular pe care levitau mai multe tipuri de dispozitive ce indicau timpul. Optă pentru unul ce se poziționa la încheietura mâinii, iar după ce-l setă îl aplică, acesta încastrându-se în epidermă.

― Ar cam fi timpul să plec, spuse el vizibil emoționat.

Cei trei se ridicară de la pupitrele lor de comandă și se îndreptară către profesor. Urmă o îmbrățișare colectivă, strângându-se toți patru într-un cerc mic, rugându-se spațiului să le dea putere pentru nebunia pe care intenționau să o facă. Darya începuse să plângă și părăsi cercul pentru a-și ascunde lacrimile.

― Ce tâmpenie, spuse ea, dobitocii ăștia nu au reparat nici până acum sistemul pentru apa potabilă. Uitați-vă cum curge de sus, mai mormăi ea nervoasă și se îndepărtă de grup. Hai, profesore, ai de gând să pleci sau intenționezi să luăm cina împreună? Dacă știam ce intenții ai, mă mai dichiseam și eu puțin…

Injah zâmbi și se îndreptă către femeie. O luă în brațe și o sărută lung pe frunte.

― Să ai grijă de tine, Dary, OK?

― Da, da… mă rog. Haide, să terminăm odată cu prostia asta, îi răspunse ea ferindu-se pentru ca acesta să nu-i observe lacrimile.

Profesorul se îndepărtă de ea și rămase în mijlocul camerei, privindu-i lung pe toți.

― Vreau să vă mulțumesc tuturor, spuse el. Și să știți că vă iubesc enorm și că sunt extrem de conștient de sacrificiul vostru. Posibilitatea ca noi patru să ne mai întâlnim este una foarte mică dar, dacă totul o să decurgă bine, poate voi reuși să vă las un mesaj, de acolo din trecut.

― Nu vei avea suficient timp la dispozitie, Injah, replică Șteff. Și, dacă stau să mă gândesc bine, asta ar însemna să schimbi viitorul…

― Nu avem de unde să știm care vor fi efectele acțiunii noastre Șteff, îi răspunse Darya. Noi acum vorbim așa… să ne aflăm în treabă. Practic acționăm orbește, suntem niște exploratori aflați pe un teren necunoscut, necunoscut și extrem de periculos în același timp.

― Hey, Dary… te calmezi?

― Mda, mă rog. Du-te la domnișorica ta, profesore, și fă tot posibilul să o salvezi din accidentul acela stupid. Ce ți-e și iubirea asta, mormăi ea în continuare trecându-și mâna dreaptă prin păr. Eu cred că am să sfârșesc fată bătrână, sunt prea zăbăucă să am o relație.

Zâmbiră toți auzind spusele ei și se îndreptară fiecare către pupitrul lui. Injah se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre cupolă. Medită preț de câteva secunde în fața acesteia, verifică încă o dată ceasul de la mâna stângă ce indica atât timpul și spațiul plecării cât și pe cel al sosirii, după care îi făcu semn lui Baku să deschidă intrarea. Acesta își roti palma dreaptă deasupra unei imagini ce reprezenta o bilă albastră fluorescentă și, în cupolă, apăru dintr-o dată o fantă de înălțimea unei persoane. Profesorul păși în interior, în spatele lui deschizătura dispărând fără zgomot.

Rămase în picioare, privind extrem de concentrat sfera  din centrul porții stelare precum și pulsațiile regulate ale acestuia.

― Activează, Baku!

― Activez poarta stelară, răspunse acesta în timp ce apăsa un punct luminos din holograma desfășurată în fața sa.

În momentul acela, cilindrul aflat deasupra porții fu străbătut de un flux continuu de energie ce făcu instantaneu legătura între aceasta și soarele lui Fury 13. Pulsațiile punctului ce levita în centrul porții crescură în intensitate, din ce în ce mai mult, pentru a culmina printr-o explozie de lumină și culoare. În interiorul porții luă formă o peliculă lichidă ale cărei valuri de mici dimensiuni clipoceau straniu emanând o căldură păcută. Injah se apropie de aceasta vizibil emoționat și își întinse mâna dreaptă în scopul de a atinge pelicula albastră ca cerul.

― Vrei să încercăm mai întâi cu un robot, profesor? întrebă Șteff îngrijorată.

― Nu, răspunse acesta, este totul OK.

Se ridicară toți în picioare și se apropiară de pereții de sticlă ai cupolei pentru a surprinde momentul cât mai bine.

― Ai pornit înregistrarea? întrebă Baku.

― Aha, răspunse Darya absorbită fiind de ce se întâmpla sub cupolă. Chestia asta va rămâne în istorie, mai spuse ea. Noi o să rămânem în istorie.

― Poate ca delicvenți, replică Baku.

― Aha, dar ăsta-i doar un mic amănunt.

Profesorul atinse cu degetele perdeaua albastră care, în contact cu degetele sale, începu să tremure formând o serie de cercuri concentrice ce sfârșeau prin a se izbi de pereții portalului. Luat prin surprindere de răceala plăcută, își retrase brusc mâna ducând-o în fața ochilor. Câteva picături îi rămăseseră pe degete dar acestea se desprinseră imediat căzând pur și simplu în interiorul peliculei lichide, sfidând gravitația.

― Ești OK, Injah?

― E totul în regulă Șteff, spuse acesta întorcându-se către micul grup. Acum este totul în regulă, continuă el și păși în imensitatea albastră.

Durerea fu una greu de suportat pentru o ființă umană. Simți cum trupul său se dezintegra, cum fiecare atom din corp se desprindea fărâmă cu fărâmă, înseși esența sa împrăștiindu-se în neant, urmând o traiectorie circulară. Panglici lungi de lumină multicoloră îi însoțeau trupul și spiritul ce alunecau în viteză pe un tobogan uriaș urmând un traseu al cărui capăt era imposibil de determinat. Particulele corpului său, prinse într-un vârtej amețitor, se roteau la nesfârșit devenind una cu spațiul, cu timpul.

Călătoria în sine nu durase mai mult de o fracțiune de secundă dar lui i se păru că trecuse o veșnicie. Realiză faptul că se apropie de gura de ieșire atunci când atomii din care era format corpul său începuseră să se strângă unul în altul pentru a lua forma atât de cunoscută lui, definindu-l. La capătul celălalt al tunelului, răsări din neant aceeași buclă lichidă iar el fu azvârlit afară căzând surd pe solul rece. Gemu de durere atunci când unul dintre genunchii săi întră în contact cu suprafața solidă și se rostogoli spre dreapta rămânând întins pe spate, privind spre portalul ce începuse să se închidă. Câteva fulgere răzlețe brăzdară cerul și, cu o pocnitură seacă, acesta dispăru. Încercă să se ridice dar se sprijini din greșeală pe genunchiul rănit. Durerea îl săgetă instantaneu dar scrâșni din dinți și, ajutându-se de mâini, reuși să se ridice în picioare. Se uită disperat în jur, undeva în depărtare se puteau zări luminile Orașului. Consultă ceasul de la încheietura mâinii stângi: a doua decadă a anului 3427, locația Fury 13, ora 21:05. Se gândi că deviația era una extrem de mică așa că se îndreptă schiopătând către autobandă.

Își dădu seama că, pentru a ajunge la timp în oraș, trebuie să facă autostopul așa că se opri la marginea acesteia căutând cu privirea undeva în dreapta sa un aeromobil ce l-ar fi putut ajuta. Peste drum, de pe spațiodrom, decola o navă spațială interstelară de linie. O privi pentru câteva momente, acoperindu-și urechile cu palmele pentru a se feri de zgomotul infernal produs de motoarele acesteia. În secunda următoare, la doi pași de el, opri un ciclotron dublu ce levita la două palme deasupra autobenzii.

― Mergi spre oraș? îl întrebă conducătorul acestuia în timp ce-și dezactiva casca cenușie.

― Mda, veni răspunsul sec al profesorului.

― Atunci, hopa sus. Mai este o cască în spate pe portbagaj.

Injah se uită lung la ciclotron, ezitând vizibil în acțiunea sa de a-l încăleca.

― Stai liniștit, este extrem de sigur, îi spuse necunoscutul, parcă ghicindu-i gândurile.

Încurajat de spusele acestuia, profesorul își puse casca pe cap, activă viziera și aceasta îi îmbrăcă instantaneu toată fața, protejându-l. Încălecă greoi și se sprijini de pilot, strângându-l puternic în brațe.

― Prima dată pe așa ceva, tataie? auzi el în cască.

― Cam da, îi răspunse el cu voce tremurândă.

― Nu-ți face probleme, o să fie totul OK, îi răspunse necunoscutul în timp ce apăsa accelerația.

Fu tras cu forță înapoi în șa și nu mult lipsi să cadă pe spate. Se ținu însă strâns de bărbatul din fața sa și zâmbi vag, amintindu-și de Darya care, nu de puține ori, încercase, fără rezultat însă, să-l convingă să-l plimbe cu ciclotronul ei.

Depășeau în viteză aeromobilele ce circulau regulamentar pe banda spre Oraș, strecurându-se printre acestea periculos de aproape, aplecându-se mult dreapta sau stânga în funcție de viraje. Încetiniră la intrarea în oraș oprind în dreptul unui modul de staționare. Toate benzile se ocupară imediat iar circulația se blocă pur și simplu în punctul respectiv.

― Mergi departe?

― Până la Universitate.

― Dacă ai o oră fixă, te sfătuiesc să mergi pe jos. Aici o să mai dureze mult și bine.

― Nu poți să te strecori nicicum?

― Nu am nicio șansă, e prea aglomerat.

― Prea bine atunci, spuse Injah consultându-și ceasul ce arăta ora 21:45. O s-o iau pe jos. Îți datorez ceva?

― Nu, nimic… Stai liniștit. Mă bucur că am putut fi de ajutor unei persoane vârstnice.

― Mda, mulțumesc atunci, spuse profesorul în timp ce descăleca de pe ciclotron.

― Cu bine…

― Mulțumesc încă o dată, îi răspunse acesta așezând casca pe portbagaj.

Se strecură cu greu printre aeromobilele așezate în ordine în dreptul modulului staționar ajungând în scurt timp la trotuarul mobil de pe partea dreaptă. Privi în jur încercând să se orienteze și zări undeva departe, în fața sa, turnurile universității. Își mai consultă încă o dată ceasul, acesta indica 21:49. După calculele sale, accidentul urma să aibe loc la ora 22:05 așa că timpul era extrem de limitat pentru el.

Oftă și începu să alerge suflând din greu. În scurt timp ajunse în apropiere de universitate. De undeva din stânga se prăvăli peste el pentru a se opri apoi pe partea cealaltă a benzilor, reclama cu invitația la vânătoarea de gudroni de pe Aurelia. Aruncă o privire scurtă și, peste drum de universitate, se zări pe el, sprijinându-se de aeromobil. Privirea îi alunecă rapid spre stație și o zări acolo, timidă, strângând la piept tubul fotoelectric în timp ce autotrenul părăsea alveola. Instinctiv privi deasupra sa și zări transportorul undeva în spate, mergând în viteză pe autobanda de la nivelul unu. Continua să alerge iar inima îi bătea să-i spargă pieptul.

Auzi vuietul în timp ce se lovea de un trecător, impact ce-l făcu să se rostogolească pe jos. Gemu de durere când genunchiul lovit luă contact cu suprafața dură a trotuarului mobil. Cu coada ochiului stâng se zări pe partea cealaltă a benzilor de circulație, alergând printre rămășițe, încercând din răsputeri să ajungă la EA. Făcu un efort supraomenesc pentru a se ridica după care, din două salturi, ajunse în stație exact în momentul în care transportorul trecea pe deasupra capului celuilalt Injah, mugind furibund. Din adâncul lui năvăli atunci către suprafață un urlet de fiară rănită în timp ce, cu un ultim efort, întinzându-și mușchii la maxim, făcu un salt mare către ea, reușind să o împingă cu mâna dreaptă din fața transportorului ce năvălea ca un tăvălug către stație. Mai apucă doar să o zărească prăbușită pe scările universității și umbra transportorului ce se prăbușea peste el, după care totul se întunecă.

Impactul fiind unul extrem de puternic, nu simți durerea absolut deloc. Se trezi doar aruncat pe trotuar. Încercă să se ridice dar corpul său refuza să mai răspundă la comenzi. Își dădu seama că se afla, pe jumătate zdrobit, sub vehicolul greu și reuși, forțăndu-se, să-și întoarcă privirea către ea. O zări în brațele celuilalt Injah ce îngenunchiase lângă ea cuprinzându-i capul între palme.

― Bătrânul, bătrânul acela m-a salvat, o mai auzi el.

Se întoarseră către transportor și îl zăriră, cu fața năclăită de sânge, gemând sub grămada de fiare. Ea se ridică de pe scară și se îndreptă către el șchiopătând. Ajunse lângă bătrânel și îngenunche lângă el gemând, plimbându-și în zadar mâinile deasupra trupului zdrobit al acestuia. Apucă doar să-i mai zărească lacrima ce-i brăzda obrazul, urmată de o zbatere fără sens a pleoapelor.

― Să fugim, auzi ea ca prin vis. O să explodeze…

Simți cum două mâini puternice o ridică de la sol și se trezi în brațele cuiva care alerga cu ea spre salvare. Își întoarse capul, privind lung explozia puternică ce transformă totul într-un rug nimicitor.

Își încolăci brațele de gâtul profesorului și începu să plângă.

În urma lor, focul mistuise totul.

 

300 DE ANI MAI TÂRZIU

K1 – UNDEVA LA MARGINEA SISTEMULUI NEBULLA

 

Când se trezi, Eli nu reuși să-și amintească cu exactitate absolut tot ce se întâmplase. Ca prin vis revăzu cu ochii minții grozăvia peste care dăduseră atunci când ieșiseră din hiperspațiu. Fragmente de nave ce pluteau în derivă printre rămășițele omenești, bucăți de trupuri carbonizate, înghețate în frigul năpraznic al spațiului. Un crucișător imperial rupt în două fumega mocnit rânjind către ei prin hăul imens produs de o torpilă fotonică. Puțin mai departe de el, două fregate imperiale ce avuseseră aceeași soartă, pluteau în derivă mugind ingrozitor.

Nava lor nimerise exact într-o încrucișare de focuri primind lovitura în plin și rupându-se practic pe jumătate. Cei care reușiseră printr-o minune să supraviețuiască impactului, se chinuiau acum să ajungă la navetele de salvare încercând astfel să scape din infernul acela.

Să scape unde…

Micile navete ce evadau din pântecele bolnav al navei mamă sfârșeau prin a se dezintegra lovindu-se de milioanele de fragmente ce erau împrăștiate peste tot prin spațiul înconjurător. Eli reușise cu chiu cu vai să găsească o navetă liberă și, după ce se urcă la bordul ei, părăsi Endoria exact când aceasta explodă într-o ploaie de foc.

Suflul exploziei îl împinse spre planeta ce îl prinse imediat în strânsoarea atracției gravitaționale. Începuse să se răsucească și nu mai reușea să controleze micuța sa navetă oricât de mult încerca. Se uită prin hubloul fisurat la celelalte navete care, dacă reușiseră să scape din infernul de deasupra, sfârșeau acum prin a arde ca niște torțe în drumul lor spre K1. Instantaneu se gândi că și pe el îl aștepta aceeași soartă dar refuză să accepte asta așa că reuși în ultimul moment să redreseze naveta aflată deja în cadere liberă…

 

---

 

[1]În anul spațiului 3.427, Marele Imperiu Galactic stăpânea o mare parte din galaxia Ghorr, galaxie ce conținea un număr de aproximativ 200 miliarde de stele. Multe dintre sistemele acestora nu erau însă explorate datorită distanțelor foarte mari ce despărțeau Imperia de capătul galaxiei. – n.a.

[2]Gudron-animal sălbatic, pe cale de dispariție, carnivor, de o ferocitate ieșită din comun, vânat în special pentru capul său considerat un trofeu extrem de apreciat în cercurile înalte ale societății.  Datorită condițiilor prielnice de înmulțire, singura planetă din sistem unde acesta putea fi întâlnit era Aurelia. n. A.

[3]Arunda-veșmânt de culoare albastră purtat la ceremoniile de trecere în neființă.-n.a.