Undeva, la capătul universului, se află un tărâm misterios la care se poate ajunge doar în cele mai ciudate vise. Este planeta-deșert Arrakis, cunoscută şi sub numele de Dune.
Creaţie a prodigioasei imaginaţii a scriitorului american Frank Herbert (1920-1986), „Dune” este considerat de critici cel mai important roman science-fiction realizat vreodată. De la lansarea sa în 1965, „Dune” a devenit cel mai mare bestseller SF şi continuă să atragă milioane de cititori din întreaga lume. Fanii săi hardcore au făcut un adevărat cult din această carte, pe care astăzi o descoperă o nouă generaţie.
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un viitor îndepărtat. Universul cunoscut este stăpînit de Împăratul-Padişah Shaddam IV. Întreaga economie are ca resursă primară un drog numit spice melange (în traducere română, mirodenie). Mirodenia prelungeşte viaţa, extinde conştiinţa şi este indispensabilă navigatorilor spaţiali. Fără mirodenie nu ar exista civilizaţie. Cel care o controlează, stăpîneşte universul.
Iar această substanţă se găseşte numai în nisipurile planetei Dune. Mirodenia se află într-o relaţie stranie cu viermii de nisip, nişte monştri de cîteva sute de metri care atacă orice sursă de sunet ritmic, simbol al haosului sau al forţei distrugătoare a timpului. În pustiurile nesfîrşite locuiesc fremenii, o populaţie de războinici neînfricaţi capabili să contracareze pînă şi forţele imperiale.
O forţă influentă în universul Dune este Ordinul Bene Gesserit (de la „iezuit”, dar şi de la „Bene Gezziret” – în arabă, „Copiii Peninsulei”), care aminteşte cumva de Biserica Catolică. Ambiţiile sale de dominaţie includ crearea prin programe de selecţie genetică a unei forme de supraom numit Kwizats Haderach (de la Kefitsat Haderech din folclorul ebraic).
Organizaţia CHOAM (un echivalent al OPEC-ului, conform descrierii lui Frank Herbert) are ca scop reglementarea comerţului cu mirodenie. Diverse case regale îşi dispută dreptul asupra resurselor de spice melange. În prim plan se află un conflict dintre Casa Atreides şi Casa Harkonnen. Spre deosebire de Atrizii cruzi din Grecia Antică, cei din „Dune” reprezintă o emblemă a onestităţii. Printr-o atitudine onorabilă faţă de adepţii săi, Ducele Leto Atreides, amintind de tipajul unui John Kennedy, devine extrem de popular şi se transformă într-o figură incomodă chiar şi pentru Împărat. În schimb, Casa Harkonnen este condusă prin violenţă şi teroare de sîngerosul Baron Vladimir Harkonnen, situîndu-se la antipodul calităţilor morale ale dinastiei Harkonnen din mitologia finlandeză. În urma unei decizii a organizaţiei CHOAM, industria de extracţie a mirodeniei este cedată Casei Atreides, care-şi mută sediul pe Dune. Harkonnenii în complicitate cu Împăratul lansează un atac neaşteptat în timpul căruia Ducele Leto este ucis, alături de întreaga armată Atreides.
Personajul central al romanului, tînărul Paul Atreides evadează în pustiurile Dunei şi în scurt timp devine liderul fremenilor, profitînd de puterile sale supranaturale, printre care cea de a prevedea viitorul. În final, Paul, acum cunoscut sub al său nomme de guerre Muad’Dib, îşi conduce trupele fremene în luptă, distruge dinastia Harkonnen şi îl învinge pe Shaddam IV, răzbunîndu-şi tatăl şi devenind astfel împărat al întregului univers. Prea tîrziu Paul îşi dă seama că e doar o marionetă în mîinile unor forţe care-l depăşesc. Armata fremenă declanşează un jihad asupra tuturor planetelor din univers.
Însă ceea ce-l distinge pe Paul Muad’Dib de un Hamlet din viitor urmărit de fantoma tatălui său, ceea ce face din lupta sa ceva mai mult decît o simplă vendetă, este întîlnirea cu tînăra fremenă Chani. Povestea de dragoste, care transcende timpul, îi adaugă lui Paul o nouă dimensiune umană, influenţînd subtil evoluţia acţiunii din toate cele 6 volume ale acestei saga spectaculoase.
După succesul primului volum, a urmat „Dune Messiah” (1969), care descrie declinul domniei lui Paul Atreides. În „Dune Messiah” apare în scenă Ordinul Bene Tleilaxu, care îl readuce la viaţă pe Duncan Idaho sub forma unui aşa-numit ghola. „Children Of Dune” (1976) are ca temă destinul urmaşilor lui Paul Atreides. În „God Emperor Of Dune” (1981) fiul lui Paul, Leto II, după o fuziune cu un vierme de nisip, se transformă în cel mai mare tiran din istorie. Iar în „Heretics” (1984) şi „Chapterhouse” (1985), universul Dune e pe cale de implozie sub presiunea unor duşmani noi veniţi din spaţiul îndepărtat. În centrul acţiunii se află un ghola al lui Duncan Idaho şi un geniu militar, Basharul Miles Teg. După o bătălie finală, un adevărat Armaghedon, Duncan conduce o navă spaţială spre un univers neexplorat. Toate personajele din Dune ating nemurirea într-o lume nouă.
„Dune” oferă un alt tip de scriitură, distanţîndu-se de SF-ul de consum şi de acea senzaţie de „optimism” fals pe care ne-o lasă de obicei o astfel de lectură. Spre deosebire de modelul de science-fiction reprezentat de Jules Verne şi H.G. Wells, care are ca nucleu elementul de aventură, romanul lui Frank Herbert are o arhitectură extrem de complexă. Subiectul său evoluează pe multiple nivele: filozofice, metafizice şi religioase. Propriu-zis, „Dune” este o reflecţie asupra istoriei transpuse într-un cadru alegoric şi tinde să fie un compendiu al tuturor culturilor în care orice persoană din orice colţ al lumii se poate regăsi, indiferent de opţiunile sale politice, indiferent dacă sînt credincioşi sau atei. După cum a afirmat Frank Herbert însuşi, care era pasionat de studiul antropologiei, toate personajele din „Dune” sînt recognoscibile ca figuri istorice. Practic, fiecare noţiune sau nume face aluzie la concepte europene, arabe, ebraice, hinduse, buddhiste, sufi sau amerindiene din toate timpurile şi abundă în referinţe intertextualiste. „Dune” este un koan zen, un puzzle, o enigmă a cărui dezlegare i-ar putea schimba cititorului viaţa, care-l încurajează pe acesta să-şi pună o serie de întrebări importante, acordîndu-i în acelaşi timp libertatea să tragă propriile sale concluzii.
Frank Herbert a elaborat concepţia primului volum „Dune” timp de 6 ani. Ideea care a stat la originea romanelor „Dune” a fost una ecologică, vizînd principiile după care orice sistem social continuă să funcţioneze. Frank Herbert a afirmat că puterea nu corupe, ci atrage indivizi coruptibili, persoane demente care doresc puterea doar de dragul puterii şi că puterea liderilor tinde să fie acaparată de structuri birocratice. El denunţă în cartea sa pericolul pe care îl exercită dependenţa umanităţii de lideri, sisteme rigide şi de resurse limitate.
Recent, fiul lui Frank Herbert, Brian, împreună cu scriitorul Kevin J. Anderson, a iniţiat o serie de cărţi care continuă faimoasa saga. Fanii Dune sînt însă nemulţumiţi de maniera superficială în care noile volume abordează subiectele originale şi le consideră drept un artificiu de marketing după reţeta Dan Brown-„Harry Potter”-Coelho. Iniţial, primul volum „Dune” al lui Frank Herbert a fost refuzat de 20 de edituri americane, însă acum acelaşi sistem editorial încearcă să profite financiar compromiţîndu-i moştenirea.
În România, romanul „Dune” a fost cunoscut şi apreciat încă înainte de 1989. Sebastian A. Corn, unul dintre cei mai talentaţi autori SF români, a scris chiar o continuare „Dune 7”, apărută sub pseudonimul Patrick Herbert. Iar în prefaţa primei ediţii „Dune” apărute în Uniunea Sovietică, în timpul perestroikăi, se menţiona că motivul ignorării acestei lucrări în perioada comunismului a fost faptul că „Dune” nu se înscria în normele realismului socialist şi ale „viitorului luminos”. În „Dune”, peste milenii, lumea continuă să fure şi să omoare. Dar lupta dintre bine şi rău nu s-a sfîrşit şi prin urmare, mai există speranţă.
Un interviu televizat cu Frank Herbert:
Un interviu cu Frank Herbert şi David Lynch după lansarea filmului Dune:
