“Regele este cel dintâi slujitor al statului!”. Aceste cuvinte, spuse cu mult timp în urmă, acum îl fac să zâmbească trist. Pentru că bătrânul kaiser este trist, fără nicio îndoială, fruntea lui mândră poartă urmele poverilor şi ale grijilor adunate de-a lungul vieţii. Regele este frumos, dar frumuseţea lui nu mai păstrează decât o rămăşiţă din vechea demnitate, cu toate acestea, căutătura lui aprigă de sub sprâncenele stufoase mai reuşeşte încă să le îngheţe sângele în vene slujitorilor şi oştenilor. Toţi aceştia se plimbă, plini de importanţă şi dragoste, prin coridoarele palatului, iar în faţa uşii ce dă în sala tronului nu mai este niciun paznic, din ordinul regelui.

Sala este goală şi regele stă pe tron nemişcat, sprijinit de bastonul din argint, privind podeaua din marmură şi împingând din când în când câte o sticlă de vin care se rostogoleşte lăsând în urmă dâre din preţiosul elixir care îi alină, acum la apusul vieţii, suferinţele şi singurătatea. Pentru că el este singur, în ciuda afecţiunii şi atenţiei cu care fiecare îl înconjoară.

Părul încărunţit i se revarsă în plete lungi pe umerii încă puternici iar mâinile noduroase încleştate în jurul capului de leu al bastonului îi trădează starea proastă de spirit. Acum îşi aduce aminte că, deşi nu îl iubea pe tatăl său, regele-sergent, cum i se spunea, al cărui ochi şi al cărui baston erau pretutindeni, îl respecta cu o vagă pietate filială. Tatăl lui nu îl prea avea la inimă, râdea deseori de el, de preocupările lui artistice, de dragostea lui pentru muzică şi filosofie şi nu îi vedea viitorul prea bun ca următorul conducător al statului. Şi iată, ce ciudate sunt întorsăturile vieţii, acum lui lumea îi spune “cel Mare”, iar prin batalioanele de husari numele lui este rostit cu frică si cu admiraţie, fidelul escadron de gărzi de corp îl dezmiardă “Unicul”.

Norocul şi soarta schimbătoare l-au protejat de unele confruntări neplăcute, iar în războaiele necesare i-au consfinţit victoria şi stăpânirea asupra regiunilor cucerite. Câte nu a făcut el de-a lungul vieţii?! Câte reforme, în armată, în industrie, în comerţ şi mai ales în privinţa culturii, câte colegii şi chiar şi o nouă academie?! Câtă revoltă împotriva şerbiei, cum a scris odată, “această practică abominabilă” pe care ar fi dorit să o abolească dintr-o dată?!  Şi oare de ce acum toate lucrurile acestea, toate măreţele înfăptuiri îl lasă rece şi nu îşi mai poate opri greaţa care pune stăpânire, pe zi ce trece, pe mintea şi pe trupul ostenit?

Afară ninge şi vântul aruncă cu furie zăpada viscolită în sala pustie, părăsită precum e şi sufletul său. În faţa morţii care pândeşte, puţine fapte sau gânduri mai au vreo însemnătate, aşa că bătrânul kaiser ridică plictisit o sticlă de vin şi îşi mai toarnă un pahar pe care îl bea fără nicio grabă, apoi aruncă sticla în aer şi o urmăreşte cum se învârte în aer şi se prăbuşeşte de marmură, spărgându-se. Se ridică încet şi face câţiva paşi până în mijlocul încăperii. Stă aşa un pic, frecându-şi îngândurat tâmplele, apoi se îndreaptă spre fereastra întredeschisă şi priveşte afară. Zăpada intră în sală şi i se aşează pe păr, pe umeri, îi umezeşte fruntea, fulgii îl înconjoară zburând dezordonaţi, dar el nici nu observă, stă înfrigurat şi îşi şopteşte ceva, mângâindu-şi obrajii bine raşi.

Se aşează în dreptul ferestrei pe un butoi plin cu heringi în saramură, cam asta stomacul lui preferă în dimineaţa de duminică, şi ridică de jos o nouă sticlă de vin, bun e vinul ăsta unguresc, murmură lingându-şi buzele îngheţate. Afară mulţimea se îngrămădeşte deodată pe coridoarele palatului, aşteptând în tăcere, oamenii bolnavi se frământă neputincioşi, rugându-se, bărbaţi şi femei, copii veniţi la el cu o stranie cerere. Şi încă mai vin, în această duminică, prin nimic deosebită de celelalte, vin din acel ţinut bogat în mine de fier şi cărbune, plin de superstiţii şi credinţe.

Regelui i se face rău, simte cum ameţeşte şi icneşte de câteva ori, trupul se revoltă şi gemând răbufneşte, scoate afară tot răul verde adunat în vintre şi totodată din gura lui se prăvălesc pe jos două făpturi fragile, mici şi vineţii, cu aripile pleoştite, îmbibate de lichidul mâlos şi rău mirositor. Suveranul are măreţia vechilor conducători, nimic nu îl impresionează, de aceea nu pare prea zdruncinat, îşi şterge gura cu mâneca tunicii şi se aşează înapoi pe butoi, uitându-se dezgustat la neaşteptaţii îngeri. Unul din ei se ridică pe picioarele firave şi făcând o plecăciune începe: „Mărite doamne…” Celălalt se întinde într-o poziţie neruşinată, arătându-şi pântecul şi făcându-i cu ochiul, bâiguie, căutându-şi cu greu cuvintele: „Bună ispravă cu Polonia, preamărite, dar văd că ai îmbătrânit deja…” Regele merge fără să se grăbească spre capătul încăperii şi, fără niciun efort, smulge tronul din podea şi îl aruncă spre cele două făpturi, strivindu-le deodată. Mai stă puţin nemişcat, privind în gol, îşi încheie haina, ia o pelerină în care se înfăşoară şi deschide semeţ uşile groase ale sălii de audienţe, uşi ce scârţâie jalnic în liniştea împietrită a mulţimii evlavioase.

Der König ist schön.

Victor Ovidiu Rusu s-a născut pe 16 mai 1979. A absolvent Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava.

Membru al cenaclului sucevean Zidul de Hârtie. A participat la Artfest Residency în 2010 şi 2011, Borsec.

Apariţii în: Scriptum (Biblioteca Bucovina Suceava), Crai Nou, FeedBack (Iaşi), Actualitatea literară, revista online Faleze de piatră, revista electronică Mixul de Cultură şi altele.

Apariţii în antologii: Declin (Antologie de proză, editura Arhip Art, Sibiu, 2010), antologiile revistei Singur (2010), Antologia Zidul de Hârtie (2011).

A publicat volumul de proză intitulat Aproape de un regat, 2007 la Editura Dochia, Iaşi.