Ne-am mutat, proaspăt căsătoriți, într-un apartament dintr-un bloc mai vechi decât cel în care crescusem. Din rațiuni economico-geografice. Am dat peste șeful de scară, tipul acela de om care se plimba pe aleea din fața blocului cu mâinile la spate, inspectându-și, parcă, ograda proprie. Care, înainte de 1989, și-ar fi oprit câte un vecin ca să-l întrebe: “Tovarășu’ Pandele, la dumneata miroase cam des a friptură. De unde-ți permiți dumneata carne în fiecare zi, benzină pentru Dacia aia nouă, haină de blană soției, Pegas copilului? Dintr-un salariu de inginer constructor?”
După ce am zugrăvit și ne-am adus mobila, am mers la Administrație, să plătim fondul de rulment. Rezemat solemn cu coatele de o masă scorojită, m-a ascultat când i-am spus că ne vom muta în apartament, deci poate trece două persoane la întreținere. Răspunsul lui a fost: „Vedem noi câte trecem.” I-am răspuns zâmbind: „Treceți două, că atâția suntem.” Când am venit cu copilul de la maternitate, ne-a întâmpinat, aparent întâmplător, pe scările blocului. Ne-a urat de bine, iar soțul meu i-a spus în glumă: „De la întâi, puteți trece trei persoane.” A rânjit: „Am trecut, deja.” Avea ochi și urechi peste tot.
Aparent, cam despre asta ar fi vorba în romanul „Cumsecade” lansat de (foarte) curând de Petru Berteanu, la editura Tritonic. De scara unui bloc, locuită de pensionari sau persoane care-și fac propriul program. Curiozitatea privind noii veniți e normală în astfel de situații. Asigurarea unui climat de liniște în spațiul acela comun – de asemenea. Numai că un șir de dispariții dintre cei ce veneau pe post de chiriași începe să ridice semne de întrebare. Atât fotografului Robert Săplăcan, proaspăt locatar al blocului de pe Ilie Melcu, cât și inspectorului de poliție Sandra Sas.
Întâmplător, fotograful închiriază apartamentul unuia dintre dispăruți și găsește niște fotografii și însemnări ale acestuia. Inițiază propria anchetă, pornind de la notițele aproape ilizibile, greu de încadrat în vreo categorie: povestire fantastică, lucrare științifică despre ființe mitologice sau jurnal scris într-un cod propriu. Când le înțelege sensul, alege o soluție care să dea indicii celor ce i-ar fi călcat pe urme.
Mergând pe ideea manuscrisului scris de dispărut, mi-am imaginat o societate adorând un zeu protector. Un spirit demult apus care nu poate fi menținut viu decât cu prețul unor jertfe. Iar ca ofrandele să fie primite, spiritul capătă creier pentru a țese intrigi și membre să pregătească altarul.
Cititorul e pus de câteva ori pe piste false, neștiind ce să aleagă: sunt ființe care se închină unei divinități și fac tot posibilul s-o mențină prezentă în viața lor, sau e un spirit neliniștit care-și asigură nemurirea bântuindu-și supușii, indicându-le cum și pe cine să elimine dintre cei ce i-ar putea amenința liniștea…
Descrierea amănunțită a palierelor împodobite cu capace de cutii de bomboane înrămate în stinghii albe, cu vaze de sticlă în formă de crini susținute de suporturi de forma cheii sol, a personajelor care, dincolo de meseria pe care trebuie s-o practice au propriile angoase și neîmpliniri, dă un puternic aer de veridicitate. Mi-a sunat în urechi chiar și soneria tipică blocurilor vechi, paralelipipedul acela alb cu un buton rozaliu în mijloc, scoțând un zbârnâit continuu, gâjâit, cât timp ar fi fost apăsat cu degetul.
Ce a adus nou: Romanul începe cu finalul, personajele nu au nume, abia mai apoi găsindu-și locul în povestire. Se sfârșește cu începutul, între cele două puncte narațiunea fiind structurată pe principiul scării: parter, etajul unu… până la etajul patru. Fiecare capitol are subcapitole numerotate simplu: unu, doi, trei… și așa mai departe. M-am gândit de ce n-au primit titluri sugestive care să se refere la un personaj sau la o situație anume, însă ar fi fost greu, pentru că de umbra unei povești de viață se leagă o întâmplare aparținând alteia.
Cu ce am rămas: “Un thriller atipic, pentru că principalul cadavru e al unui cartier. Sau un roman social straniu, în care oamenii dispar inexplicabil, unul după altul.” (coperta 4)
