Crepusculul se târăşte peste peronul pustiu şi aprinde felinarele unul câte unul. În lumina lor moale, fulgii mari de zăpadă îşi continuă dansul bezmetic, răsucindu-se în volute catifelate şi reci.

În sala de aşteptare, printre călătorii care fumează lângă automatul de cafea, un cerşetor bătrân îi atrage atenţia Andreei. Oasele teşite ale pomeţilor şi pielea netedă, de culoarea fildeşului vechi, îi amintesc de o statuetă cumpărată cu ani în urmă din India. Îi trece prin minte că oamenii cerşesc la fel peste tot, cu mâini întinse care spun mereu aceeaşi poveste a unei vieţi trăite degeaba.

Oftează plictisită şi priveşte ceasul afumat de pe zid în timp ce îşi roteşte nervos ţigara între degete. Cu cealaltă mână îşi mângâie involuntar pântecele. Au trecut două luni de când a rămas însărcinată, aşa că în curând va trebui să renunţe, măcar pentru o vreme la micile ei plăceri vinovate.

Din haosul poşetei telefonul o anunţă zgomotos că undeva, în această lume, cineva se gândeşte la ea. Speră să îi audă vocea lui Arpad, dar vocea uscată din receptor este a bunicii sale:

– Alo, Andreea? întreabă timid bătrâna.

– Nu, bunico. Sunt o hoaţă care i-a furat telefonul Andreei şi mă distrez răspunzând la el, vine iritată replica tinerei. Ce s-a mai întâmplat?

– Scuză-mă că te deranjez, păpuşă. Te-am sunat să îţi spun „La mulţi ani“.

– Ahhhh! Mulţumesc frumos, am şi uitat că mâine e Sfântul Andrei! Nu am cum să mai stau la telefon pentru că sunt în drum spre Budapesta. Mă aşteaptă Arpad acolo. Scumpul de el are câteva zile de concediu şi zice că îi este urât fără mine.

– Şi nouă ne este dor de tine, dar văd că în ultima vreme ajungi în străinătate mai des decât pe acasă, oftează femeia. N-ai putut şi tu să găseşti unul de-ai noştri?

– Ştii că am mai discutat, chiar nu mai vreau să aud nimic despre asta, nici de la tine, nici de la ceilalţi.

– Tot ce îmi doresc este să îţi fie ţie bine şi să fii sănătoasă ca să poţi să-ţi creşti copilul. De restul are grijă bunul Dumnezeu.

– Bine, bunico.Nu mai pot să stau la telefon acum. O să merg să mănânc ceva.

– Poftă bună, atunci. Te sărut şi te aşteptăm să treci pe la noi.

Închide plictisită clapeta telefonului şi se îndreaptă către scările ce duc spre restaurantul gării. Geanta grea pe care o târăşte după ea o incomodează şi aproape că regretă că şi-a luat atâtea haine. Cât de frig poate să fie până la urmă în Budapesta?

Se aşează la o masă şi se uită după un ospătar, dar toţi sunt ocupaţi cu ceilalţi clienţi. La masa alăturată un individ dubios, cu barbă şi geacă de motociclist o priveşte insistent, iar când îşi întoarce capul spre el, acesta îşi mută privirea în meniu şi se preface foarte interesat de ceea ce vede acolo. E plin de ciudaţi dintr-ăştia peste tot, e dezgustător să le simţi ochii flămânzi cum te dezbracă şi te cântăresc, de parcă ai fi doar o bucată de carne.

Un ospătar se apropie în sfârşit de masa ei, cu un zâmbet nesuferit lipit de mutră, şi Andreea se întreabă dacă asta e masca pe care o afişează de obicei în faţa clienţilor sau dacă şi-a ales-o special pentru ea. La masa din spatele ei un plod începe să zbiere, iar chelnerul o roagă să repete comanda.

– Vreau o salată, dar fără usturoi, strigă ea, încercând să acopere orăcăitul strident care explodează din pieptul ţâncului. Şi ai cumva suc natural de portocale?

– Ne pare rău, nu mai avem.

Bineînţeles că nu au. Într-o speluncă aşa cum e asta nu o să găseşti niciodată ceva de calitate. Bărbosul continuă să o privească insistent, din spatele meniului. Oare ăştia chiar nu au nici o limită?

– Şi poţi să-i spui, te rog, tipului de alături să nu se mai holbeze aşa la mine?

– Sigur, domnişoară. Doriţi altceva de băut, apă minerală, plată sau cafea?

– Da, o cafea cu lapte, răspunde ea, săgetându-l cu privirea pe vagabond.

Decide în cele din urmă să îl ignore şi scoate din geantă o carte. O răsfoieşte, cu gândurile aiurea şi se opreşte la o pagină de pe care o femeie din alt ev, cu rochia decorată de arabescurile dantelei o priveşte rece.

Scris dedesubt, cu caractere gotice, numele său o înfioară pe Andreea, căci îi aminteşte poveştile terifiante ţesute în jurul acestei contese însângerate. Împinsă de vanitate în tenebrele ocultismului şi în mlaştina crimei, şi-a sfârşit zilele în singurătatea propriului castel, unde fusese zidită de vie şi în care şi-a privit, poate, chipul ce a costat sângele a sute de fecioare, ofilindu-se asemenea unei flori carnivore închise sub un clopot de sticlă.

Ospătarul se întoarce cu salata şi când Andreea îşi ridică privirea din carte observă că bărbosul a dispărut. Slavă Domnului, va putea să mănânce liniştită, măcar atât, chiar dacă legumele par veştejite şi culese în preistorie. Închide cartea, o aşează alături şi gustă neîncrezătoare o felie de roşie.

O voce hârâită, metalică, amplificată de difuzoare, o face să înghită pe fugă restul. Soarbe jumătate din cafeaua fierbinte şi caută în buzunar portofelul. Se ridică, achită nota şi se îndreaptă către peron, printre călătorii grăbiţi.

*

Se trezeşte când trenul se opreşte într-un defileu întunecos, străjuit din ambele părţi de stânci colţuroase, acoperite de zăpadă. Nu se vede nicăieri nici un semn că aceste ţinuturi ar fi locuite, nici o lumină nu marchează fereastra vreunei aşezări în căldura căreia cineva s-ar odihni.

Doar ghereta dărăpănată a gării şi un paznic mustăcios şi mohorât arată că aceste locuri sunt populate. Prin fereastra deschisă vântul de iarnă pătrunde nemilos, încărcat cu ace de gheaţă, aşa că o închide şi se aşează la loc, cu picioarele întinse pe bancheta din faţă. Trenul pleacă şi Andreea priveşte luna nouă ce curge deasupra stâncilor negre ale defileului, încercuită de un halou vânăt.

Îşi dă seama, dintr-o dată, că a uitat cartea pe masă, în restaurant. Acum va fi nevoită să-şi petreacă tot drumul fără să aibă nimic cu care să-şi ocupe mintea.

Adoarme din nou şi îl visează pe Arpad, rătăcind printr-o mlaştină presărată cu monoliţi gigantici, acoperiţi de licheni argintii. Îl strigă, dar el pare să nu o audă, sau poate că se preface, poate că vrea să o lase aici singură, în pustietatea asta. Aleargă după el, împiedicându-se de cioturi răsărite răutăcios din noroiul vâscos, care se încleiază de tălpile goale….

Când se trezeşte, observă că a ajuns într-un orăşel de munte, înconjurat de o pădure deasă de brazi. Gerul este atât de puternic încât sticla ferestrei s-a acoperit cu fantastice flori de gheaţă, întreţesute într-o dantelărie barocă, amintind cumva de uitatele ferigi ale Cambrianului.

Se ridică amorţită şi iese din compartiment în culoarul îngust care este scufundat în penumbră. Câţiva oameni vorbesc în şoaptă în maghiară, şi Andreea aude repetându-se de mai multe ori cuvintele szellem şi ver. Se apropie curioasă, scoate pachetul din buzunar şi observă că mai are doar două ţigări. Dacă trenul nu va opri pentru mai mult timp în vreo gară, va avea un drum cu adevărat îngrozitor. Ia o ţigară şi o aprinde, trăgând cu urechea la conversaţia celor de lângă ea.

Un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu barba albă, tunsă scurt îşi agită braţele, de parcă ar ţese o pânză nevăzută şi când o observă pe Andreea, se întoarce spre ea şi fără nici o introducere, exclamă cu emfază:

– Domnişoară, de treizeci de ani colind satele astea de munte şi culeg folclor local. Ştii dumneata ce se întâmplă astă-seară?

– Nu ştiu la ce vă referiţi exact, răspunde tânăra, strângându-şi haina în jurul trupului.

– Ce este interesant legat de noaptea asta, a Sfântului Andrei, e că există mituri comune, cum ar fi cele legate de strigoi sau de moroi, în toate colţurile ţării, îi spune el în şoaptă, făcându-i cu ochiul, ca şi cum i-ar împărtăşi o taină.

– Aşa este, răspunde un tânăr înalt şi slab, scuturând pe jos scrumul ţigării. Există multe tradiţii care au pornit dintr-un filon păgân, precreştin. În unele sate au fost cazuri de canibalism ritualic, în care rudele răposatului, bănuind că a devenit strigoi, vin noaptea în cimitir, îl dezgroapă, îi taie capul, îi străpung inima cu o ţeapă, o frig până ce devine cenuşă, amestecă această cenuşă cu apă şi dau copiilor să bea.

– Doamne fereşte, râde fata, dezvelind un şir alb de dinţi mici şi ascuţiţi, şi cum îşi dau seama care sunt strigoi?

– Există anumite semne, sunt oameni care s-au născut cu căiţă sau ale căror mame au băut apă fermecată amestecată cu bale diavoleşti, sau nou-născuţi care au murit nebotezaţi şi care se întorc în noaptea asta să sugă de la sân lapte şi sânge.

Andreea simte greaţa urcând dinăuntru cu o forţă de nestăvilit. Coridorul se întunecă şi se învârte, prăbuşindu-se în haos…

*

Deschide ochii şi vede aplecată deasupra ei o bătrână cocoşată, care îi freacă tâmplele şi mormăie, asistată de curioşi.

– Ieşi deochi dintre ochi, fugi deochetură, că te-ajunge vânt din gură, fugi deocheat, că te-ajunge vânt turbat, bolboroseşte baborniţa, şi Andreea îi vede dinţii rari şi negri mişcându-se asemenea pietrelor unei mori. Că eu cu gura te-am descântat, cu mâna te-am luat şi în vânt te-am aruncat…

– Aha, uite că-şi revine, strigă bătrânul. Daţi-i nişte apă.

Simte apa rece cum îi stropeşte faţa şi tresare, deschizând ochii larg.

– Aşa, domnişoară, că ne-ai speriat. Ai picat din picioare, o fată aşa tânără şi frumoasă ca matale nu ar trebui să fumeze, râde bătrâna. Da io cred că s-o fi uitat vreounul la mata şi te-o diocheat, că prea eşti ochioasă.

Se ridică, stânjenită. Curioşii au început să se risipească, şi-a revenit, nu mai e nimic interesant de văzut. Priveşte pe fereastră munţii împăduriţi care aleargă în urma trenului şi încearcă să îl sune pe Arpad, dar telefonul nu are semnal. Se resemnează şi închide ochii, legănată de sunetul roţilor care bat parcă ritmul tot mai rapid al unei toace.

Adoarme şi visează satul bunicii, cu clopotniţa părăsită în care mergea vara cu vărul Tudor şi în ascunzişul căreia simţise dulceaţa primului sărut. Dar acum clopotniţa nu mai arată la fel, pare o construcţie ciclopică din care se aud bătăile unei inimi.

Îşi face curaj şi intră. Pereţii sunt acoperiţi cu icoane pictate stângaci pe lemn, străbătute de vinişoare sângerii. Bătaia de inimă se aude parcă din altar şi intră, deşi ştie că nu are ce căuta acolo.

Dă la o parte, cu mâini tremurânde, blana de miel ce acoperă altarul şi vede un bebeluş ce întinde spre ea braţele mici şi grăsuţe. S-a născut mort, aude ea o voce, s-a născut mort şi nu îl poţi învia decât dacă îi dai să sugă de la sân sânge şi lapte..

Se trezeşte şi vede că trenul s-a oprit acum într-un orăşel cu case construite în stil nemţesc, cu ziduri mari ce dau spre uliţele pietruite şi cu bogate curţi interioare, ascunse de ochii privitorului. Controlorul anunţă că trenul va face un popas de o oră pentru revizie şi că aceia care doresc pot coborî să se dezmorţească puţin.

Îşi îmbracă haina şi coboară. Zăpada acoperă străduţele pustii şi din depărtare se aud câinii lătrând. Îşi aranjează părul şi îşi ridică gulerul. Porneşte spre domul întunecos al unei catedrale ce se ridică din ceaţă, dominând zidurile vechi ale caselor.

Dinăuntru se aude un cor îndepărtat, glasuri ce psalmodiază un cântec vechi, înălţând imnuri de slavă. Frigul îi pătrunde prin rochia subţire şi îşi afundă mai adânc mâinile în buzunare.

 

 

Articol dintr-un ziar. 30.11.

 

O femeie în vârstă de aproximativ 30 de ani a fost găsită azi dimineaţă în cartierul vechi al oraşului. Trupul neînsufleţit, care prezenta multiple leziuni provocate probabil de câinii vagabonzi, zăcea pe o bancă în faţa bisericii Sfântul Andrei.

Un echipaj de la Spitalul Judeţean de Urgenţă a încercat resuscitarea femeii, fără succes, din cauza rănilor şi a temperaturii foarte scăzute de azi-noapte, de minus opt grade.

O echipă de criminalişti se află la faţa locului pentru a stabili cauzele decesului. Identitatea victimei a rămas deocamdată necunoscută.

 

 

Alin Dărângă s-a născut pe 27 iulie 1985 în Medgidia, jud. Constanța. A terminat Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu și a obținut Premiul II + Premiul Special la Olimpiada de Filosofie. A urmat cursurile universitare în cadrul Universităţii Ovidius, Facultatea de Psihologie și Științele Ed ucației, specializarea Psihologie, Constanța.

A publicat și a colaborat ca grafician la revistele M etamorfoze,Medgidia și Amurg sentimental, București și este membru al Societății Soarelui de Obsidian (www.singleplayer.ro)