A trecut suficient de mult timp încât să mă pot minți singur că tot ceea ce îmi amintesc este doar rodul bolii de nervi care mi-a bântuit o bună parte din adolescență și toată viața de adult. Urmările imaginației mele, dacă ea a fost într-adevăr vinovată sunt însă cât se poate de palpabile. Un sat întreg zace astăzi în ruină, iar locuitorii săi sunt de negăsit de mai bine de un an în ciuda eforturilor depuse de autorități.

Am fost adus în satul X într-o dimineață umedă la începutul iernii trecute. Spun că am fost adus pentru că atunci mi-ar fi fost imposibil să străbat de unul singur distanța de aproape șaizeci de kilometri ce despărțea localitatea de sanatoriul unde îmi petrecusem ultimele luni. Medicii au fost cei care l-au sfătuit pe fratele meu să cumpere aici o casă pentru că în mijlocul naturii, boala mea părea să devină ceva mai blândă.

Sufeream deseori de pierderi de memorie în urma cărora aflam că în toată perioada pe care nu mi-o aminteam umblam exact precum un om normal, dar nu eram capabil să răspund niciunei chemări sau întrebări ce îmi erau adresate. Urmau apoi, invariabil, perioade lungi de câteva zile în care îmi era imposibil să adorm. Halucinațiile veneau inevitabil după îndelungata lipsă de somn, suficient de reale încât să mă facă să tremur incontrolabil și să urlu ca un apucat pentru câteva ore până mă prăbușeam ostenit de chin. Niciodată, însă, nu am îmcercat să-mi fac mie sau altcuiva vreun rău, nici măcar în timpul celor mai groaznice crize. De aceea fratele meu s-a lăsat ușor convins să angajeze un sătean care să mă viziteze zilnic și să mă supravegheze, dar care să nu locuiască sub același acoperiș cu mine. De la primele manifestări ale bolii devenisem un amator al singurătății, rușinat în mare parte de comportamentul meu anormal din timpul delirului.

În perioadele de acalmie obișnuiam să citesc și să scriu pentru că doar așa simțeam că pot fi și eu util cu ceva. Orice alt tip de activitate constructivă îmi era aproape imposibilă din cauza bolii care își făcea apariția neanunțată. Pentru a rupe monotonia celor patru pereți între care îmi petreceam mai tot timpul făceam scurte plimbări în natură, niciodată mai lungi de câteva ore, de teama unei noi crize.

Noua mea locuință nu mai fusese ocupată de ani buni, dar în afară de mirosul de vechi ce plutea în aer părea într-o stare foarte bună. Pereții îi erau zidiți într-o epocă în care genul acesta de lucruri se făceau cu simț de răspundere. Deși avea un singur etaj ca și celelalte clădiri din jur, casa se distingea de ele prin turnul masiv din piatră construit la unul dintre capete. Primul proprietar al clădirii fusese un pasionat de astronomie, iar turnul îi servea, după câte se pare, la observarea cerului și a astrelor. Intrarea se făcea din ultima cameră, cea care avea să-mi servească și mie, la fel ca și celor de dinaintea mea, pe post de cameră de lucru.

Primele săptămâni pe care le-am petrecut acolo au decurs într-un mod cât se poate de plăcut. Sătenii se dovedeau a fi oameni primitori după ce hotărau că nu ai apucături „de la oraș“. S-au arătat bucuroși să-mi povestească unele dintre legendele locului, subiect care mă interesa în mod deosebit la acel moment. Aproape toate zilele mi le-am petrecut în cârciuma din sat, un așezământ în care alcoolul se consuma cu moderație, foarte diferită ca aspect de dughenele împuțite din localitățile mici. Acesta era locul de întâlnire al sătenilor în perioadele de iarnă, atunci când orice activitate în aer liber le era imposibilă.

În tot acest timp nu am trecut decât o singură dată printr-o criză. Mi-am pierdut cunoștința doar pentru câteva ore, în timpul nopții, iar săteanul care avea grijă de casă și de mine nici nu cred că și-a dat seama de ceva, deoarece halucinațiile au fost foarte ușor de suportat, aproape blânde.

Îmi făcusem un obicei din a urca în fiecare seară în turnul de piatră de unde mă uitam la sălbăticia care înconjura satul , atât cât îmi permitea frigul care mușca în fiecare seară din ce în ce mai adânc. Cerul era deosebit de frumos în nopțile cu lună și am înțeles de ce astronomul și-a construit punctul de observație în acest loc. Mă surprindeam uneori coborându-mi privirea către codrul nesfârșit ce înconjura localitatea din toate direcțiile. Căutam în întuneric conturul stâncilor ciudate, care pe alocuri ieșeau dintre coroanele copacilor, asemănătoare cu degetele întinse către cer ale unui uriaș căzut pe spate, în deznădejdea agoniei. În dreptul uneia dintre ele am văzut lumina aceea ciudată, lumina de la care a pornit blestemul care s-a abătut asupra satului.

Am crezul la început că este doar o iluzie optică, pornită de la întunericul care domnea în jur. Am închis ochii strâns pentru câteva clipe, dar când i-am deschis lumina era tot acolo, jucând vesel pe fațada uriașei stânci, schimbându-și mereu culoarea. Ceva mi s-a părut ieșit din comun sau poate doar vreun instinct latent de explorator s-a trezit în mine, căci am decis pe loc să merg și să văd care este sursa straniului fenomen, în ciuda recomandărilor pe care mi le făcuseră medicii cu privire la părăsirea locuinței în timpul nopții.

Nu a trecut mult timp după ce am ieșit din casă și, în ciuda hainelor groase pe care le purtam, frigul îmi tăie avântul până la nivelul unui mers greoi și chinuit. Mă deplasam acum mai mult pe dibuite din cauza copacilor din ce în ce mai deși și mai groși, încercând să ghicesc direcția către stânca lângă care am văzut lumina. Coroanele, lipsite de frunze, lăsau totuși să treacă suficient de multă lumină încât să pot vedea pe unde calc.

Am crezut că mai rău de atât nu se poate, până când și-a făcut apariția ceața, o ceață înțesată cu himere atât de oribile încât sper să-mi găsesc sfârșitul înainte de a mai da ochii cu una asemenea ei. Părea că se târăște spre mine precum un demon alb, de proporții gigantice. Copacii suspinau, troznind surd atunci când blestemul fără culoare îi atingea, apoi amuțeau, parcă pentru eternitate.

Revigorat din cauza spaimei am început să alerg prin labirintul ai cărui pereți se apropiau din ce în ce mai mult de mine. La finele fiecărui coridor aveam impresia că mă pândește o teamă fără chip și nume, atât de veche încât doar subconștinenul primitiv era capabil să-i redea adevărata înfățișare monstruoasă și dimensiunea ciclopică.

Am realizat mult prea târziu că înaintam pe un teren din ce în ce mai mlăștinos. M-am trezit prins până la genunchi în nisipuri mișcătoare, în imposibilitate de a mai înainta sau de a mă mai întoarce. Groaza pendula între gândul că mă voi scufunda și voi muri acolo și cel că din ceață ceva mă caută și până la urmă o să mă prindă.

Se făcuse atât de liniște încât puteam să-mi aud perfect bătăile disperate ale inimii, care suna precum un ceasornic devenit frenetic în graba lui de a parcurge infinitatea timpului. Din liniștea aceea adâncă și-au făcut apariția siluetele ce îmi bântuie până și acum visele, terori umblătoare a căror simplă evocare mă înspăimântă în ceasurile de veghe.

La început au fost doar două, apoi cinci, dar numărul lor a crescut mereu până le-am pierdut șirul. Pământul părea că le freamătă la picioare, viu cum niciun lucru lipsit de suflare nu are dreptul să fie. Nici măcar ceața nu părea să se li se miște în jur așa cum este normal să o facă atunci când ceva solid trece prin ea. Unicul ei scop părea a fi acela de a le ascunde înaintarea spre sat și nu ar fi de mirare dacă ar fi fost așa pentru că vălătuci groși și albi se desprindeau fără oprire din vârful toiegelor pe care fiecare îl purta.

Cândva, în acele momente de disperare m-am gândit pentru prima oară că este posibil să am halucinații și în continuare sper să fi fost așa. Chiar dacă de multe ori am impresia că mă mint singur, iar lipsa unei crize obișnuite de pierdere a cunoștinței nu face decât să întărească ideea, totuși vreau să cred că tot ce s-a întâmplat nu este decât rodul unei minți înfierbântate de boală.

Chiar înainte ca ultima dintre siluete să dispară prin zidul de ceață am simțit cum ceva umed și slinos începe să-mi urce pe picior, aproi să mi se târască agonizant de încet pe spate, spre baza craniului. Inutil să spun că în tot acest timp nu am îndrăznit să mișc nici măcar un mușchi. Leșinul care a urmat unei înțepături scurte, dar dureroase în ceafă a venit precum o mântuire.

Am aflat de la cei care m-au găsit scufundat aproape cu totul în nisipurile mișcătoare că au trecut două zile până să-mi dea de urmă. Alertat de faptul că nu putea să dea de mine sau de oricine altcineva din sat, fratele meu a anunțat autoritățile care s-au grăbit să investigheze locul, mai ales pentru că primiseră raportări alarmante cu privire la mai multe lumini ciudate în pădure.

Va rămâne un mister ce s-a întâmplat în tot acest timp cu mine și cu toți cei din sat, dispăruți fără urmă în acea zi. Nu pot să pun rămășag că ceea ce voi spune acum este real, dar cred că în timpul îndelungatei mele agonii am auzit la un moment-dat cum pielea din zona pieptului îmi pleznește. Tot ce am putut să văd a fost cum un vierme lung, făcut parcă din apă, mi se târăște afară din rană și cade pe pământ unde se dezintegrează precum un balon spart. M-am uitat cum pământul îl înghite încet, după care nu îmi mai amintesc nimic.

Nu știu de ce, dar de mai bine de un an nu am mai avut nicio criză nervoasă.

Teo Tucan are 27 de ani, locuiește momentan în Constanța și se ocupă cu vânzarea de cărți într-o librărie din oraș. A absolvit Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică din cadrul A.S.E. București în anul 2009 cu specializarea în Statistică Economică. Actualmente urmează cursuri post-universitare în domeniul comunicării mediate.
A lucrat în domeniul mass-media (RadioRM Student FM – București, ziarul Adevărul – Constanța), dar și într-un cazino din Capitală, în căminele din Regie, acasă (în domeniul web) și în sectorul ONG. Consideră că experiența în relația cu lumea reală și cea virtuală stă la baza scrierilor sale.
Înclinația spre horror a căpătat-o în copilărie atunci când a realizat că își poate speria, cu povești inventate pe loc, atât prietenii cât și sora mai mică. Se descrie ca fiind în primul rând un cititor înrăit și abia mai apoi un scriitor. A debutat în paginile revistei LEVEL cu povestirea Midian, concepută pentru a sta la baza unui joc video. De foarte puțin timp încearcă să adune pasionații de horror din Constanța sub umbrela Societății Soarelui de Obsidian (www.singleplayer.ro), ce numără momentan doar doi membri.