Romanul de față face parte din seria ”România sub asediu” și are subtitlul ”Cristian”. Seria este inițiată și îngrijită de scriitorul Florin Purluca. (În lumea românească a celor interesați de SF&F, cuvântul ”scriitor” este atașat de numele autorului, la fel ca particula ”Dr.”, în mediul academic. Este probabil o distanțare voită față de tradiția literară autohtonă.) Deducem că este vorba despre un text pe o temă dată. Cineva s-a gândit că niște romane horror cu subiecte din realittea românească de azi s-ar vinde bine.
Autoarea cristoloveană (adică din Cristian) a acceptat să participe la proiect și a onorat ”comanda” cu fenomenală dezinvoltură scripturală și simț al umorului. Ea a imaginat o brutală intruziune a fantasticului în lumea banală a oamenilor obișnuiți din Cristian, o localitate de lângă Brașov, dar și în existențele lipsite de neprevăzut ale unor militari veniți din București și Brașov, pentru a soluționa misterul.

Image result for marsul fantomelor"Anamaria Borlan este autoarea unui roman-fluviu, ”Aripile albastre”. Din acesta, au apărut deocamdată vreo sase sau șapte volume masive, dar în final vor fi zece. Nu știm dacă în literatura populară românească există o carte la fel de lungă. Probabil că nu. Este deci vorba despre un record. Pentru a scrie așa ceva, ai nevoie de o excelentă stare de sănătate, dar și de un optimism fenomenal, aflat la antipodul tribulațiilor de atelier, intens trăite de nu puțini autori de ficțiuni literare. ”Marșul fantomelor” dovedește din plin această fericită stare de spirit. Autoarea nu are ezitări, iar scriitura ei de persoană cu lecturi, dar și atentă la realitatea nonverbală, este dezarmant de dezinvoltă. Notăm și faptul că Anamaria Borlan nu se ferește de clișeele literaturii populare, dar atunci când le folosește, are grijă să se distanțeze de ele, prin niște accente ironice.

Interesantă este și depășirea granițelor convenționale ale literaturii de gen. După cum se știe, în literatura SF&F este cazul ca autorul să fie în mod special atent la detalierea unor acțiuni alerte, dominate de evenimente fizice. Dacă n-ar proceda așa, se presupune că ar produce texte plictisitoare pentru cititorii specializați. Autoarea noastră încalcă această regulă și imaginează o serie de personaje discret comice, provenite din lumea cazonă contemporană, dar și dintre cristolovenii obișnuiți.

O ieșire din universul consacrat al literaturii de gen este și imaginarea unui salt temporal în vremea imperiului roman. Fantomele aflate în marș prin Cristian, spre stupefacția privitorilor lor reali, sunt niște legionari romani ieșiți parcă dintr-un film istoric, iar edificiul subteran plin de schelete umane poate fi deschis doar prin aplicarea unui cifru scris în limba latină. Și de această dată, autoarea arată că este foarte interesată de anumite limbi ”exotice”. În romanul-fluviu menționat anterior, ea ne face dovada că este pasionată de limba japoneză și s-a documentat îndelung despre cultura respectivului popor. Referirile la romani și citatele în limba latină depășesc cu mult ceea ce ne-am aștepta să găsim într-un roman horror, unde ”baza” sunt cadavrele și atrocitățile.

În fine, o derogare de la cutumele genului horror, salutară din punctul nostru de vedere, este abandonarea după câteva zeci de pagini a dorinței de a-l îngrozi cu orice preț pe cititor. La începutul romanului, doi localnici sunt uciși într-un mod atroce, spre delectarea amatorilor de proză horror. De asemenea, apar din ce în ce mai multe schelete umane, capabile să-i sperie până și pe curajoșii militari veniți să lămurească lucrurile. Câțiva militari sunt prinși într-o capcană și masați lângă un grup de schelete, un adevărat osuar. Cititorul de gen, poate bântuit în mod discret de ceea ce Erich Fromm numea necrofilie, este însă dezamăgit în cele din urmă. În loc să asiste la un masacru dătător de frisoane, toată lumea scapă cu viață.

Faptul că textul capătă o turnură umoristică tot mai accentuată arată că autoarea are o anumită intuiție literară. Literatura pur horror, de natură să-i determine pe cititorii ei să doarmă cu lumina aprinsă și cu televizorul deschis, are cititorii ei, dar are cusurul că devine cumplit de plictisitoare de îndată ce este parcursă de cineva mai bine dotat la mansardă. Tonalitatea umoristică, adoptată de autoarea noastră, ocolește această primejdie. Drept urmare, cartea unde un câine aproape genial se exprimă în mod copios, în sute de prilejuri (”Mâhnâi, mâhne.”) este o agreabilă farsă, o ironie prelungită la nesfârșit, la adresa genului horror. Dialogurile sunt diluate peste toate diluările, dar asta nu mai contează. Cititorul binevoitor parcurge amuzat un text alert și ingenios.